Acum, băieţii mei îşi satsifac toate aceste curiozităţi cu predilecţie în spaţiul virtual – au prieteni pe mess pe care nu i-au întâlnit niciodată, învaţă teoretic scheme de skateboarding de pe YouTube, văd orice loc din lume pe Google Earth şi află tot ce au nevoie de pe Wikipedia. Iar eu nu sunt nemulţumit de asta, ci mai degrabă preocupat că asta tinde să devină tot în lumea pe care ei şi-o construiesc.

E un subiect care mă frământă şi la care caut o soluţie. Mi se pare că au vârsta potrivită (11 şi 12 ani) la care să se deschidă către lumea reală şi să lase lumea să intre în ei. Aş vrea să le pot fi îndrumătorul pe care mi l-aş fi dorit când eram ca ei, şi nu mi-e clar de unde să încep şi încotro să le propun un drum care să-i motiveze, pe care să-l poată simţi şi al lor.

Recent am învăţat de la Cristi Lupşa un lucru important – o sursă consistentă de optimism sunt poveştile. Poveştile bune, povestite bine. Pentru asta, cred că ai nevoie de două capete de pod: experienţele care să merite povestite şi cuvintele potrivite cu care să le dai viaţă. În mintea mea, ca să ajungă acolo, copiii mei ar avea nevoie, la vârsta lor, să trăiască lucruri pe pielea lor şi să citească despre cum au trăit alţii lucruri similare pe pielea lor. Îmi doresc copii optimişti. Cum să le stârnesc eu mai multă curiozitate şi pentru experienţe şi pentru lecturi?

Poveştile sunt şi o bună sursă de relaţii. Creăm relaţii mai bune dacă avem ce povesti. În plus, avem amintiri mai frumoase şi visăm mai frumos. Şi unele şi altele ne ajută să avem mai multă încredere în noi. Cel puţin în lumea aşa cum am învăţat-o eu.

Uneori, însă, mă gândesc că poate mă grăbesc. Alteori, că poate nu le-ar face bine să intru cu lumea mea peste a lor, că poate tendinţa tocmai asta e – vor trăi mai bine tocmai oamenii care vor fi mai bine adaptaţi la lumea virtuală şi atunci n-aş face decât să-i inadecvez, în loc să-i ajut. Apoi refuz să cred că va fi aşa. Apoi iar nu mai ştiu. Dar astea sunt gândurile mele, nu ale copiiilor mei. Le voi afla, poate, pe ale lor cand voi vorbi cu ei despre ele, în curând.
Deocamdata rămân un optimist curios şi dubitativ.

Aşa ceva eu am întâlnit foarte rar. Mult mai des întâlnesc oameni care au concluziile la ei şi care nu pierd nicio ocazie să le împrăştie în jur, de-a gata, pe aproape orice subiect se iveşte în cale. Am fost aşa, am crescut aşa, ştiu cum e. Am vrut să mă schimb şi într-o măsură am reuşit. Acum mă pot bucura de bogăţia interioară a celor din jurul meu. Exerciţiul punerii de sine în dubiu nu e uşor deloc. Exerciţiul punerii celuilalt înainte e încă şi mai greu. Dar merită.

Un astfel de efort e contra-cultural. Suntem educaţi să avem certitudini, să avem dreptate, să avem prioritate. Nu suntem educaţi să fim curioşi. Autentic curioşi. Să avem minima curiozitate dacă nu cumva, altcineva are o opinie, o informaţie, un fel de-a privi lucrurile cu care am putea construi ceva mult mai bun sau mai frumos decât cu propriile noastre certitudini imuabile. Adică să păşim din cerc în spirală.

Pasul în afară sau în sus mai e greu şi din alt motiv. Nu prea îmi vine să pun întrebări dacă cel mai mult îmi place să mă aud vorbind. Când pun o intrebare la care aştept un răspuns, trebuie nu doar să tac din gură, trebuie să tac şi din cap. Adică să nu vorbesc cu mine şi să nu îmi pregătesc ce voi spune când cel din faţa mea va termina de vorbit. Eu am asistat în câteva rânduri la astfel de dialoguri aproape hazlii, în care fiecare profita de vorbirea celuilalt ca să-şi compună în minte exclusiv continuarea propriei fraze sau idei. Stilistic, un dialog al surzilor. Practic, o inutilă pierdere de timp. Interacţiuni care încep de nicăieri şi se termină tot acolo.

Ca să dau viaţă unei relaţii, profesionale sau personale, e nevoie să o încarc şi cu dorinţa de a afla, nu doar cu aceea de a fi aflat.
Relaţia cu un superior (fie el profesor, manager sau mentor) e una dintre cele mai importante din viaţa cuiva. Poţi învăţa de frica cuiva dar mult mai bine poţi să înveţi de dragul cuiva, de dragul curiozităţii lui despre tine.

E greu să înlocuim tentaţia de a răspunde cu obiceiul de a întreba. Însă o întreagă lume, altminteri de neatins, se deschide dacă reuşim. Lumea tuturor posibilităţilor pe care întrebările le deschid iar răspunsurile le omit.

Unde am fi ajuns oare, fiecare dintre noi, dacă cineva, la momentul potrivit, ne-ar fi pus nişte întrebări în loc să ne dea nişte răspunsuri? Ca sa putem afla răspunsurile noastre în loc de răspunsurile altora.

S-au citat din Jurnal “Parisul poezos” sau felul în care Amza Pellea şi Ştefan Iordache “stau acum pe un nor înroşit de zaibăr şi râd cu poftă”. Nu e deloc uşor lucru să vorbeşti în câteva minute despre şase ani din viaţa cuiva. Şase ani de trăiri “colinare, pe alocuri muntoase”, cum s-a spus. Şi totuşi, mie reuşita mi s-a părut deplină.

Am trăit o oră foarte specială în care am învăţat că oamenii frumoşi, chiar dacă sunt foarte diferiţi, atunci când sunt atenţi la frumuseţea celor din jurul lor, pot crea natural – fie şi numai pentru o oră – un sentiment de curat, de limpede, de împlinire. În câteva rânduri am avut sentimentul că nu sunt la Bucureşti, ci la Viena, la Barcelona ori la Paris.

Simţul umorului, relaxarea, emoţia, onestitatea, toate păreau puţin din altă lume, care uitase de încrâncenarea, invidia şi orgoliile autohtone cotidiene. Însuşi conceptul de conferinţă de presă în care se discută despre o carte care încă nu există m-a dus cu gândul la un experiment despre o trăire într-o Românie care încă nu există, deşi noi ne-am purtat acolo ca şi cum atât cartea cât şi acea Românie ar exista.

Nu ştiu ce reprezentanţi ai presei au fost în sala arhiplină însă întrebările nu prea au sunat ca de la presă. Nu căutau vinovaţi, subînţelesuri, demascări sau sămânţă de scandal. Erau curiozităţi timide, însă vii, autentice, faţă de un om timid, predispus însă la o viaţă autentică înainte de orice. Cred că toţi am plecat de acolo puţin mai buni.