Guvernul României are o calitate. E consecvent. De fiecare dată cand vrea ceva, iese altceva. Când vrea să simplifice lucrurile, le complică. Când vrea să scurteze termene, ele devin mai lungi. Când vrea să facă economii, iese mai scump ca înainte. Aşadar, oferta asta de ajutor mă sperie teribil.

Guvernule, îţi promit că dacă nu ne ajuţi, o să ieşim mai repede din criză, şi o să dăm mai mulţi bani la bugetul tău. Dacă vrei, n-o să mai depunem situaţiile financiare lunar, ci săptămânal. Tot pe dischete (pentru cititorii mai tineri astea sunt nişte suporturi de date pătrate din era timpurie a calculatoarelor, de pe vremea monitoarelor alb-negru; nu se mai folosesc nicăieri în lume, decât în România), şi tot însoţite de câte 2 kilograme de tabele, declaraţii şi situaţii, fiecare. Îţi dai seama ce activitate o să fie, atâta lume pe drumuri în fiecare săptămână; un furnicar, nu altceva!

Am citit în presă că ne împrumutăm, ca ţară, cu 2 milioane de euro pe oră. Deci, România nu prea stă pe picioarele ei. Dacă ai fi tu, guvernule, atât de amabil să n-o mai ajuţi atâta şi să te dai la o parte dintre picioarele ei, poate s-ar ridica, săraca, şi ar începe să muncească şi pentru ea, nu numai pentru ăia cu bani la care o împrumuţi tu cu ora. Că proastă nu e, dar nu mai face faţă la atâta ajutor din toate părţile.

Uite, guvernule, ca să nu zici că nu ofer şi soluţii, îţi fac o propunere decentă. Fă un referendum în care să votăm ca toţi membrii tăi să încaseze salarii de 100.000 de euro pe lună cu condiţia să nu facă nimic. Da’ nimic. Stană. Lemn. Marmură nu, că e conflict de interese. Cum face unu’ ceva, cum zboară din guvern. Toţi am avea de câştigat. Voi mai mult, noi mai mulţi.

Dacă ai o idee mai bună, guvernule, te rog să nu mă suni. Scrie la tine pe site, că citesc acolo. Dar accept orice, numai să nu ne mai ajuţi. Dacă mai vrei şi altfel de taxe decât pe înmormântări de cetăţeni şi închideri de firme, adoptă sloganul ăsta: “Să vă ajutaţi bine!”.
S-ar putea chiar să te mai votăm o dată. Ca niciodată!

Am ajuns acum, ca societate, într-un punct mort. Partidele s-au închistat în structuri de oameni slab pregătiţi, a căror principală veleitate e datul cu părerea. După acest criteriu sunt selectaţi şi promovaţi. Nu doar de către şefii partidelor, dar şi de către mass-media. În materie de competenţă economică, legislativă sau managerială, în orice partid din România nu găseşti mai mulţi reprezentanţi decât degetele de la o mână.

Clasa politică românească nu mai are de unde să ofere o soluţie de administrare decentă a treburilor curente ale ţării. Asta se vede din lipsa de strategie, de obiective şi de adecvare la realitate. Fiind atacat din toate părţile, guvernul s-a baricadat într-o realitate internă, iluzorie, în care toţi ceilalţi îi par duşmani şi rău intenţionaţi. Nu pare să înţeleagă că toţi avem interesul să trecem cât mai repede de criză şi nu pare să înţeleagă nici că solidaritatea e un lucru pe care trebuie să îl oferi înainte să îl ceri.

Dacă în partide nu mai e nimeni care să priceapă în ce lume trăim şi cum am putea să repornim motoarele de creştere economică, ne rămâne o singură soluţie, neexploatată încă: un guvern nonpartinic, format din profesionişti cu experienţă de studii şi muncă în străinătate. Români care să fi acumulat cunoştinte valoroase, relevante, la universităţi de renume şi care să le fi pus la lucru cu rezultate demonstrabile în companii sau organizaţii recunoscute la nivel internaţional, în economii cu adevărat competitive.

