Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că şefu’ ei nu vrea banii mei, aşa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opţiuni. Ţara lui „cum vrea şefu’“ n-are graniţă comună cu ţara lui „cum ar prefera clientul“. Cel puţin nu pentru şefii predestinaţi.

La noi, şefu’ e raţiunea de a exista a multor firme, instituţii sau partide. Din postura de clienţi, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simţim asta în fiecare zi. Interacţionăm cu organizaţii pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursă de venit pentru şefu’. Punct.

Şefu’ există peste tot în lume, dar, din cauză că prin alte părţi şefu’ nu e la prima generaţie de concurenţă şi piaţă liberă, a învăţat din familie că nu poţi supravieţui ca şef decât dacă poţi împleti opinia ta cu cea a celor de care depinde organizaţia ta. Noi suntem încă într-o cultură contrară. Toată lumea, clienţi şi angajaţi, trebuie să-şi acomodeze opiniile cu ale şefului.

Modelul public valorizat este cel al şefului care taie şi spânzură. Care ştie. Care n-are dubii şi ezitări. Dictează şi pedepseşte. Dă sentinţe. Când Brucan s-a înşelat, aici cred că a făcut-o. El s-o fi gândit că în 20 de ani scăpăm de nevoia asta, a şefului-stăpân. Că în 20 de ani ne acomodăm cu aerul libertăţii de a coopera şi de a ne înţelege înainte de a ne constrânge.

Mi-aduc aminte de un client care, acum câteva luni, m-a rugat să-l consiliez pentru un discurs pe care îl avea de ţinut în faţa managementului la nivel naţional. Situaţia în care se afla organizaţia era că, la un moment dat, unii manageri din judeţe făcuseră nişte greşeli, nu se aliniaseră cum trebuia la orientarea organizaţiei, însă, între timp, lucrurile se rezolvaseră şi şeful lor ar fi dorit să dea acum un semnal de reconciliere şi de sudare a echipei. Am explorat împreună posibilitatea ca, dacă vrea să-şi facă aliaţi, să nu se concentreze pe pedepsirea vinovaţilor, ci să ofere, în primul rând, o viziune pentru un drum comun înainte. I-am sugerat că aşa ar putea câştiga aprecierea oamenilor lui. Mi-a răspuns: „Voi câştiga apreciere, dar nu putere!“. I-am dat partea lui de dreptate, cu tristeţe. Ăsta e un concept care ne plasează încă în afara Europei – puterea care nu e dată de apreciere, ci de frică.

Iar conceptul ăsta are rădăcini adânci. Părintele se simte puternic, respectat, dacă copilul îi ştie de frică. Profesorul se simte puternic, respectat, dacă elevul sau studentul îi ştie de frică. Aprecierea e secundară, pentru că ea nu are beneficii imediate. E mai complicată, pentru că omul care te apreciază nu e dispus să-ţi execute ordinele orbeşte. E doar dispus să-ţi asculte argumentele, cu deschidere. E dornic să te ajute, dacă îi dai bune motive. E dispus să se lase convins, nu învins.

Deşi pare a avea atuul învingătorului, o naţiune cu şefi puternici, prin faptul că inspiră teamă, e o naţiune de învinşi. Oricare al treilea, fie el client, alegător, jurnalist, membru de partid sau simplu cetăţean, nu mai are loc în relaţia dintre şef şi executant.
(Articol apărut în numărul din 2 februarie al Revistei 22)

Apoi însă mi-am îngăduit luxul unei perioade lipsite de grijile expansiunii şi ale luptei pentru cote de piaţă. Am ales calea unei consultanţe individuale pe parcursul căreia m-am putut ocupa felurite proiecte şi experienţe interesante, pentru clienţii mei sau pentru propria mea curiozitate. Mi-am completat înţelegerea felului în care brandurile şi oamenii comunică şi relaţionează. M-am împărţit între Brandivia şi Asociaţia Erudio. Asta mi-a îmbogăţit perspectiva, însă mi-a grăbit şi nerăbdarea de a o fructifica la o scară mai mare.

