Ultimele două exemple, cuplul Ceauşescu şi Mădălina Manole, au ridiculizat din plin noţiunile de măsură şi respect, atât faţă de cei morţi, cât şi faţă de cei care încă joacă rolul de public. Cred că e un moment bun să ne întrebăm de ce a ajuns moartea să fie mult mai interesantă decât viaţa, pe ecranele româneşti. Nu avem aici de-a face, ca în cazul Michael Jackson, spre exemplu, cu o operaţiune de marketing a unei firme comerciale, menită să multiplice maximal vânzările artistului dispărut.

Avem de-a face cu ceea ce mass-media presupun a fi o irepresibilă atracţie a publicului românesc către morbid, scandalos şi indecent. Aşa să fie? Sau avem de-a face cu o incapacitate cronică a mass-media de a produce subiecte documentate şi interesante despre ceea ce se întâmplă viu şi relevant în jurul nostru? Dacă e vorba doar de o lipsă acută de discernământ şi profesionalism?

În mass-media occidentale, un deces al unei persoane cunoscute ţine prima pagină mai mult de două-trei zile numai dacă evenimentul cu pricina are repercusiuni economice, politice sau sociale. Altminteri, el trece rapid din zona publică, în care e adus de notorietatea personajului, în zona privată, acolo unde îi este, de fapt, locul.

Mass-media româneşti par a nu fi deprins această distincţie. Nici în cazul deshumării dictatorilor, nici în cel al sinuciderii artistei nu putem vorbi de niciun fel de impact social. Ambele sunt evenimente care au relevanţă şi încărcătură emoţională autentică doar pentru cei apropiaţi. Pentru restul, e făcătură. Profitabilă, ce-i drept, dar făcătură.

Înţeleg că principalul ingredient pe care mass-media îl caută pentru a crea şi propaga o ştire este emoţia. Mai înţeleg şi că moartea creează emoţii dintre cele mai puternice. Nu înţeleg însă de ce trebuie să fim toţi făcuţi părtaşi la emoţii care n-ar trebui să ne privească. De ce trebuie exhibate mediatic, săptămâni întregi, fără nici o minimă reţinere, disensiuni familiale ale unor persoane despre care până mai ieri nimeni nu ştia că există?

Pare că reţeta Elodia a ajuns reperul jurnalistic al României. Ea va trebui, deci, predată în şcolile de jurnalism şi însuşită ca tehnică infailibilă de succes în şcolile de jurnalism din România. Dan Diaconescu se transformă, încet şi sigur, din oaia neagră a mass-media într-un jurnalist vizionar, un creator de bune practici şi standarde profesionale.

Cum trăim devine din ce în ce mai puţin important. Important e să mai moară cineva cât de cât cunoscut din când în când, ca să mai putem intra cu picioarele în viaţă şi suferinţa câte unei familii năucite de pierderea cuiva drag şi de câştigarea instantanee a unei notorietăţi nesperate. Mass-media sunt mereu pregătite să exploateze cinic, nemilos dezechilibrul emoţional al oricărei rude îndurerate, dispuse să condamne pe oricine şi oricum pentru pierderea suferită.

Genul acesta de abordare mediatică ne omoară pe toţi. Poate că unii trăiesc mai bine de pe urma acestui comerţ mortuar, însă, pentru majoritatea, el nu are cum să fie de bun augur. Spaţiul privat se amestecă cu cel public într-un mod nepermis, iar odată cu persoanele care nu sunt lăsate să moară în linişte mor şi aspiraţiile noastre la o societate decentă.

Nu ştiu dacă în România mai merită să trăieşti, dar sunt sigur că nu merită să mori. Mass-media sunt în stare să-ţi deschidă coşciugul, să se aşeze lângă tine pentru o poză şi un interviu senzaţional, în direct şi fără menajamente. Dacă nu mai mişti, mişcă ei un pic zoom-ul şi luminile. Dacă nu poţi răspunde tu, sigur va dori cineva dintre cei care se uită la tine de sus, de pe marginea gropii. Eşti mort, dar, înainte de a fi hrană pentru viermi, mai trebuie să hrăneşti neapărat ceva: ratingul emisiunilor cu cel mai mare succes din România – cele despre morţi.
(Articol apărut în numărul din 27 iulie al Revistei 22)

Când mă uit în jur, am ajuns de prea multe ori să mă văd în situaţia de a opune primei judecăţi un raţionament invers. Lucrurile se bat cap în cap, iar de suferit au mai ales capetele care încearcă să le despartă. Ca să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, trebuie să chestionăm din ce în ce mai des ce vedem că se întâmplă.