Noi între noi nu părem a fi capabili să creăm un plan coerent şi să ne ţinem de el cu ambiţie, dedicare şi onestitate. Ar fi cazul să vină unii care au demonstrat că ştiu şi pot. Orice altă formulă e sortită unui nou eşec. Problema cu suita asta de eşecuri e că ne vom obişnui atât de tare cu ea, încât nu ni se va mai părea nimic neobişnuit. „Insuccesurile“ vor deveni felul obişnuit de a face lucrurile. Iar asta ne va deranja din ce în mai puţin sau pe din ce în ce mai puţini, pe măsură ce sistemul de educaţie îngroaşă an de an rândurile absolvenţilor incompetenţi, iar statul îngroaşă an de an rândul angajaţilor incompetenţi. De aici până la ministere, prefecturi şi primării pline de funcţionari doldora de diplome şi lipsiţi de orice pregătire nu e decât o chestiune de timp. Timp care e şi la trecut, şi la prezent, şi la viitor.

Nu ştiu cum se vede de la guvern, dar de la mine se văd medici din ce în ce mai slab pregătiţi, profesori din ce în ce mai dezinteresaţi, judecători din ce în ce mai confuzi şi, în general, un stat deprofesionalizat, urechist, oportunist şi corupt. Înainte de setul de măsuri anticriză economică, ar fi vitale câteva măsuri anticriză profesională. Şi ar trebui început de sus în jos, prin numirea unei elite administrative profesioniste, care să poată fi un exemplu de urmat şi care să poată cerne în jos, la toate nivelurile ierarhice, profesionişti autentici. Care să vorbească mai puţin, mai la obiect şi mai precis. Şi care să aibă la îndemâ nă exemple bazate pe fapte şi cifre mai mult decât pe impresii şi păreri.

Singură, mărirea TVA-ului nu e o măsură de strategie economică. E doar una de disperare şi nepricepere. E o măsură care nu încurajează nimic şi nu sprijină pe nimeni. Chiar dacă va genera venituri suplimentare la buget, costul în lumea reală va însemna închideri de companii, reducerea consumului şi creşterea evaziunii. Am avea nevoie şi de măsuri care să contracareze aceste efecte. Pentru a le găsi şi propune, ar fi însă nevoie de câţiva decidenţi care înţeleg economia reală, aceea a afacerilor care nu depind de bugetul statului şi care sunt singurele capabile să-l susţină cu adevărat şi pe termen lung.

Problema nu e că ne aşteaptă vremuri grele, ci că le vom trăi degeaba. Nu ne conduce nimeni care să priceapă încotro mergem şi unde vrem să ajungem. Fără oameni noi, vom merge pe drumuri vechi, spre locuri în care am mai fost şi în care nu ne vom întâlni nici cu Europa, nici cu o Românie civilizată.
(Articol apărut în numărul din 29 iunie al Revistei 22)

Nu e prima dată când suntem într-un ciclu electoral în care un partid sau o alianţă deţine puterea prin toate pârghiile ei: preşedinţie, parlament şi guvern. Că nici în astfel de condiţii nimeni nu poate propune o strategie coerentă pe termen mediu şi lung mi se pare foarte dezamăgitor. Faptul că toţi îşi concentrează energiile exclusiv pe presiunile şi crizele fiecărei zile, fără să dea semne că înţeleg sau coordonează şi viitorul apropiat, nu ne lasă nici o şansă.

Asta e o temă pe care o aud des de la politicienii cu care mă mai întâlnesc şi cu care nu pot fi de acord: nici un guvern nu poate crea şi aplica o strategie pentru că trebuie în continuu să stingă crizele prezentului: pensii, doctori, profesori, magistraţi, militari, sindicate etc. Cred că e exact pe dos. Toate crizele astea apar şi vor apărea mereu tocmai pentru că nu există o strategie care să rezolve problemele în profunzime, nu să cârpească efectele odată la câteva luni.

20 de ani am bănuit că cei care ne conduc nu ştiu să pună pe picioare o strategie adevărată. Pe măsură ce şi guvernul actual, de la care aveam nişte minime aşteptări, persistă în a nu elabora una, încep să înclin înspre altă opinie. Cred că mai degrabă nu vor. Cred că o strategie bine făcută, odată agreată de toată lumea, ar supune conducerea politică şi administrativă la nişte rigori şi repere de evaluare pe care pur şi simplu cei aflaţi la putere, indiferent de partid, nu şi le doresc.

Când nimeni nu ştie unde vrei s-ajungi, nimeni nu te poate trage de mânecă pentru că n-ai ajuns undeva. Şi, o dată la 4 ani, toţi pot să promită din nou noi căutări. O să plutim în derivă, din grevă în grevă, din moţiune în moţiune, din şpagă în şpagă şi din talk-show în talk-show până când o să ne hotărâm fiecare în ce altă ţară vrem să ne creştem copiii.

