„Bună seara, sunt Alina Kasprovschi. Cred că, în Bucureşti, toţi putem să ne găsim comunităţi în care să ne simţim ca acasă. Locuri care să ne placă, oameni cu care împărtăşim aceleaşi valori, schimbări în bine la care putem contribui.

Misiunea Fundaţiei Comunitare Bucureşti este să creeze comunităţi.

Asta nu înseamnă că nu au fost momente când m-am îndoit că un asemenea ţel este realist. M-am îndoit de nenumărate ori când lucram la înfiinţarea Fundaţiei Comunitare Bucureşti. De fapt, m-am îndoit chiar şi înainte să vin în faţa voastră să ţin acest discurs.

Şi m-am îndoit pentru că, de când m-am mutat în Bucureşti, acum aproape 15 ani, am cunoscut enorm de mulţi oameni care urăsc multe lucruri la Bucureşti. Probabil că și voi cunoașteți. Probabil că fiecare din noi suntem, măcar uneori, foarte nemulţumiţi de unul sau altul dintre lucrurile care se întâmplă în oraş.

Şi atunci mă întreb: Ce e mai real, mai puternic? Nemulțumirea faţă de lucrurile care nu funcționează, sau visul despre cum ar putea fi, de fapt? La Fundația Comunitară București, noi credem că visul – planificat, susţinut şi împărtăşit cu comunitatea – este cel mai puternic.

Am să vă dau un singur exemplu, pe care poate îl cunoașteți. Antanas Mockus este fostul primar al capitalei Columbiei, Bogota. În numai patru ani, el a transformat radical orașul, dintr-unul sufocat de infracționalitate și lipsit de utilități de bază, într-o capitală civilizată, pe care locuitorii săi o iubesc. Atunci când primarul a solicitat taxarea voluntară, cu 10% în plus, pentru dezvoltarea orașului, peste 60.000 de oameni au contribuit. Ce vise împărtășim noi, acum, care să ne facă să dăm din timpul și energia noastră pentru București?

Evenimentul din această seară este despre schimbare, speranță și succes. Este despre schimbare, pentru toate lucrurile care nu ne plac în Bucureşti. Este despre speranţa pe care ne-o daţi, că schimbarea este posibilă, chiar prin simpla voastră prezenţă aici. Aţi venit pe viscol, printre schelele şi ruinele Centrului Vechi, ca să auziţi ceva despre crearea de comunităţi. Şi este despre succes – aşa cum vă vor arăta, puţin mai târziu, comunităţile invitate în eveniment.

Veți vedea în seara asta câteva comunități care vă vor arăta în ce cred. Sunt oameni care s-au strâns în jurul unei idei sau a unei pasiuni și au atras lângă ei alți oameni, în mod natural. La un moment dat, fiecare din invitații noștri a fost sâcâit, enervat, nemulțumit, frustrat de câte ceva. Dar niciunul din ei nu s-a oprit aici. Nu a devenit cinic și resemnat. Cu toţii au schimbat din lucrurile care îi nemulțumeau. Și mai mult decât atât: au creat comunități de sute, de mii și de zeci de mii de oameni care îi urmează, le împărtășesc convingerile și le trăiesc în viața de zi cu zi.

Credem că știm cum să creem în București comunități unde să ne simțim ca acasă: dați-ne nouă frustrările și nemulțumirile voastre; împreună cu ceva din timpul, energia și resursele voastre.

Noi le vom investi în crearea de comunități în București. Asta va fi misiunea noastră.

Vom promova oameni care pun energie într-un obiectiv sau o pasiune comună. Vom descoperi comunități deja existente și le vom ajuta să crească. Vom susține crearea de noi comunități. Le vom transforma în comunitățile voastre. Vom ști că misiunea noastră s-a încheiat atunci când fiecare va găsi un loc unde să se simtă ca acasă în București.

Deja am făcut primii pași. Primul lucru pe care l-am făcut a fost o cercetare empirică, în care ne întrebam cei peste 200 de donatori care sunt principalele probleme din București în rezolvarea cărora ar fi dispuși să investească energie. Primele domenii pe care le-au menționat au fost: implicarea în comunitate, copiii și educația, ecologia, spațiile verzi. Și câinii comunitari. Domenii multe și foarte diverse – dar nu e Bucureștiul la fel?

Am început să lucrăm la proiecte. Suntem foarte mândri să vă anunțăm că programul nostru de voluntariat “De bunăvoie pentru Bucureşti” se află în bloc start, iar platforma sa online este finalizată. Dacă vă numărați printre cei care au vrut întotdeauna facă un bine, dar nu au știut unde să facă asta, acum e simplu. Găsiți în programul nostru zeci de ocazii unde vă puteți folosi talentele și calitățile, pentru a da o mână de ajutor altora. Sper să vă înscrieți în proiect și să împărtășiți cu noi experiența.

Proiectul internațional YouthBank, care a câștigat premii importante ca program educațional și de leadership pentru elevi de liceu, este în București în al treilea an de desfășurare. Noi am preluat acest proiect pentru că știm că există în oraș elevi de liceu altfel decât îi vedem în fiecare zi la televizor. Elevi care au vise, planuri, care vor să învețe în străinătate și să revină să aplice ce au învățat în România.

