Mi-am dat seama abia după câteva pagini bune ce m-a cucerit într-atât. Nu era doar povestea, altminteri captivantă, cât mai ales limbajul, limba română în care era tradusă cartea. A fost primul text pe care l-am citit în ultima vreme în care am regăsit limba română care m-a îndrăgostit de disciplina Limba şi literatura română în liceu. O limbă curată, ne-englezită, ne-internetizată, ne-clişeizată.

O lectură senzaţională, nu în sensul cretin, tabloido-otvist actual, ci în sensul senzaţiilor de bucurie pe care mi le-a dăruit. Să citeşti de dragul cuvintelor a ajuns la fel de greu cu a asculta de dragul lor.

Mi-am adus aminte că pasiunea mea pentru cărţi şi documente vechi a început tot cu o lectură, a ediţiilor din 1898 ale revistei Furnica. Le citeam seara, înainte de culcare, şi pentru poveştile dinăuntrul lor, dar mai ales pentru limba română în care erau aşternute în pagini. O blândeţe, o bogăţie, o dulceaţă pe care azi nu le mai citesc şi nu le mai aud decât foarte rar.

Ştiu că vremurile evoluează şi limbile odată cu ele. Mie însă, limba română frumoasă şi corectă îmi lipseşte. Cred că relaţiile dintre noi, în spaţiul public sau în cel privat, se deteriorează şi pentru că limba în care încercăm să ne facem înţeleşi se strică. Când limbajul e golit de frumuseţe şi relaţiile, care se sprijină pe el, se subţiază. În lipsa unor cuvinte potrivite, gândurile devin mai sărace.

Şi pentru că nici o descriere nu poate înlocui povestea lui Zorba, redau mai jos câteva pasaje din carte, care mi-au mai alinat dorul de cuvinte şi de poveşti frumoase. Unele dintre paragrafe cred că i-au plăcut şi prietenei care mi-a împrumutat cartea, că mi-a atras atenţia să nu cumva să dau la o parte semnele. Mulţumesc, Gabi, nu le-am dat .

“Nu ştiu jupîne, Depinde. Sînt cazuri cînd nici Solomon înţeleptul… Iaca, într-o zi, treceam printr-un sat. Un moşneag de nouăzeci de ani se apucase să sădească un migdal. Ei, moşule, am făcut eu, sădeşti un migdal? Da’ el, aşa povîrnit cum stătea, s-a întors şi mi-a zis: “Eu, fiule, mă port de parcă n-o să mor niciodată”, Şi i-am răspuns: “Eu mă port de parcă aş muri în fiecare clipă”. Care dintre noi avea dreptate, jupîne?”

“Străbăturăm satul în grabă. Clarul de lună era tulburător. Închipuiţi-vă că, ameţiţi de băutură şi ieşind afară să luaţi aer, aţi găsi dintr-o dată lumea schimbată. Că drumurile ar deveni fluvii de lapte, că scorburile, că urmele lăsate de căruţe ar fi năpădite de var, că munţii s-ar acoperi de nea. Că aţi avea mîinile, obrazul, gîtul, fosforescente ca o burtă de licurici. Că, precum o medalie rotundă, exotică, luna ţi-ar sta atîrnată pe piept”

“De vreme ce n-am contract pe termen fix cu viaţa, dau drumul hăţurilor cănd ajung pe povîrnişul cel mai primejdios. Viaţa omului e un drum cu urcuşuri şi coborîşuri. Toţi oamenii cu scaun la cap înaintează cu mîna pe hăţuri. Dar eu, şi aici e meritul meu, jupîne, am azvîrlit de mult hăţurile, pentru că nu mă tem de carambolaje. Noi, muncitorii, deraierilor le zicem carambolaje. Să mă ia dracu dacă dau vreo atenţie carambolajelor pe care le fac. Zi şi noapte mă năpustesc cu toată viteza, fac ce-mi trăsneşte: atîta pagubă dacă-mi frîng gîtul. Ce-am de pierdut? Nimic. Oricum, şi dacă le-aş face cum scrie la carte, tot mi-l frîng! Asta-i sigur! Păi atunci, să-i dăm zor cît putem!”

“Ne-am prins în joc. Zorba mă corija, serios, răbdător, cu gingăşie. Prindeam curaj şi simţeam cum picioarele mele greoaie prind aripi.
- Bravo, eşti un as! strigă Zorba bătînd din palme pentru a marca măsura. Bravo, băieţaş! Dă-le dracului de hîrţoage şi de călimări! La dracu cu bunurile şi interesele! Acum că şi dansezi şi-mi înveţi limba, cîte n-o să ne putem spune?
Lovea pietrele cu picioarele-i goale şi bătea din palme.
- Jupîne, strigă el, am multe lucruri să-ţi spun, n-am iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe lucruri să-ţi spun, dar cu limba nu izbutesc. Aşa c-o să le dansez! Dă-te la o parte, să nu te calc în picioare! Înainte, hop! hop!
Făcu un salt, picioarele şi mîinile îi deveniră aripi. Cum se avînta, pe deasupra pămîntului, pe acel fundal de cer şi mare semăna cu un bătrîn arhanghel revoltat. Căci dansul acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie şi revoltă.”

