Acum aproape un an, scriam într-un articol că România e încremenită. Şi pentru că nu avea unul, spuneam că România nu e încremenită într-un proiect, ci încremenită pur şi simplu. Acum, sunt mai lămurit. În ultimii 20 de ani, cu chiu cu vai, Româ­nia a înaintat pe panta dezvoltării capitaliste. De cele mai multe ori, împinsă de capitalul străin sau trasă de rigorile organismelor europene.

Acum, România a luat-o înapoi, la vale. Cu viteză. Şi se vede, destul de clar, că România nu şi-a construit, la vremea potrivită, şi o frână de mână. Iar în loc să caute o soluţie, pasagerii preferă să se certe continuu între ei.

Toată lumea pare că îşi doreşte să ajungem unde eram înainte de criză. Uităm că înainte de criză eram doar într-un loc în care toţi consumau mai mult decât produceau. Tot „boom“-ul economic a fost unul pe datorie. Cu câteva excepţii, România şi românii s-au împrumutat doar pentru consumul imediat sau pentru specula imobiliară. De ce şi-ar dori o comunitate cu scaun la cap să nu înveţe absolut nimic din experienţa asta şi să ajungă din nou în acelaşi loc?

Într-un astfel de moment, mass-media, deprofesionalizate la rândul lor masiv, ţin isonul neaveniţilor cu carnet de partid şi îşi umplu zilnic spaţiul de emisie cu elucubraţii fudule şi isterice, care golesc publicul de orice speranţă de mai bine.

Am mai bine de o săptămână de când am renunţat să mai urmăresc ştirile politice. Ele erau ultimul fir care mă mai lega de actualitatea generală. Mi-am păstrat doar interesul pentru ştirile din zona business-ului privat. Am ales să nu mă mai intereseze deloc ce face statul român sau reprezentanţii lui. Şi nu sunt singurul. Am din ce în ce mai mulţi prieteni şi clienţi care se separă voluntar de tot ce înseamnă gălăgia, impostura şi inadecvarea liderilor politici.

Ultima veste care mi-a dat de gândit a fost din partea preşedintelui unei camere de comerţ comune cu una dintre cele mai puternice economii europene, care mi-a spus că, pentru viitoarele lor întâlniri periodice din România, conducătorii firmelor investitoare din ţara cu pricina au ales să nu mai invite niciun reprezentant al autorităţilor române, aşa cum obişnuiau de mulţi ani încoace. Motivul invocat: nu mai au ce discuta cu ei care să fie relevant şi credibil.

Autodiscreditarea autorităţilor române ne conduce către un tip de societate inedit. Vom fi făcut un salt nedorit de la societatea socialistă multilateral subdezvoltată la societatea capitalistă bilateral separată. Un clivaj care nu face decât să ne slăbească şi mai mult resursele de relansare economică, şi aşa anemice. Căile de dialog pe care guvernanţii le folosesc acum sunt falimentare. Partenerii sociali de negocieri, patronatele şi sindicatele, sunt masiv infestaţi de persoane şi structuri căpuşă, ale căror interese sunt perfect contrare celor pe care ar trebui să-i reprezinte. Cei puţini, care sunt autentici, îşi pierd puterea argumentelor în melanjul de scandal şi ipocrizie al falşilor reprezentanţi.

Primul pas ar fi ca guvernanţii să vrea să intre în dialog, să-l considere principala soluţie la problemele economice. Al doilea ar fi să creeze o structură de dialog, populată cu câţiva oameni care să şi înţeleagă cum merg lucrurile în economia reală. Acum ei nu există în structurile puterii. Al treilea ar fi să discearnă corect cu cine ar trebui să intre în dialog. Un bun criteriu la nivelul firmelor private ar fi cel financiar (investiţii, cifră de afaceri, taxe plătite la stat etc.); altul, cel social (număr de angajaţi, locuri noi de muncă etc.). Ultimul pas, cel mai greu, ar fi să-şi poată asuma punerea în fapt a rezultatelor dialogului.

Fără aceşti paşi, guvernanţii vor conduce din ce în ce mai prost, iar cei guvernaţi se vor feri din ce în ce mai mult de ei. Vor fi două Românii şi nicio ţară.
(Articol apărut în numărul din 5 octombrie al Revistei 22)

Pesemne că puterea nu doar corupe, ci şi tâmpeşte. În partea asta de lume. N-am altă explicaţie pentru degradarea calităţii deciziilor pe care guvernele României le iau, pe parcursul fiecărui mandat, de 20 de ani încoace. Încep cu lucruri bune sau măcar rezonabile şi sfârşesc cu enormităţi şi stupizenii înmărmuritoare.

