Primul ar fi că oamenii sunt mai dispuşi să facă sacrificii, dacă le înţeleg sensul. Dacă cei care le pretind sunt în stare să explice simplu şi coerent ce avem de câştigat în viitor din ceva ce pierdem acum. Guvernanţii noştri au stat foarte prost la capitolul comunicare în 2010. Sper ca în 2011, fiind an preelectoral, să înceapă să reînveţe cum se construieşte şi se transmite un mesaj credibil.

Al doilea ar fi să începem să ne diferenţiem, ca naţiune, prin ceva. Prin orice. Simt, în continuare, lipsa unei direcţii în jurul căreia să ne adunăm forţele şi valorile. În 2010, ne-am comportat eminamente reactiv la semnalele sau indicaţiile de la Bruxelles, Washington, Berlin sau Paris. În privinţa ultimelor două capitale, sper să fi învăţat că nu ne putem bate joc la nesfârşit de investitorii străini în România. Dacă întârzierea aderării la spaţiul Schengen e într-adevăr consecinţa felului reprobabil în care atribuim contracte publice pe cumetrii politice, înseamnă că marilor firme europene le-a ajuns cuţitul la os. Poate ne vine mintea la cap şi nu mai furăm chiar de peste tot, cu orice preţ.

Un alt lucru care a enervat şi încurcat la maximum afacerile din România, atât pe cele străine, cât şi pe cele autohtone, a fost incredibila inconsecvenţă legislativă. Am avea mare nevoie de un 2011 fără schimbări legislative, un an în care să putem planifica, executa şi duce la bun sfârşit planurile de afaceri, fără să ne trezim la jumătatea drumului în alt peisaj decât cel din care am pornit.

Mi-aş mai dori de la presa românească să fi învăţat de la 2010 că, dacă nu schimbă ceva radical în 2011, mai târziu va fi prea târziu. România nu trăieşte ca la televiziunile de ştiri. Românii, mai ales cei tineri, au şi alte preocupări în afară de salarii, pensii, sindicate, alocaţii, preţurile din pieţe sau isteriile personale ale moderatorilor şi invitaţilor. Mi-aş dori să văd emisiuni, comentarii sau editoriale despre cele mai interesante articole de pe bloguri, despre cele mai intens discutate subiecte pe Facebook sau despre hashtag-ul zilei pe Twitter. Tânăra generaţie şi-a mutat prezentul şi viitorul în online, iar mare parte din mass-media este încă înţepenită în trecutul offline.

Poate ar mai fi util să învăţăm de la 2010 că asocierea imaginii românilor în lume cu cea a romilor nu face bine nimănui. Lor le diluează specificităţile, iar nouă ne lipeşte o etichetă care nu e a noastră. Peste tot în Europa, pe unde am fost, sunt foarte la vedere afişe care fac reclamă spectacolelor cu muzică şi dansuri ţigăneşti. În Europa, ţiganii nu au o problemă să se prezinte ca ţigani (gipsies). În România, pare că aşa ceva nu e deloc suficient. O bună prietenă a avut de susţinut, de curând, o prezentare la un examen pentru intrarea în rândul funcţionarilor europeni, la Bruxelles. După multe discuţii informale cu colegii ei, candidaţi din alte ţări, s-a hotărât să-şi ţină dizertaţia pe tema diferenţei dintre romi şi români. Vasta majoritate a celorlaţi tineri, viitori funcţionari europeni, erau convinşi că e unul şi acelaşi lucru.

După greşeala majoră din anii 90, când a declarat, ca ministru al Transporturilor, că România nu are nevoie de autostrăzi, viziune ale cărei urmări ne ţin şi azi deconectaţi de civilizaţia europeană, Traian Băsescu face acum o nouă eroare majoră, neacceptând să diferenţieze românii de romii-ţigani. Şi urmările nefericite ale acestei decizii le vom resimţi mulţi ani de acum încolo în relaţiile cu Europa.