De curând am vorbit la o conferinţă, la Sinaia, în faţa a peste 400 de participanţi, majoritatea oameni cu putere de decizie în companiile pentru care lucrau. I-am întrebat câţi dintre ei cred că în 2020 vom putea ajunge de la Bucureşti la Sinaia pe autostradă. Cu descumpănire, am numărat până în zece mâini ridicate. Cazul autostrăzii m-a mirat, pentru că el diferă semnificativ de precedentele abordări ale statului român în această privinţă. Tronsonul Comarnic-Braşov e primul proiect în care statul nu mai participă direct. Realizarea lui e în responsabilitatea unui grup privat, care are tot interesul să-l termine cât mai bine şi mai repede, pentru că de asta depinde să-şi încaseze banii pe care îi investeşte. Şi totuşi, într-o majoritate dezarmantă, oamenii nu mai au încredere că rezultatul unui parteneriat public-privat va fi cel promis de către statul-partener.

Apare o întrebare dificilă: dacă viitorul nostru depinde de câtă încredere avem în el, cum poţi conduce o ţară care nu are niciun pic de încredere în tine? Cum poţi, ca administraţie, motiva un mediu economic să-şi proiecteze succesul, într-o ţară în care el nu te vede ca un partener de încredere?

Aş fi foarte curios să aflu şi dacă membrii Guvernului României au încredere în mediul economic privat românesc. Dacă cumva neîncrederea e reciprocă, atunci ea ar trebui să devină urgent un subiect de interes pentru agenda publică. Pentru că, dacă teoria e corectă, nu vom putea depăşi dificultăţile economice dacă nu vom găsi măcar un minim palier de încredere între principalii actori economici din societate.

Cum ar putea un guvern să înceapă reinstaurarea încrederii în el? O cale ar fi să promită lucruri mici, simple, concrete. Să le ducă la îndeplinire într-un timp relativ scurt, iar apoi să comunice asta convingător. O parte din neîncredere vine şi din faptul că guvernul are tentaţia să se înhame la proiecte de mare anvergură, foarte complexe, pe termen lung, care depind de mulţi factori şi care sunt greu înspre imposibil de înţeles şi acceptat. Probabil că ele sunt necesare, dar cred că ar ajuta dacă ar putea fi separate în bucăţi mai mici şi mai clare, mai uşor de urmărit şi de pus în practică. Ştiu că asta nu e simplu şi că în România e foarte complicat să fii simplu. E mai simplu să fii complicat. Doar că lucrurile complicate generează greu încredere, de obicei favorizează suspiciunile şi rezerva.

Pe lângă simplitate, o altă cale ar fi transparenţa. Asta e mai greu de realizat, pentru că ar afecta direct posibilitatea unor funcţionari de a folosi accesul la informaţii şi resurse în scopuri personale, meteahnă foarte larg răspândită azi. Dar poate s-ar putea începe şi aici de undeva. Pentru proiecte mai mici sau pentru anumite domenii, s-ar putea pune pe Internet, pe lângă documentele de licitaţie, şi contractele, şi anexele încheiate în urma lor, pentru ca oamenii să-şi poată construi încrederea în cunoştinţă de cauză. Nu pot avea încredere în ceva ce rămâne ascuns.

Nu în ultimul rând, încrederea se construieşte şi prin comunicare. În loc de consilieri-cântăreţi, guvernului i-ar prinde bine o pagină pe Facebook, în care să posteze regulat ce a mai făcut pentru noi. Dar nu texte de legi şi ordonanţe, ci beneficii şi rezultate pentru populaţie. Ar fi util să angajeze nişte „traducători“, care să poată explica pe înţelesul tuturor la ce e bun guvernul, pentru români, în fiecare zi. Sau măcar o dată la câteva zile.

Pledoaria mea pleacă de la premisa că nu suntem în mod intenţionat neîncrezători. Ne-am dori să avem încredere în guvern, dar ne-am dori să avem motive pentru asta. Şi sunt sigur că ne dorim să ieşim din criză. Aşadar, jumătate de drum e deja parcurs. Pentru cealaltă jumătate am avea nevoie de câteva semne că şi pentru guvern încrederea noastră contează.
(Articol apărut în numărul din 23 martie al Revistei 22)

Probabil că un nume mai potrivit al organizaţiei ar fi Alianţa Profesioniştilor pentru Progres fără Politicieni. Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, ori cu ei ori fără ei…

Tema dezbaterii a fost una mai mult decât necesară: “După criză – încotro?”. Perspectivele creionate de mai toţi vorbitorii au fost mai degrabă pesimiste, justificat aş spune. Dincolo de cei din sală, preocupaţi de subiect, politicienii din afara sălii par a avea cu totul alte priorităţi.