Aşa cum îmi aduc eu aminte de începuturile guvernării PDL, ele erau, într-o oarecare măsură, de bun augur. Deschişi la dialog, întâlniri cu Guvernul Privat, declaraţii şi intenţii promiţătoare. Apoi, practica i-a şi ne-a omorât, ca de obicei. Finalul de săptămâna trecută e apoteotic.

Câtă minte trebuie să n-ai ca să pui miniştri nişte nume pe care toată lumea trebuie să le caute pe Google ca să afle cine sunt? Cam care e părerea ta despre tine, ca partid, dacă ăştia sunt tot ce poţi tu să propui mai bun pentru scoaterea României dintr-un blocaj economic şi financiar fără precedent? Trebuie să ajungi complet rupt de realitate ca, atunci când toată lumea simţea nevoia unui mai mare aport de competenţă, tu să aduci, în loc de mai mulţi tehnocraţi de prima mână, mai mulţi politruci de mâna a şaptea.

„Romanierea“ de toamnă e ultimul pas făcut de PDL pentru revenirea PSD la putere. Acum, cel mai inteligent lucru pe care PSD ar putea să-l facă, pentru a ajunge din nou cel mai mare partid în România, e să nu facă nimic. PDL pare foarte bine pregătit să facă totul ca să se îngroape singur. Asta ar trebui să ne intereseze minimal, dacă nu ne-ar îngropa şi pe noi odată cu el.

Placa pe care Boc o pune des e că PDL îşi sacrifică voturile şi viitorul politic pentru binele naţiunii. Ar fi extraordinar, dacă ar fi. Dar nu e. PDL îşi sacrifică viitorul politic doar din prostie. Nimeni nu va câştiga nimic din asta. Să dai oameni afară din sistem nu e o mişcare durabilă. Când o să vină la putere, PSD o să-i angajeze la loc. Doar pe ai lor. Va putea să o facă din economiile pe care le-a făcut Guvernul Boc.

Are sens să dai oameni afară doar dacă, simultan, restructurezi sistemul într-un fel în care el să funcţioneze mai bine cu oameni mai puţini. Aşa face orice organizaţie privată care vrea să îşi desfăşoare activitatea în mod sustenabil. Cum însă pentru structurile statului noţiunea de „sustenabil“ are cu totul alte înţelesuri, şi restructurarea sistemului e făcută anapoda. Ultimul exemplu, cel al restructurării taxelor aferente activităţilor independente, e simptomatic.

Problema cea mai mare a României în acest moment este lipsa de soluţii viabile. Guvernul nu le are, opoziţia nu le are. Mediul de afaceri, care are şi a propus o sumă de soluţii bune, aplicate şi în alte ţări, e privit chiorâş şi de către putere, şi de către opoziţie. Din păcate pentru noi, mediul politic românesc nu înţelege funcţionarea economiei libere, cea care nu depinde de stat, şi atunci nu ştie cum să o ajute să se dezvolte. Pare chiar că nici nu vrea.

În toate ţările în care economiile au repornit după criză, asta s-a întâmplat, pentru că factorii de decizie politică au înţeles mecanismele relansării economice şi au ascultat argumentele oamenilor de afaceri. La noi, dezvoltarea mediului de afaceri independent e o limbă străină pentru politicieni, iar asta ne va ţine pe toţi la coada clasamentului performanţelor economice şi la mâna unui aparat de stat anacronic, decrepit, incompetent şi corupt.

„Romanierea“ va continua, foarte probabil, cu ediţia de primăvară. Ea va urma, previzibil, celei mai grele ierni de până acum din perspectiva nivelului de trai al unei pături largi de populaţie. Acum ne vine să credem că mai rău decât cu noii remaniaţi nu se poate.

Sunt convins că PDL poate. Sigur mai are el în rezerva de cadre vreun primar de Văscăuţi, un consilier local de Dolhasca, un expert de la Vinţu de Jos, care duduie de competenţă în chestiuni legate de fonduri europene, macroeconomie sau e-government. Nu ştim noi acum cum îi cheamă, dar vom afla în câteva luni. Atunci o să-i regretăm din nou şi pe Udrea, şi pe Blaga, şi pe alţii care acum ne fac să ne regretăm, ca de fiecare dată, voturile, oricui le-am da.
(Articol apărut în numărul din 7 septembrie al Revistei 22)