Să vă mai dau un exemplu. De fiecare dată când văd în Bucureşti câte o maşină parcată pe carosabil, care încurcă traficul tuturor celorlalţi, nu mă pot abţine să nu gândesc: „ce nesimţiţi, nu mai ai loc de ei!“. Şi totuşi, e vorba doar de un nesimţit şi de alte câteva sute de şoferi care, minut de minut, încetinesc şi îşi acordă prioritate unii altora ca să îl ocolească şi care nu încurcă pe nimeni. Nesimţitul nu e reprezentativ, e doar cel mai vizibil.

Deschid televizorul foarte rar pe canale româneşti, pentru că m-au descurajat moderatorii agresivi, incompetenţi şi incorecţi. Când dau de câte unul, gândul care îşi face loc e „în ce hal au ajuns mass-media…“. Şi totuşi, mass-media noastre sunt formate din sute şi mii de jurnalişti care nu sunt aşa. Guralivii isterici şi ipocriţi nu sunt cei mai mulţi, dar sunt cei mai vizibili.

Într-o discuţie recentă cu nişte oameni de afaceri spanioli foarte interesaţi de România, i-am întrebat ce au găsit diferit în lucrul cu românii faţă de alte locuri în care au umblat şi au lucrat. Nu mă aşteptam la diferenţe majore, aveam impresia că, la urma urmei, suntem destul de asemănători cu multe alte naţiuni. Ei însă au observat o diferenţă majoră. Mi-au spus că, spre deosebire de oricine altcineva, noi avem o preocupare de nestăpânit, o adevărată pasiune pentru ceea ce nu merge bine, pentru ceea ce ni se pare greşit. Venind de la nişte spanioli, pentru care pasiunea e mai prezentă în sânge decât globulele roşii, aprecierea mi s-a părut notabilă.

Mi-au mai spus că ăsta e principalul motiv pentru care progresăm aşa de greu. Avem tot ceea ce ne trebuie în termen de calităţi, de trăsături, dar totul se blochează, mai exact se autoblochează în concentrarea pe obstacole, nu pe depăşirea lor.

Cred că e ceva în felul în care ne e construită de mici reprezentarea lumii înconjurătoare care ne focalizează mental pe aspectele negative a ceea ce vedem. Nu mai putem vedea altfel. Deşi, când ne uităm la noi, ne uităm la aceeaşi lume ca străinii, vedem totuşi o lume foarte diferită de cea pe care o văd ei. Mult mai rea.

Poate, şi din acest motiv, cei mai puţin buni dintre noi ajung mult prea frecvent în centrul interesului public. Jurnalişti, oameni de afaceri, politicieni sau mondeni de doi bani îşi transformă peste noapte numele în renume în faţa unui popor condamnat la o strâmbă judecată. Un popor care, atunci când vede binele, nu ştie ce să facă cu el. Îl ignoră aşa cum ignori un cuvânt într-o limbă pe care n-o înţelegi.

Când îmi trec prin minte planuri de a mă muta din România, asta mă mână cel mai tare. Sentimentul că aici nu va putea fi bine, rezonabil de bine, în timpul vieţii mele. Iar concluzia asta e împărţită între o realitate şi un fel de a o privi. Şi nu ştiu cât anume o parte o determină pe cealaltă.

Ştiu însă că aproape orice e o chestiune de alegere. Că ar trebui să putem alege cum ne uităm la cei de lângă noi şi n-ar trebui să cădem în capcana celor care sunt doar cei mai vizibili. Să judecăm în fiecare zi şi cu discernământul binelui. S-ar putea ca în felul ăsta, într-o zi, să devină şi el vizibil… Poate cel mai vizibil.
(Articol apărut în numărul din 15 iunie al Revistei 22)

Prima întrebare care m-a pus pe gânduri a fost dacă eu aş recomanda studenţilor să intre în politică. Le-am mărturisit că în mine se luptă două răspunsuri potrivnice. Unul spune că e foarte periculos pentru un student, aflat în perioada formativă, să intre într-o organizaţie de partid, pentru că, ţinând cont de partidele de la noi, sistemul de valori şi comportamente al studentului va fi pervertit iremediabil. N-ar putea decât să îngroaşe rândurile celor împotriva cărora ar intra acum în politică.

