Într-o piaţă blocată în tăieri de costuri şi de personal, orice inovaţie, oricât de mică, în produs, în ambalaj, în distribuţie sau în comunicare, se vede. Cea mai mare piedică în calea inovaţiei e orgoliul. Nu doar în sensul că ne împiedică să admitem că ceea ce facem poate fi făcut mai bine decât o facem, dar mai ales prin faptul că ne împiedică să cerem ajutor.

E foarte greu să inovezi în propria ogradă. E infinit mai uşor pentru cineva să reformeze ceva făcut de altul decât ceva făcut de el. Şi pentru că nu e prea răspandită cultura apelului la consultanţă, mulţi se zbat până la epuizare în propriul labirint. Deşi, din afară, drumul s-ar vedea suficient de clar.

În lupta surdă dintre producători şi retaileri, consumatorii se separă şi ei în tabere: una care se predă şi cumpără ce găseşte, când găseşte, unde găseşte, visul suprem al private label-urilor, şi una care vrea să-şi păstreze libertatea de decizie. Care devine şi mai selectivă decât era şi care îşi schimbă obiceiurile de cumpărare pentru că nu mai are banii care să-i permită orice.

Pentru prima categorie, inovaţia nu contează. Dacă e ieftin şi mult, toate problemele sunt rezolvate. Pentru a doua categorie, inovaţia e cheia. Plăteşte pentru nou, bun şi inedit de la un brand de încredere.

M-aş bucura ca starea de spirit a mediului de afaceri pentru 2011 să fie inovaţia. Aceasta ne-ar putea scoate cel mai repede la liman, prin forţele noastre. De la guvern n-avem ce aştepta, de la parlament nici atât. Pentru FMI suntem un laborator de experimente, iar pentru UE o piaţă de desfacere.

Încă nu folosim cum am putea cea mai ieftină şi abundentă resursă pe care o avem – creativitatea. Dacă, în loc să o canalizăm către metode ingenioase, uneori de-a dreptul geniale, de a fenta regulile şi interlocutorii, am reuşi să o adunăm în inovaţie practică, cu aplicabilitate în volume de vânzări, am obţine cel mai durabil avantaj de pe urma crizei.

Când ne-a mers bine, n-am prea inovat pentru că n-aveam motiv. Vindeam oricum, orice-am fi produs. Dacă nici acum, când suntem cu cuţitul la os, nu reuşim, se cheamă că subiectul se cam închide. Şi ar fi păcat. Avem cu cine, avem de ce şi avem unde. Loc de inovaţii în piaţă e de la A la Z. Poate chiar în Magazinul Progresiv îşi va găsi locul şi o rubrică dedicată inovaţiilor româneşti din piaţa de FMCG. Efectul de contaminare poate cataliza resurse care altminteri ar încremeni în latenţă.

După o jumătate de secol de „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”, poate ne-ar trebui o altă jumătate de „Inovaţi, inovaţi, inovaţi!” care ne-ar scăpa şi de învăţăturile lui Lenin şi de cele ale fraţilor Lehman. Importăm prea multe gogoşi. Ne-ar prinde bine să începem să ne creştem propriul aluat.
(Articol apărut în numărul din februarie al Revistei Magazinul Progresiv)

Cred că am reuşit să redobândim sentimentul de proprietate individuală. E esenţial în funcţionarea normală a oricărei societăţi şi l-am deprins, într-un final, nu fără sincope de parcurs. Dar acum ştim ce înseamnă să avem ceva al nostru şi suntem dispuşi să facem orice pentru a ne apăra proprietatea. Ce n-am reuşit încă pe deplin e să punem în acord proprietatea individuală cu spaţiul comun. Locul pe care nu-l împărţim cu nimeni cu locurile în care suntem obligaţi să trăim laolaltă.

Am reuşit să deprindem exerciţiul libertăţii: de exprimare, de iniţiativă, de mişcare, de protest, de asociere, toate libertăţile fără de care ne-am născut, cei născuţi în ultima jumătate a veacului trecut. N-am reuşit încă să înţelegem toţi că libertatea unuia e valoroasă atâta timp cât nu face rău altuia. Asta poate şi din cauză că, pentru mulţi, nu mai e foarte clar ce e bine şi ce e rău.

Am mai reuşit să creăm şi structuri de reprezentare democratice (politice, sindicale, patronale etc.). Ce n-am reuşit încă e să le facem să funcţioneze corect. Sunt viciate, iar, prin faptul că reprezintă societatea, îi viciază acesteia, pe lângă comportamente, şi modelele de identitate, de imagine de sine.