Moderatorul întâlnirii a fost Cristian Pârvulescu care a a avut o utilă şi documentată intervenţie despre modele constituţionale europene. Timpul total de o oră şi jumătate a fost prea scurt pentru toţi cei care ar fi vrut să ia cuvântul.

Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România a prezentat un model interesant de predicţie a tipului de societate în care am putea trăi după terminarea acestei crize, model creat la Universitatea Wharton din SUA şi testat în mediul de afaceri românesc.

Bogdan Hossu, liderul organizaţiei sindicale Cartel Alfa nu ştiu despre ce a vorbit pentru că a avut un ritm de neurmărit, care m-a dus cu gândul doar la finalul reclamelor de medicamente (pentruprescripţiişirecomandăriadresaţi-vămediculuisaufarmacistului…).

Gabriel Biriş, de la casa de avocatură Biriş Goran a vorbit foarte la obiect şi bine argumentat despre nişte măsuri fiscale atât de inteligente şi de bun simţ încât nu vor deveni niciodată lege în România.

A mai luat cuvântul o tânără al carei nume din păcate nu l-am reţinut şi care a vorbit despre păsul celor 150 de bursieri pentru şcolarizarea cărora în străinătate statul român a cheltuit 10 milioane de euro. Înţelegerea era ca la finalul studiilor ei să se întoarcă în ţară iar statul să-i angajeze în administraţie. Oamenii şi-au ascuţit minţile şi şi-au tocit coatele pe băncile celor mai renumite universităţi din lume însă aici, mediocrităţile care tocesc toate birourile administrative confiscate politic n-au catadicsit să angajeze nici macar un singur tânăr proaspat instruit la nivel de top.

Finalul prelegerilor i-a aparţinut lui Dan Puric care a vorbit ca de obicei, oarecum împrăştiat şi dezlânat, abuzând de citate ordonate brownian dar, tot ca de obicei, charismatic şi animat de pasiune şi bună credinţă.

Una peste alta, atât apariţia APP cât şi iniţiativa acestei dezbateri sunt de foarte bun augur pentru societatea românească. S-au adunat la un loc elite diverse care ar putea produce împreună un model viabil de stat român al secolului 21. Dacă ar putea produce şi un mecanism de punere în bună practică a modelului, voi fi foarte bucuros să le fiu recunoscător.

Esenţa conversaţiei a apărut în suplimentul ZF de săptămâna aceasta. Redau în continuare fragmentul în care mi-am exprimat opinia:

„DACĂ EXISTĂ NIŞTE BANI, EI TREBUIE ALOCAŢI UNUI PROIECT CARE ESTE PRIORITAR, ŞI ASTFEL CEILALŢI VOR ÎNŢELEGE DE CE NU PRIMESC BANI.”
COSMIN ALEXANDRU, BRANDIVIA

COSMIN ALEXANDRU: Mie dacă îmi lipseşte ceva în momentul ăsta, ca actor mic în economie, îmi lipseşte o listă de priorităţi. Nu înţeleg unde ar trebui să-mi canalizez eforturile şi energia, pentru că nu înţeleg încotro îşi doreşte ţara să obţină nişte avantaje competitive faţă de altele, indiferent dacă e criză sau nu. Criza asta mi se pare un context ca oricare altul. Resimt lipsa unui astfel de plan ca să ştiu cum anume putem deveni toţi mai eficienţi. Nu cred că putem deveni mai eficienţi ca ţară numai cu bănci eficiente. Sesizez în ultima vreme şi mă mir să văd mulţi comercianţi care spun că produsele lor ar fi româneşti, deşi nu sunt. Mie asta mi se pare o oportunitate spectaculoasă pentru noţiunea de brand – că produsele româneşti au o atât de mare valoare în mentalul cumpărătorului, încât omul merită să spună că cele turceşti sau cele greceşti sunt româneşti, de fapt.

ALIZ KOSZA: Asta pentru că cele româneşti lipsesc.

COSMIN ALEXANDRU: Deşi ar trebui să fie la o întindere de mână de noi. Dacă aş fi într-o postură de decizie, asta mi s-ar părea o fabuloasă oportunitate de strategie si de prioritizare. Dacă există cumpărători pentru produse româneşti, aş face în aşa fel încât să încurajez producţia lor.

ANDREEA VOINEA: Ce fel de produse?