Planetele s-au aliniat şi, spre sfârşitul anului trecut, m-am întâlnit cu Robert Braun, fondatorul companiei B&P Braun & Partners din Ungaria, cu care am încheiat un parteneriat, asociindu-ne în compania B&P Brandivia. Pe 1 februarie am lansat public acest parteneriat şi ne-am poziţionat în piaţa de comunicare din România. Puteţi găsi detalii pe site-ul B&P Brandivia sau, mai pe larg, in emisiunea Reţete anticriză, cu Dan Apostol, din 01.02.2010 de la The Money Channel:

A fost o zi cu multe bucurii şi multe emoţii. Am comunicat în media şi am evaluat reacţiile ei. Ce-a fost mai uşor a trecut . Acum începe munca: întâlniri, contracte, sediu, angajări, proiecte, împliniri, greşeli, învăţăminte, toată partitura businessului alert.

Sper să găsesc rapid şi echilibrul pe care mi-l doresc între noul business şi scris. Pentru că voi aţi devenit foarte importanţi pentru mine. Pentru mine, indiferent de business-urile mele. E o relaţie la care ţin mult şi pe care vreau să o păstrez.

În semn de mulţumesc, vă invit la o lectură savuroasă aici. De talentul şi charisma autorului textului, domnul Andrei Pleşu, vă veţi putea bucura şi pe 11 februarie, la Întâlnirile Erudio, unde va avea o expunere cu tema “La ce (mai) e bună cultura?”. Eu abia aştept să mai aflu nişte răspunsuri în plus.

E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi.

Am să mă aplec doar asupra primului punct. Treaba cu dormitul pare la mintea cocoşului. Nu e. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în România, în hoteluri private din diverse oraşe, care mai de care mai mândre de numele sau renumele lor. Toate duduie de tehnologie şi mobilier de lux şi toate, fără excepţie, ratează la cel mai important capitol: patul. Toate omit faptul că, indiferent de motivul pentru care un turist ajunge într-o cameră de hotel, că e în trecere, în vacanţă sau cu treabă, el are nevoie să doarmă bine ca să îi priască trecerea pe acolo. Pentru asta, esenţiale sunt salteaua, perna, plapuma şi aşternuturile. În hotelurile din România, ăsta e domeniul cel mai neglijat, ceea ce transformă multe experienţe turistice într-unele mai degrabă obositoare, neplăcute. Motivul neglijenţei, dacă e altul decât inerţia sau prostia, îmi scapă.

Aici însă, austriecilor nu le scapă nimic. Nu doar din ceea ce e înăuntrul hotelurilor, dar nici din ceea ce e în afara lor. În toată staţiunea nu sunt două case la fel, dar fiecare e în armonie perfectă cu cele de lângă ea. Elementul comun e panta identică a acoperişurilor, indiferent de înălţimea sau lăţimea clădirilor. E cumva reconfortant să te plimbi printr-un loc care are o coerenţă, o linişte a formelor, un echilibru al culorilor şi al proporţiilor. Te simţi într-un loc al bunului simţ, nu al bunului plac.

M-a frapat neasemănarea cu staţiunile de pe Valea Prahovei, în care fiecare a construit ce, cât, cum şi unde l-a tăiat capul. Rezultatul seamănă cu un joc pe computer în care cineva a adunat toate trăznăile geometrice din capetele câtorva mii de oameni şi le-a aruncat la întâmplare pe o vale de munte. Roz lângă galben, lângă albastru, verde, maro, portocaliu etc. Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, le zice Sinaia, Azuga sau Predeal.

Mai e ceva atrăgător în cultura turismului de aici. Neînghesuiala. Deşi sunt foarte mulţi turişti, nicăieri nu e înghesuială. Reuşita organizatorică mi se pare cu atât mai lăudabilă, cu cât o mare parte dintre turişti sunt ruşi, bulgari sau români. Adică nişte campioni ai înghesuielii pe orice miză, oricât de mică. Secretul reuşitei austriece mi se pare că stă în ordinea priorităţilor.

Cultura turismului de aici e centrată în jurul turistului. Nu al hotelierilor, nu al restaurantelor, nu al transportatorilor, nu al proprietarilor de locuinţe de vacanţă. Toţi sunt subsumaţi turistului. Turistului, cu tot ce i-ar trebui lui ca să aibă un sejur cât mai lejer, mai plăcut, mai lipsit de griji şi probleme. Iar dacă se poate, turistului un pic răsfăţat. Şi mă întorc la un exemplu din hotelul în care stăm. Proprietarul ne-a descris în prima seară tot ce ne oferă: sala de activităţi pentru copii, terenuri de tenis, patinoar, hochei, biliard, jocuri, masaj, băi termale etc. Însă cel mai mândru – ne-a povestit de ea pe un ton mai scăzut – era de piscina muzicală: o piscină micuţă, în aer liber, cu apă caldă, termală, în care dacă intri, nu sesizezi nimic neobişnuit; dacă, însă, cobori urechile sub nivelul apei, poţi ca, în timp ce priveşti cerul şi munţii, să asculţi muzică de Beethoven.

