Am mai ajuns un pic în concediu şi cu ajutorul unui prieten. În concediul lui, pentru că tocmai ce s-a întors dintr-un periplu cultural în Toscana. Şi, vreme de aproape o oră, m-a luat cu el printre minunăţiile pe care le-a vizitat. Mi-a povestit cu nostalgie cât de mult l-a impresionat, dincolo de interioare, frumuseţea locurilor publice din Italia, şi cât de mult l-au mâhnit graffiti-urile de pe zidurile unei clădiri de secol 14. Dar cum a rămas, până la urmă, cu decizia de a se reîntoarce acolo pentru a vedea tot ce n-a apucat să vadă acum, din cauza timpului prea scurt.

Asta mi se întâmplă prea rar în ultima vreme – să mă întâlnesc cu prieteni şi să povestim de lucruri frumoase, care stârnesc şi bucură imaginaţia. Într-un fel, am noroc cu blogul ăsta. Mai nou, când mă întâlnesc întâmplător cu prieteni, îmi zic că au citit cutare articol de aici, că a fost interesant, că aşa s-au gandit şi ei şi că poate facem ceva despre subiect. Iar eu mă bucur, că nu sunt singur în căutările mele şi că oameni la care ţin şi oameni pe care nu îi cunosc mai au timp şi de altceva în afară de treburile presante ale fiecărei zile. Şi că mă primesc cu gândurile mele printre ale lor şi ne e bine. În felul ăsta mai uit şi eu de treburile mele presante.

Mi-am propus să scriu şi din concediu, poate ajut şi eu pe cineva, cum m-a ajutat prietenul meu, să mai evadeze un pic din strânsoarea României de azi, spre zări mai primitoare, mai liniştite, mai împăcate cu ele însele şi cu cei din jur.