COSMIN ALEXANDRU: Cele alimentare, în special, fructele şi legumele.

ALIZ KOSZA: Şi serviciile sunt o oportunitate – serviciile medicale. Francizele pentru segmentul low, de asemenea, sunt o oportunitate fantastică. Sunt multe domenii care ar putea fi finanţate şi încurajate.

COSMIN ALEXANDRU: Sigur, există know-how în alte ţări despre cum o prioritate convenită la nivel naţional poate fi transformată in succes de piaţă. Mi s-ar părea inteligent să putem importa un astfel de model de la oricine a dezvoltat aşa ceva. Şi atunci cred că resursele s-ar alinia în mod eficient către una, două sau trei priorităţi. În momentul ăsta, mi se pare că fiecare trage în altă direcţie.

BUSINESS MAGAZIN: Care a fost strategia după care s-a coordonat Franţa, ca să luăm un exemplu? Credeţi că Franţa a simţit nevoia săi spună francezului cum să producă în ferma lui mai multe ouă sau găini?

TEO PĂDURARU: Am o companie în domeniul alimentar şi mă confrunt cu problema asta zilnic. Ştiaţi că în judeţul Suceava, foarte mare producător de mere, a scăzut producţia de mere cu aproximativ 10.000% pentru că nu se mai găsesc în supermarketuri decât mere poloneze, austriece şi greceşti? Nu mai suntem în stare să producem nici mere? Aş face ceva în Ministerul Agriculturii să încurajeze producţia locală. Aş vrea foarte mult să folosesc produse româneşti, dar n-am şansa, n-am de unde să le iau.

RADU FURNICĂ: Sunt alte aspecte importante, precum educaţia şi sănătatea, despre care nu se vorbeşte. 200.000 de absolvenţi în fiecare an din 296 de universităţi. Ne trebuie nouă 296 de universităţi? Niciuna nu este în primele 1.000 din Europa. Şi noi ne felicităm pentru ce universităţi grozave avem. Ies copiii ăştia din şcoală cu o cunoaştere aprofundată a felului cum trebuie să memoreze, nu cu o cunoaştere despre cum trebuie să rezolve probleme economice, sociale, de toate felurile. O să fim, peste 20 de ani, într-o situaţie mult mai rea decât cea în care suntem acum. De ce nu începem să facem ceva?

MARIUS STĂNCESCU: Pentru că nu sunt bani.

COSMIN ALEXANDRU: Pot să nu fie bani pentru toate, dar dacă sunt bani pentru una e bine, înseamnă prioritizare. E greu să dai câte 100 de lei pentru fiecare, dar dacă dai 500 de lei unuia care merită, e ceva. Din fericire, nu avem bani pentru toate. Dar dacă există totuşi nişte bani, şi refuz să cred că nu există nişte bani, ei trebuie alocaţi unui proiect care este prioritar. Dacă s-ar da bani unui astfel de proiect, atunci restul ar înţelege de ce nu primeşte bani. Acum, toată lumea crede că nu primeşte bani pentru că nu vrea cineva să-i dea. Or, nu despre asta e vorba, pentru că banii nu sunt la discreţia oricui.

MARIUS STĂNCESCU: în 2008 am avut 14.400 de falimente, se preconizează pentru sfârşitul lui 2009 aproximativ 20.000, chiar mai multe. Dacă mergem pe o medie de 20-25.000 pentru următorii 3-4 ani, şi sigur numărul lor nu va începe să se diminueze mai devreme de trei ani de acum înainte, vom ajunge să eliminăm din economie peste
100.000 de firme.

COSMIN ALEXANDRU: Cred că brandurile româneşti vor creşte dacă vor avea acces la bani. Mi se pare foarte greu, dacă băncile vor deveni şi mai prudente decât sunt acum, pentru că brandurile româneşti nu au în spate resurse importante. Eu mă gândeam că băncile ar fi mai interesate să sprijine brandurile româneşti cu mai puţină expunere şi pentru că nu au riscurile pe care le au brandurile mari. Deja pe piaţa brandurilor foarte puţine mai sunt branduri româneşti. Dincolo de asta, la cum mă uit la clienţii mei şi la cum văd piaţa, cred că sfârşitul lui 2009 va fi foarte greu, cred că vara va fi o perioadă foarte grea. Alegerile prezidenţiale vor fi o sursă de disfuncţii serioase în sistemul economic. Efectul negativ de vârf de criză va ţine până la jumătatea anului viitor după care, uşor-uşor, vom începe să mai respirăm.