Aşa ceva nu e nici scump, nici dificil de realizat tehnologic. Trebuie, însă, o anumită cultură de a oferi oaspetelui, în plus faţă de confort şi atenţie, un strop de magie, un ceva de care să-şi aducă aminte toată viaţa, o trăire pe care doar imaginaţia o dă bucuriei.

Prima, cu fântânile de la Montjuic. Un spectacol incredibil de apă care dansează, îmbrăcată în toate culorile, pe un fond muzical de excepţie. Un exemplu de happening urbanistic care adună în jur, în fiecare seară, mii de privitori.

M-am aşezat pe ultimele trepte care coboară dinspre Palau Nacional cu o curiozitate temperată, ca pentru nişte fântâni sincronizate cu muzică. Am stat acolo trei sferturi de oră, timp în care mi s-a tăiat răsuflarea de mai multe ori, am exclamat de bucurie din minut în minut iar la sfârşit am plecat plutind, întocmai ca stropii de apă împinşi înspre cer de vocile duetului Freddy Mecury – Montserrat Caballe. Memorabil!

Bineînţeles că n-am putut să nu mă gândesc la mizeriile de fântâni care consfiinţesc încă victoria socialismului asupra bunului gust în plin centrul Bucureştiului. Dar am alungat repede gândul, ca să nu-mi stric bucuria.

A doua întâlnire a fost şi mai aproape de sufletul meu. Am vizitat Palau Musica Catalana. Cea mai frumoasă sală de concerte pe care am văzut-o vreodată. Construită între 1905 şi 1908, ca o iniţiativă privată non-profit şi sprijinită de toată suflarea catalană a momentului, clădirea e de o frumuseţe care te răvăşeşte. Găzduieşte peste 320 de concerte pe an, de toate felurile şi genurile. Un exemplu cu totul remarcabil al puterii de civilizare a culturii de bună calitate.

Arhitectul care i-a dat viaţă a fost Lluis Domenech i Montaner, un geniu polivalent excepţional. El a desenat majoritatea decoraţiilor, coordonand toţi artiştii implicaţi (pictori, sculptori, ceramişti etc.). M-am bucurat de geniul lui Muntaner de două ori, pentru că şi hotelul la care am stat era tot opera lui.

Tot în aceasta scurtă excursie am mai citit şi o carte care mi-a plăcut foarte mult – Slam, a lui Nick Hornby, publicată la Humanitas. Deşi tema e destul de serioasă, e scrisă cu mult umor, din prisma unui adolescent englez aşa că am citit-o cu un ochi al meu şi unul al băieţilor mei, cărora sper să le placă la fel de mult. Ieri a început-o cel mare şi merge bine. Mi-a zis aseară, dupa primele 40 de pagini, că e cea mai tare carte, ever!

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură Hertei Müller a aprins din nou scânteia frustrărilor naţionale legate de lipsa scriitorilor români din lunga listă a premiaţilor. Mă frământă o întrebare: în loc de aşteptarea pasivă a recunoaşterii altora, n-ar fi mai potrivită începerea propriei noastre recunoaşteri? N-ar fi mai potrivită crearea unui fond de premiere, hai, nu de un milion de euro, precum cel suedez, dar măcar de o sută de mii de euro, pe care un juriu românesc să-l acorde anual unui scriitor român? Dacă ne doare atât de tare că alţii nu se uită frumos la noi, de ce nu începem prin a ne uita întâi noi la noi mai frumos?

Periodic, apar topuri care abundă în milionari şi miliardari români. Cu averi de mii de ori mai mari decât ale oricărui scriitor român fost, actual sau viitor. N-ar putea ei să pună cont de la cont şi să creeze, eventual împreună cu Ministerul Culturii, un astfel de premiu? Bine, poate ei nu vor, că au alte priorităţi. Dar n-ar putea atunci Ministerul Culturii să deschidă o subscripţie publică în sistem de matching (adică ministerul să contribuie cu o sumă egală cu cea care ar fi strânsă de la populaţie)? Eu cred că s-ar găsi şi oameni, şi firme care să contribuie la construcţia unui sistem veritabil de valori culturale româneşti.

