După 3 ani în care organismul PDL n-a răspuns la niciun fel de stimuli în afară de propriile umori şi propriii paraziţi, ianuarie 2012 marchează trezirea la viaţă. Asta ar putea fi o veste bună, dacă partidul de guvernământ vrea să mai trăiască împreună cu noi sau o veste proastă, dacă starea de izolare prelungită i-a afectat definitiv PDL-ului capacitatea de supravieţuire.

E clar că fără cele mai dure dintre măsurile luate de preşedinte şi PDL, Româ­nia ar fi fost acum în faliment. 25% ar fi fost nu reducerea de salariu, ci salariul întreg. La fel de clar, însă, e faptul că abilitatea lor de a comunica ce şi de ce fac e dezastruoasă. Nu e o meteahnă exclusiv autohtonă, dar actuala putere pare să fi coborât standardele până foarte aproape de zero. Într-un interviu dintr-o carte apărută anul trecut, Barack Obama declara: „În timpul mandatului meu, cele mai mari greşeli pe care le-am făcut ţin mai puţin de politic şi mai mult de comunicare. Ironia este că am ajuns în această funcţie spunându-le americanilor o poveste. Dar am pierdut acest fir narativ în rezolvarea problemelor de zi cu zi. Simbolurile şi gesturile, ceea ce oamenii văd ieşind din acest birou sunt cel puţin la fel de importante ca politicile însele“.

Ar fi ceva de învăţat de la cei mai performanţi comunicatori politici din lume. Însă chiar şi în al 12-lea ceas, în plină criză, puterea de la noi nu pare să-şi găsească resorturile pentru o comunicare coerentă şi eficientă. E adevărat că e mult mai greu când eşti cu spatele la zid, când nimeni nu mai vrea să vorbească cu tine. Şi când îţi suflă în ceafă manipulări grosiere ale televiziunilor de neştiri. Dar nu e imposibil.

Cea mai importantă parte a comunicării e dialogul. PDL a renunţat de mult la acest exerciţiu, iar acum resimte din plin efectele. Şi nu mă refer doar la refuzul partenerilor sociali de a mai dialoga, ci şi la însăşi calitatea deciziilor economice, sociale şi legislative pe care PDL le-a luat în ultima perioadă, culminând cu născuta moartă Lege a sănătăţii. E un exemplu de manual despre cum o intenţie bună se poate termina prost cu concursul aproape exclusiv al iniţiatorului, convins că doar el singur deţine adevărul. Puterea a confundat societatea cu mass-media şi partidele ostile, iar pentru a evita cu orice preţ confruntarea de idei a ales să le asculte doar pe cele proprii.

Principalul avantaj al unui guvern tehnocrat acesta ar fi. Tehnocraţii au exerciţiul, dorinţa şi inteligenţa de a dialoga autentic. Politicienii, nu. Specialiştii au obişnuinţa faptului că cele mai bune idei şi solutii apar din discuţii, nu din senin. Din discuţii cu oameni pricepuţi şi curajoşi, nu cu politruci obedienţi şi dependenţi. La cum merg lucrurile prin lume, sper că viitoarea formă de organizare va fi tehnodemocraţia. Societăţile şi problemele lor au devenit mult prea complexe pentru a mai putea fi conduse bine de politicieni de carieră.

Mă tem că aşa cum nu au înţeles că doctorul Raed Arafat e mult mai mult decât un subsecretar de stat oarecare, politicienii de la putere nu vor înţelege nici că cele câteva sute de oameni care îşi strigă ofurile în stradă reprezintă mult mai mult de atât. Într-un mod neaşteptat, după 20 de ani de pregătire, SMURD a resuscitat România. Oamenii politici au acum şansa să ne vindece sau să ne îngroape. Sau noi pe ei.
(Editorial apărut în numărul din 24 ianuarie al Revistei 22)