Am câştigat multe în ultimele două decade, am mai şi scăpat lucruri pe drum. Am făcut după cât ne-a dus mintea şi cât am putut să înţelegem din ce se întâmplă în jurul nostru. Acum însă, în jurul nostru se întâmplă ceva foarte interesant. Pentru noua generaţie, toate reuşitele noastre din ultimii 20 de ani au puţină semnificaţie. Pentru ea sunt un dat în sine şi nu prea şi-ar mai bate capul cu ele. În general, trecutul e din ce în ce mai puţin relevant.

Azi, cuvântul de ordine e să fii la curent cu ce se întâmplă azi. Ce fac şi ce zic, nu doar azi, ci chiar acum, prietenii tăi, colegii tăi, rudele tale, oamenii care contează pentru tine.

Societatea se construieşte mai puţin pe verticală, cu ce a fost înainte, şi mai mult pe orizontală, cu ce e acum în jur, minut de minut, oriunde în lume. Societatea de acest tip se apropie tot mai mult de fiecare dintre noi. Se schimbă reperele şi noi odată cu ele.

Înainte era important să ştii multe lucruri. Acum e important să te ştie multă lume. Înainte era important să înţelegi cât mai multe. Acum e mai important să te înţeleagă cât mai mulţi. Înainte era important să citeşti pe îndelete. Acum e crucial să scrii repede. Înainte era important să ai modele în viaţă. Acum e important să devii cât mai rapid un model.

Conectivitatea comprimă distanţele, timpul şi cunoştinţele. Ştim mai repede mai multe de la mai mulţi. Lumea va concura pe aceste paliere şi noi trebuie să ne pregătim pentru această competiţie. Nu ştiu cum ne-au pregătit socialmente ultimele două decenii pentru următoarele două, dar cred că predispoziţia românilor către îndeletnicirile creative e cea care ne dă o şansă de adaptare la felul în care se prefigurează lumea. E ceva ce a crescut destul de sălbatic, aşa cum creşte o floare frumoasă pe o pajişte însorită, însă n-ar mai trebui să ratăm şi ocazia asta de a aduna şi cultiva ce avem bun.

Reuşitele noastre în inovaţie, software, în internet, cinematografie, în artă, în comunicare pot fi o foarte bună bază de plecare pentru construcţia unei competenţe şi a unei identităţi distincte. E nevoie doar de puţină viziune şi de ceva mai multă determinare. De crearea unei strategii clare şi a câtorva paşi simpli de punere în practică.

Cum în ultimii 20 de ani ne-am tot străduit să ne desprindem de trecut, ar trebui să-i folosim pe următorii 20 ca să ne conectăm la viitor. Ne-am născut, fără să vrem, cu un pas în el. Mai trebuie să vrem să ne educăm pentru pasul următor. Modelul de societate pentru care ne-am stors toate resursele ca să-l reparăm începe să fie deja depăşit. Şi dacă nu ne mişcăm repede, n-o să mai înţelegem mare lucru din societatea care începe să trăiască în noi.
(Articol apărut în numărul din 21 decembrie al Revistei 22)

Mentalitatea asta nu se poate schimba, cel puţin nu după o viaţă întreagă de primit. Acest comportament poate înceta doar când sacul s-a golit. Iar el e pe cale să se golească. Din fericire pentru noi, ceilalţi, care n-am considerat niciodată că cineva ar trebui să ne dea ceva doar pentru că existăm.

Noi am fost tot timpul minoritari în ţara noastră. Mult mai minoritari decât minoritarii care ne reprezintă, mai nou, în majoritatea ţărilor europene. Cred că noi am fost, de fapt, cei mai minoritari, dacă pot îndrăzni să spun astfel. Nu fac din asta un titlu de glorie, încerc doar o distincţie care poate fi utilă într-o alegere.

Pentru că a fi majoritar sau minoritar în România, din perspectiva relaţiei cu ceea ce câştigi, e o alegere, nu un destin. Poţi alege să obţii muncit, în loc să ceri sau să furi. Poţi alege să-ţi baţi capul, în loc să-ţi baţi doar gura. Deşi n-ar trebui, la noi e mai uşor acum să ceri sau să furi, dar, ca orice cale mai uşoară, te alegi cu mai puţin, pe termen mediu şi lung. Primitul nu e sustenabil, dacă vrei ceva de la viaţa ta. Funcţionează doar dacă eşti împăcat trăind la mâna altora.

În ultimul an, m-am bucurat frecvent să văd că minoritatea celor care creează în loc să ceară creşte constant. Nu vertiginos, dar constant. Întâlnesc tineri care mă uimesc prin felul degajat şi plin de încredere în care construiesc idei, proiecte şi organizaţii menite tocmai să ajute şi să înveţe alţi tineri să-şi construiască propriul viitor, pe mâna lor.