Intuiesc o primă obiecţie: bine, bine, dar cine să facă parte din juriu? Păi dacă tot ne uităm cu atâta consideraţie la aprecierile străinilor, dintr-un prim juriu ar putea să facă parte doar scriitori români care au fost deja premiaţi în străinătate. Şi dacă nu sunt suficienţi, am putea include şi dintre cei publicaţi de edituri din străinătate. Adică am pleca în validarea recunoaşterii valorilor proprii de la o recunoaştere preexistentă, deja validată.

Că suntem o cultură mică e clar. De ce trebuie să fim şi o cultură resemnată, asta nu mi-e clar. La toate spectacolele din Festivalul George Enescu de anul acesta, la care am fost, fie că era vorba de Ateneu, de TNB sau de Sala Palatului, nu aveai loc să arunci un ac. Am înţeles că numărul total de bilete vândute a depăşit 70.000. La toate spectacolele de teatru la care reuşesc să intru sunt ocupate nu doar toate locurile pe scaune, ci şi cele în picioare. „Nopţile albe“ umplu sistematic toate muzeele şi centrele culturale bucureştene. Cele două târguri anuale de carte din Bucureşti gem de vizitatori. Avem între noi un public cu un insaţiabil apetit pentru acte culturale şi mi se pare că nu reuşim să construim suficient de mult şi de bine, pornind de la el.

Ne poluăm zilnic spaţiul public cu rateuri politice îndobitocitoare şi divertismente derizorii, însă nu reuşim să creăm un minimum de spaţiu public în care să încurajăm o cultură vie, prolifică şi recunoscută în primul rând de către noi. Mai tranşant spus, ne irosim. Şi apoi sperăm de la alţii să ne recupereze. Unii dintre noi obosesc să mai aştepte şi se duc singuri la recuperare, emigrând. Suntem atât de pasionaţi de miştouri şi băşcălie, încât lucrurile serioase ne încurcă. Apoi rămânem aşa şi ne uităm încurcaţi cum alţii le premiază.

Eu aş vrea să contribui concret la o schimbare. Dacă Ministerul Culturii sau oricine altcineva hotărâşte să iniţieze un astfel de proiect, eu donez 100 de euro şi mă oblig să mai conving alţi 100 de oameni să doneze câte 100 de euro pentru un Nobel românesc al literaturii. Am reuşi împreună primii 10% din sumă.

De la politică şi administraţie nu mai am nicio speranţă că ne-ar putea scoate din mizerie. De la cultură am. De la ea am avea nevoie să ne ofere modele formatoare, civilizatoare. Prin ea ne-am putea educa copiii să fie mai buni decât noi. Şi mai buni unii cu alţii. Ea ne-ar putea apropia de Europa mai repede decât orice infrastructură. Pentru că prin ea am putea construi o structură de valori care ne-ar conferi valoare şi în ochii noştri, şi în ochii celorlalţi.

M-am simţit mândru că sunt român când ei au fost încurajaţi frenetic, de o Sală a Palatului plină ochi, să vină la bis şi să îşi dea din nou măsura măiestriei şi a talentului.

Formula în care cei trei cântă – Romanian Piano Trio – tinde să devină mai mult decât un act muzical. Ei sunt pe cale să creeze un fenomen cultural datorită felului inovator în care fac muzica simfonică accesibilă cunoscătorilor şi mai puţin cunoscătorilor.

I-am auzit, cu altă ocazie, intrând în dialog cu publicul înaintea unui concert la Ateneu. Sunt foarte oocidentali în comportament şi aspiraţii. Vor să împrietenească muzica clasică cu tinerii, cu oameni pe care pănă acum rigiditatea sălilor de concert i-a pus pe fugă. Au tot ce la trebuie pentru asta: sunt instruiţi, curajoşi, proaspeţi şi deschişi.

Ei reprezintă în muzică ceea ce România ar avea nevoie în fiecare domeniu de la tânăra generaţie.

Aseară au avut în faţă un public fericit să le recunoască şi să le răsplătescă valoarea.