Cel mai mult însă mi-aş dori de la 2011 ce îmi doresc în fiecare an din 90 încoace: să reuşim să fim mai împreună. Cuvântul şi comportamentul de ordine în spaţiul public românesc e dezbinarea, iar asta nu ne poate duce nicăieri unde să ne fie bine. Toţi se ceartă cu toţi şi se inflamează din nimicuri. Mizele sunt mici, orgoliile mari, iar timpul măsurat. 2011 va dura cât 2010, dar ar putea însemna mult mai mult.
(Articol apărut în numărul din 4 ianuarie al Revistei 22)

Deşi e cel mai “reformat” din România ultimilor 20 de ani, domeniul educaţiei a demonstrat că e incapabil de o reformă care să producă şi altceva în afară de costuri, confuzie şi corupţie. Fără un sistem de educaţie performant, ancorat în lumea de azi, n-avem nici o şansă la vreun loc notabil în lumea de mâine.

Dat fiind faptul că nici o soluţie din interiorul sistemului n-a funcţionat, cred că e momentul să ne punem speranţele în una din afara lui – voucherele de educaţie. Ele presupun schimbarea modului de finanţare a educaţiei în România de la finanţarea instituţiilor de învăţământ superior la finanţarea absolvenţilor de liceu care sunt admişi la o facultate, privată sau de stat. Fiecare student îşi duce partea de subvenţie de la stat către facultatea care îl convinge şi îl acceptă.

În acest fel s-ar crea o piaţă a educaţiei academice, o concurenţă şi o diferenţiere pe bază de valoare. Vor fi mai bine finanţate facultăţile care vor şti să ofere ceva util studenţilor. Vor dispărea facultaţile care acum consumă resurse doar pentru propria perpetuare. Vor fi mai bine plătiţi profesorii care îi vor putea învăţa pe studenţi ceva care merită învăţat. Îşi vor găsi altceva de lucru profesorii care încă dictează cursuri ce nu mai valoreaza nici cât hârtia pe care sunt scrise.

Facultăţile vor fi obligate de piaţă să producă şi să comunice rezultate convingătoare. Vor trebui să intre în proiecte de cooperare cu entităţile economice, administrative sau culturale sau de specialitate în care studenţii vor dori să-şi găsească de lucru după absolvire. Vor învăţa să atragă resurse din mediul privat pentru a finanţa, pe de o parte o programă solidă iar pe de altă parte proiecte de cercetare academică utile.

Nu în ultimul rând, cel puţin facultăţile cu profil economic, vor avea interesul să coopteze ca profesori permanenţi sau invitaţi, oameni care chiar ştiu cum merg lucrurile în lumea afacerilor de azi. Care pot spune studenţilor cum va fi în lumea reală, nu cum scrie în cărţi că ar trebui să fie în lumea reală. Care pot insufla tinerilor un spirit antreprenorial fără de care succesul va fi întârziat şi subţire. Care pot ajuta studenţii să îşi aleagă mai repede şi mai corect un început de carieră.

Sistemul voucherelor funcţionează, la nivele şi proporţii diferite în mai multe ţări ale lumii (SUA, Chile, Marea Britanie, Irlanda, Suedia, Olanda). Nu văd de ce la noi n-ar fi mai bun decât ce avem acum. Nici n-ar fi prea greu. Ar fi într-adevăr greu de impus unui sistem anacronic, care e dispus la orice pentru a-şi apăra şansa la supravieţuire. Dar cred că lupta merită dată. Şi dacă ar fi câştigată, poate am învăţa din ea şi cum să extindem cel mai bine modelul la licee, şcoli şi grădiniţe. Pentru ca la facultăţi să nu mai ajungă studenţi care nu ştiu să vorbească, să scrie sau să gândească.

E o relaţie directă. Pentru a-şi dori să fie mai bun, un profesor are nevoie de studenţi care să poată aprecia asta. Şi de studenţi care să poată folosi asta. Cu o masă de studenţi care intră în facultăţi din ce în ce mai slab pregătiţi şi mai demotivaţi, chiar şi misiunea celor mai buni profesori e din ce în ce mai grea.

Voucherele ar putea împinge la dinamism şi adaptare un domeniu încremenit în proiect, din păcate într-un proiect caduc şi ineficient. Ar putea crea responsabilizarea atât a universităţii cât şi a studentului, pentru că amândoi vor avea ceva de oferit şi ceva de primit. În plus, ar putea crea şi ceva ce azi nu prea mai există: relaţia afectivă a studentului cu facultatea şi cu profesorii lui. Bucuria şi mândria de a fi absolvit o anume facultate, de a fi avut un anume profesor. Şi poate dorinţa de a menţine legătura şi după abslovire, pentru a îi ajuta şi pe cei care vin după el.