Nu le e uşor. Trăiesc într-un mediu ostil acestui fel de a vedea lumea şi sunt convins că îşi pun alegerea la grea încercare în fiecare zi. Probabil că cei mai vizibili au fost cei de la letsdoitromania.ro, care au ales să convingă cât mai mulţi români să-şi cureţe ţara într-o singură zi, pe 25 septembrie. Dar mai sunt cei de la viitorplus.ro – axaţi de proiecte de dezvoltare durabilă; scoaladevalori.ro – cu un program extrem de ambiţios de educaţie pentru liceeni, prin programe susţinute de studenţi străini; ropot.ro – care creează o comunitate foarte activă de antreprenori sociali sau gomentorship.ro – care vrea să readucă la lumină o comoară îngropată – mentoratul ca formă de creştere şi multiplicare a profesionalismului autentic. Nu în ultimul rând, TEDx-urile din mai multe oraşe ale ţării, care celebrează creativitatea, tenacitatea şi puterea de convingere a unor buni vorbitori în public.

Toate aceste organizaţii sunt doar o picătură, cea pe care eu am avut privilegiul să o descopăr. Cu siguranţă, sunt mult mai multe cele pe care nu le cunosc direct şi care vorbesc aceeaşi limbă minoritară. Tineri care au construit doar din ceea ce au descoperit înlăuntrul lor şi au ales să împărtăşească cu alţii asemenea lor. Oameni care nu doar că n-au cerut nimic, dar au ales că e mai valoros pentru ei să ofere.

Ei sunt, pentru generaţia mea, nişte modele. Sunt minoritatea în care eu îmi pun speranţele când mă gândesc la cât şi ce fel de viitor poate avea România. Ei cred foarte mult în ţara asta, mai mult decât mai reuşesc eu. Deocamdată însă, ei nu umplu prima pagină a ziarelor şi nici ştirile din prime-time. Ei nu prea există pentru publicul larg. Ştirile şi spaţiul public sunt confiscate exclusiv de majoritari. De cei prea mulţi, care consumă peste cât produc şi care cer încontinuu de la cei puţini care creează şi pentru alţii.

Deocamdată, aceşti tineri şi organizaţiile lor nu fac parte din realitatea de care majoritarii să fie interesaţi. Pentru că ei nu fac scandal, nu se bat cu pumnul în piept, nu acuză şi nu înjură. Nici măcar nu manevrează interese oculte, în stare să pună în mişcare trusturi de presă, instituţii şi autorităţi. Ei doar îşi văd de treabă, cu cei care le înţeleg rostul.

Stimulentele lor nu vin din afară, ci dinăuntru. Din afară le vin doar contrastimulentele: piedicile, nepriceperea, birocraţia, invidia, obtuzitatea, durutul în cot al tuturor celor care nu mai ştiu cum să facă să dea mai puţin şi să primească mai mult. Dacă ar fi după mine, aş suspenda câţiva ani parlamentul şi aş instaura un guvern de minoritari. Asta ar fi cea mai bună şansă pe care ar avea-o majoritatea la un viitor mai bun.
(Articol apărut în numărul din 19 octombrie al Revistei 22)

Ce-ar fi dacă, la 20 de ani de la revoluţie, ne-am propune să facem din România o ţară de nota 10? Nu doar la figurat, ci şi la propriu. O ţară împărţită în 10 regiuni administrative, condusă cu 10 ministere şi colectând doar 10 taxe. O ţară în care orice text de lege să nu aibă mai mult de 10 pagini iar orice contract cu o autoritate publică să fie publicat pe internet în maximum 10 zile.

Probabil că cel mai frecvent cuvânt care v-a venit in minte cand aţi terminat de citit fraza de mai sus a fost “imposibil”. Posibilul e principala armă de succes a spiritului antreprenorial. România are nevoie în 2010 de un nou val de antreprenoriat. Acela al antreprenorilor trecuţi prin toate fazele capitalismului autohton (srl-ul de apartament, privatizarea şi multinaţionalizarea) care însă vor avea nevoie de asocieri cu antreprenori străini. Principalul motiv pentru care avem nevoie de acest parteneriat nu e nici de ordin financiar, nici al competenţelor, nici al creativităţii. Principalul motiv e unul care ţine de deschidere şi îndrăzneală.