Răspunsul opus îmi spunea însă că, în lipsa unui aport de activişti tineri, netaraţi de metehnele politicienilor români consacraţi, şansele de redresare ale partidelor sunt nule. Ele nu se vor reforma de la sine. Aşadar, n-am ştiut ce să le recomand.

A doua întrebare a fost dacă aş sfătui studenţii români să plece la studii în străinătate. Aici mi-a fost un pic mai uşor, pentru că eu însumi îmi educ copiii să plece să studieze în străinătate. Aşa cum arată acum facultăţile româneşti, marea majoritate reprezintă doar o pierdere de timp. Apoi, a venit însă întrebarea care m-a redus din nou la tăcere: „dar după terminarea studiilor le-aţi recomanda să se întoarcă în România?“. Şi aici m-am surprins în antiteză de opinii.

În virtutea primei opinii, le-aş recomanda să se întoarcă. Cred că cea mai mare şansă de redresare a României, din toate punctele de vedere, stă în cei care pleacă afară la muncă sau la studii şi se întorc înapoi în cunoştinţă de cauză a unui model de societate pe care să-l instaureze şi aici.

În virtutea opiniei contrare însă, gândul m-a dus la bursierii statului român pentru care el, statul, a plătit milioane de euro cu şcolarizarea lor la cele mai prestigioase universităţi din lume, iar apoi, la întoarcerea celor câteva sute de absolvenţi, n-a catadicsit să angajeze nici măcar unul. Pentru a se putea angaja, oamenii ăştia sunt puşi acum în postura de a uita tot ce au învăţat acolo şi de a-şi reaminti tot ceea ce reuşiseră să uite pe perioada studiilor. Aşadar, poţi recomanda cuiva să se întoarcă aici şi să îşi rateze viaţa şi cariera pentru o ţară care nu dă doi bani pe ele? Şi iar n-am mai ştiut ce să le recomand.

După întâlnire, mi-am făcut procese de conştiinţă, gândindu-mă că studenţii care umpluseră Aula Bibliotecii Centrale Universitare m-au invitat în speranţa unor răspunsuri care să-i lumineze, să le uşureze deciziile asupra propriului viitor, iar eu n-am putut decât să-mi exprim propriile nedumeriri şi îndoieli. Ce model de leadership mai e şi ăsta? Dacă e vreunul, oricum nu e unul românesc, pentru că m-am simţit destul de inadecvat momentului.

M-a surprins locul în care am ajuns. Acum 10 ani, acum 5 ani chiar, le-aş fi recomandat fără ezitare să intre în politică, la prima întrebare, şi să se întoarcă, după terminarea studiilor din străinătate, la a doua. Între timp însă, ţara asta a scos din mine multe dintre lucrurile clare cu care obişnuiam să trăiesc.

Mai nou, lumea mă întreabă cu cine voi vota. Şi nici la întrebarea asta nu ştiu să răspund. Cu un Antonescu subţirel şi lipsit de şanse reale, cu un Băsescu care înfloreşte doar în mijlocul unor conflicte ce usucă orice putinţă de progres al ţării sau cu un Geoană secondat de o camarilă de vanghelioni agramaţi şi bugetivori?

Îmi lipsesc repere şi nu ştiu de unde să le iau. Aş vrea să-mi formez opinii pe baza unor fapte, oameni, întâmplări despre care să pot spune dacă sunt de un fel sau de altul. M-am educat cu experienţe, întâlniri, lecturi şi interese care să-mi dea confortul unui discernământ pe care să mă pot baza şi pe care să se poată baza şi alţii din jurul meu. La cum arată însă acum societatea românească sau cel puţin partea ei vizibilă în spaţiul public, discernământul meu începe să-mi joace feste. Nu prea mai ştiu nici unde, nici cum să mă uit. Ţara mea m-a cam scos din mine.