“Deodată Zorba şi-a întins cît a putut gîtul slab, şi-a umflat pieptul şi a dat un ţipăt sălbatic şi deznădăjduit. Şi îndată ţipătul s-a transformat în cuvinte omeneşti, şi din măruntaiele lui Zorba a ţîşnit un vechi cîntec turcesc tînguitor, plin de tristeţe şi de singurătate. Inima pămîntului s-a sfîşiat, preadulcea otravă orientală s-a răspîndit şi am simţit putrezind în mine toate firele care mă mai legau de virtute şi de speranţă. [...]
Deşert, nisip cu bob mărunt cît vezi cu ochii, aerul vibrează, trandafiriu, albastru, galben, tîmplele s-au deschis, sufletul scoate un strigăt dement, resimţind o imensă bucurie pentru faptul că nici un strigăt nu-i răspunde. Mi s-au umplut ochii de lacrimi.”

Am putea considera că e doar o eroare de poziţionare. Am mai putea gândi că, de fapt, e doar un exerciţiu mimetic: candidaţii au intuit sau au aflat că asta e ce îşi doresc cel mai mult românii de la un politician şi atunci au riscat o ofertă. Dincolo însă de motivele lor, eu m-aş apleca puţin asupra consecinţelor.

Bunul simţ e ultima redută dintr-o serie de cuvinte pe care clasa noastră politică postdecembristă le-a golit de semnificaţii, continuând o lungă tradiţie predecembristă. Comuniştii ne confiscaseră conţinutul unor cuvinte precum muncă, progres, plan, academician, raport, dezvoltare etc. Unele am reuşit să le mai recuperăm, altele nu.

După decembrie 1989, primul cuvânt care a căzut la datorie a fost chiar „revoluţie“. În curând vom aniversa 20 de ani de la un eveniment mai degrabă ambiguu. Ştim că el a determinat o trecere, însă nu ne e clar deloc, cel puţin unora dintre noi, cine a făcut această trecere, cum şi de ce.

A urmat cuvântul „schimbare“. Schimbarea care de fapt nu schimbă nimic ne-a marcat atât de tare începutul anilor ‘90 încât acum pare mai degrabă deplasat să propui o schimbare în plan politic. Înţelesul sintagmei „pleacă ai noştri, vin ai noştri“ s-a insinuat în cuvântul „schimbare“ până când l-a secătuit de orice putere.

Cuvântul de pe urma căruia am pierdut însă toţi încontinuu a fost „reformă“. Gândiţi-vă cam cu ce cuvinte ar fi întâmpinat cineva dacă ar ieşi acum public să propună o reformă a, să zicem, învăţământului românesc. „Băi, ne laşi…?!“ ar fi, probabil, reacţia cea mai la îndemână. Reforma a fost, până la această campanie prezidenţială, cuvântul cel mai vitregit. Însăşi reforma ar trebui reformată, pentru a reveni în formă şi a mai putea însemna vreodată ceva.

Apoi le-a venit rândul unor cuvinte ce păreau mai în siguranţă. Primul care îmi vine în minte e „strategie“. El a fost atacat din două părţi. O dată dinspre lumea poltică, unde a fost echivalat cu o lungă înşiruire de vorbe goale. Am citit câteva strategii guvernamentale şi nu sunt nimic mai mult de atât. După ce parcurgi un astfel de document, nu mai vrei să faci, să citeşti sau să aplici în viaţa ta o strategie.

Celălalt atac a venit din lumea sportului. Cea mai răspândită utilizare a cuvântului e în sintagma „meciuri strategice“. Adică într-un loc în care cuvântul este eliminat subit la masa verde, cu toate înţelesurile lui originale, pozitive.

Ultimul asalt la adresa cuvintelor noastre e potenţial letal. Dacă nu vom mai înţelege ce înseamnă respect şi bun-simţ, nu vom mai înţelege nimic. Pentru că nu ne vom mai înţelege între noi. Dacă pentru copiii noştri reperele de bun-simţ vor fi Traian Băsescu şi Crin Antonescu, Adi Minune va deveni un muzician, Dan Diaconescu un intelectual, iar Gigi Becali un politician. Doar că România nu va mai fi o ţară, ci un circ în aer liber pentru care casele de bilete vor fi amplasate la Nădlac şi la Otopeni.

În 2004, „Conspiraţia bunului simţ“ a fost deviza sub care partidul Uniunea pentru Reconstrucţia României – URR a participat la alegeri. Am vrut să provocăm o revoluţie a bunului simţ. Am primit atunci câteva zeci de mii de voturi. A rămas o conspiraţie.

După multe alte sacrificii, câţiva prezidenţiabili ne cer acum să sacrificăm şi ultimele cuvinte care ne-ar mai fi putut salva. Le vor plimba prin ţară legate cu fulare de cuvintele „promisiune“ şi „viitor“ şi ne vor cere votul. Vor mai pune greutate pe cuvintele lor cu găleţi, tricouri, şepci, pixuri, mici şi beri. Chestii româneşti, tradiţionale.

„The problem with common sense is that it is not so common.“ Citatul ăsta are sens doar în engleză şi, din păcate pentru noi, din ce în ce mai multe cuvinte îşi păstrează sensul doar în engleză.