Trăim într-o cultură a lui “nu se poate”. E prima reacţie pe care cei mai mulţi dintre noi o avem cel mai des la auzul unei idei noi, al unui proiect care iese din rând. În experienţa mea de peste 18 ani de lucru cu străinii, asta a fost diferenţa fundamentală. Aici, la o idee nouă, prima reacţie e să ni se explice de ce n-o să meargă. Răspunsurile sunt din categoria: nu se poate, nu acum, nu aici, n-are cine, n-o să vrea nimeni etc.

În cazul străinilor cu care am lucrat, şi am lucrat cu parteneri de nationalităţi diverse, după prezentarea unei idei noi prima reacţie nu viza îngroparea proiectului, ci înţelegerea lui. Nu mi se explica de ce n-o să se poată, ci eram întrebat cum mi-am propus să se poată. Ce vreau să fac, când, cu cine, cu ce resurse, în ce etape, de ce ajutor am nevoie etc. Iar apoi, de cele mai multe ori eram încurajat să dau drumul la treabă. Aşa merge lumea înainte.

Imaginaţia şi inventivitatea noastră nu au limite când trebuie să descoperim motive pentru care nu. Trebuie să învăţăm de undeva cum să folosim resursele astea spectaculoase de creativitate ca să da. E un efort individual, înainte de a fi unul colectiv. Eu îl fac şi pot depune mărturie. E nevoie de exerciţiu mult şi constant. Zilnic. Trebuie ca în mod conştient să îmi reprim înclinaţia instantanee de demolare şi să caut, să creez şi să structurez în mine, iar apoi cu interlocutorul, o cale de construcţie.

Orice strategie, pentru a avea şanse de succes, trebuie să plece de la un concept bun. Adică în primul rând simplu, uşor de înţeles şi de urmat. Nu neapărat uşor de pus în practică dar cel putin uşor de adoptat ca scop. “O ţară de nota 10” poate fi un astfel de concept. Perfectibil, de bună seamă, dar cu un punct de plecare fezabil. Sunt convins că se poate face. Bineînţeles că ne putem restructura societatea, instituţiile şi modul lor de funcţionare şi altfel. Dar avem nevoie de simplitate şi claritate mai mult decât de orice altceva.

O ţară de nota 10 are nevoie de un stat de nota 10 pe care românii să vrea să îl finanţeze şi de care să fie mândri. Spiritul nostru antreprenorial poate crea presiunea necesară iar 2010, anul în care statul va avea nevoie de bani mai mult decât oricând, reprezintă o bună oportunitate. Fac această propunere şi cu gândul la revoluţia de acum 20 de ani. Aş vrea, în memoria celor care şi-au dat atunci viaţa, să facem din România o ţară pentru care sacrificiul lor să fi meritat.

P.S.: Am propus acest concept la “Gala Economia în 2010”, o dezbatere organizată de The Money Channel în 17 decembrie la Palatul Bragadiru. Alături de alţi câţiva oameni de afaceri, am fost invitat să spun la ce mă aştept şi cum cred că ar trebui abordat 2010. Aşa cred că ar trebui abordat, cu multă deschidere şi îndrăzneală.

M-am dus cu o speranţă care nu mi-a fost satisfăcută. Cu speranţa că, în accepţiunea vorbitorului, creativitatea înseamnă mai mult decât branding şi advertising. Seminarul a fost interesant, am învăţat lucruri, însă în principal cu ajutorul câtorva zeci de spoturi cu reclame.

Dezvoltarea creativităţii în mediul companiilor de publicitate e esenţială. Însă limitarea ei la domeniul creaţiei publicitare mi se pare neproductivă. Cred că, în egală măsură, putem fi – şi e nevoie să fim – creativi în raport cu problemele de care ne lovim, în raport cu planurile noastre, în relaţiile cu clienţii şi colegii, cu partenerii sau copiii noştri.

Un lider creativ nu e doar cel care produce şi comunică o poziţionare de succes a unui produs pe piaţă. Un lider creativ e cel care construieşte în jurul său un mediu în care oamenii se simt liberi, se simt motivaţi să se autodepăşească în beneficiul tuturor. Un mediu în care provocarea status-quo-ului nu e o sursă de stres, ci una de progres.

În plus faţă de creativitatea focalizată înspre un produs sau serviciu, ar fi util să învăţăm şi despre creativitatea îndreptată înspre noi înşine. Cum facem să scoatem din noi, la vedere, să punem în act, un fel creativ de a căuta şi găsi soluţii, de a accepta opinii diferite, de a construi relaţii, de a oferi şi de a primi.

Aşa am crea nu doar reclame mai bune, ci şi un public mai bun pentru ele. Şi poate aşa ar dispărea şi emisiunile proaste, care trăiesc din reclame proaste.