Cum mi s-a întâmplat adesea când am dat de profesori cu har, cum e şi cazul Vioricăi Vatamanu cu care lucrez acum, motivul pentru care am început cursurile diferă de motivele pentru care le continui. Pentru că alte lucruri au devenit mai importante, pe măsură ce am înţeles nişte corelaţii.

Am înţeles că felul în care pot să construiesc forma vocală a cuvintelor îmi modifică felul în care le aleg. Că dacă mă interesează să se audă bine cuvintele atunci mă ajută să le aleg bine. Să aleg cuvinte cu anumite sonorităţi şi înlănţuiri de cuvinte cu o anumită armonie.

Iar felul în care aleg cuvintele îmi influenţează felul în care gândesc. Gândesc în cuvinte mai frumoase. Nu mi-am pus pănă acum problema în acest sens, al drumului invers.

În aceeaşi măsură, o exprimare clară presupune o exprimare neprecipitată. Dacă nu mă mai grăbesc, atunci nu mai pot spune la fel de multe în aceeaşi unitate de timp. Aşadar sunt obligat să aleg mai atent ceea ce voi spune si să scap de balastul verbal pe care o rostire grăbită mi l-ar fi permis, dar care mai mult ar fi încurcat comunicarea decât ar fi ajutat-o.

Nu în ultimul rând, calitatea timbrului vocal, pe care nu mi-am imaginat că o pot educa, modifică vizibil calitatea atenţiei de care am parte de la cei cu care vorbesc. Am experimentat în discutii cu prietenii şi am văzut că timbrul, intonaţia, accentele pot structura un dialog mult mai eficient decât în situaţiile în care acest aspect nu mă preocupa.

Cursurile de dicţie sunt o experienţă inedită pentru mine iar partea ei cea mai grea e abia de acum încolo, în efortul de a cerne între toate descoperirile şi posibilităţile şi de a le include pe cele mai relevante în reflexe. A învăţa să vorbesc mai bine îmi seamănă un pic cu a învăţa să merg a doua oara. Nu e deloc simplu .