Următorul nostru proiect, “100 de idei mici schimbă un oraș mare” pleacă de la credința că orașul nostru poate fi mai ușor digerat dacă este mestecat în bucăți mici. Te poți descuraja dacă te uiți la toate problemele mari pe care le are Bucureștiul. Noi credem însă că ideile mici sunt cele care aduc schimbări importante; că putem fi inspirați și energizaţi de grupuri de oameni care aleg să schimbe ceva în orașul, în cartierul, în grupul lor de prieteni. Timp de câțiva ani, vom finanța, vom consilia și vom comunica despre astfel de proiecte mici din diferite domenii.

Credem că, adunate împreună, aceste proiecte au șansa să schimbe cu adevărat nu doar fața, ci și sufletul acestui oraș.

N-aș vrea să închei înainte de a aduce mulțumiri:

Vouă tuturor, pentru că ați venit (având în vedere vremea de afară, chiar și eu m-am gândit de două ori înainte să ies din casă).

Mulțumesc celor peste 200 donatori individuali care, prin contribuția lor, au făcut posibilă înființarea Fundației Comunitare București. Mulți dintre ei sunt în această seară aici în sală.

Mulțumesc companiilor Lafarge România, Hello Communication, Doc Comm Communication, Băcănia Veche, Adobe România, care ne-au acordat deja încrederea, resursele și ideile lor.

Mulțumesc partenerilor noștri: Asociația pentru Relații Comunitare, care a visat, acum mai bine de cinci ani, că în România poate crește o rețea de fundații comunitare. Mulțumim finanțatorilor proiectului – Fundația pentru Parteneriat și Trust for Civil Society în Central and Eastern Europe, Mott Foundation și Romanian American Foundation, precum și consultantului nostru dinainte de înființare, Fundația PACT. Mulțumim și celor cinci fundații comunitare din țară – Cluj, Odorhei, Alba, Covasna și Mureș – din a căror experiență am învățat până acum.

Mulțumesc membrilor Board-ului FCB: Stanislav Georgiev, Vice-președinte și CFO Unicredit-Țiriac Bank, Cosmin Alexandru, consultant și partener B&P Brandivia, Manuela Preoteasa, Managing Partner Hotnews și EurActiv.ro, actorul Dragoș Bucur și doi dintre membrii fondatori – Cristina Adam şi Mugur Parizianu. Sunt cu toții oameni ocupați, care oferă din timpul lor pentru a structura această idee într-un proiect viabil.

Nu în ultimul rând, aș vrea să mulțumesc celor 10 membri fondatori alături de care am pornit la drum acum mai bine de un an, precum și celor trei colegi ai mei – Ada, Ela și Bogdan – care au avut curajul (sau poate viziunea) să lucreze în acest proiect încă de când era doar o idee pe hârtie.

Și acum aș dori să-l invit alături de mine pe scenă pe primul invitat din seara asta: Marius Tudosiei de la Băcănia Veche. El ne va spune povestea comunității Băcănia Veche, dar și despre ce mâncăm noi în seara asta.

Marius a pornit proiectul Băcănia Veche pentru că a fost nemulțumit de mâncarea din oraș: trebuia să bată Bucureștiul în lung și-n lat că să găsească mâncare sănătoasă pentru familia lui. A văzut că sunt și alții ca el – oameni care simt nevoia de a ști cu precizie ce mănâncă, de a simți gustul de acasă și gustul copilăriei. Atât de mare era nevoia asta, că fanii Băcăniei Vechi abia au încăput în magazin la deschiderea oficială, comunicată numai prin pagina de Facebook.

Editorii de la Decât o Revistă nu au mai putut înghiți calitatea jurnalismului din România. Din frustrare, au inventat o revistă care apare „decât o dată”, bazată pe toate principiile lor despre jurnalismul de care nu era loc în presa comercială. Nevoia oamenilor de povești bine scrise, în care să se regăsească, s-a dovedit atât de importantă, încât echipa de jurnaliști lucrează acum la numărul 8 din ceea ce nu mai e deloc “decât” o revistă.

Andrei Bârsan de la orașul.ro a crezut că locuim într-un oraș frumos, dar pe care nu îl cunoaștem sau nu îl mai observăm. A ales să se uite la București prin obiectivul camerei de fotografiat și a început să organizeze excursii de fotografie. În curând, grupuri uneori de sute de oameni au ajuns să spună povești despre București cu ajutorul fotografiilor și să lucreze la păstrarea memoriei vizuale a orașului.

Cei de la Incubator 107 au crezut că oricine poate să învețe pe oricine orice și au vrut să scuture izolarea dintre oamenii care împărtășesc aceleași pasiuni. Așa au ajuns sălile din Str. Traian 107 să fie neîncăpătoare de pasionați de chiromanție, mâncare africană sau Feng Shui.

Cei trei fondatori Tango Tangent au simțit că nu este destulă tandrețe și armonie în București și că tangoul poate să fie un remediu potrivit. În câțiva ani, au început să adune pasionați de tango în sălile lor de curs, dar și în evenimente publice în parcuri, la teatru sau în companii.

Cei de la Sex Tower Underground Power au fost nemulțumiți de faptul că nu e destulă susținere pentru cultură urbană în orașul nostru. Au lansat proiectul pentru că au știut că oamenii care merg în cluburi au ceva în comun cu pasionații de modă, cu artă contemporană sau cea underground. Și au avut dreptate, judecând după câți le urmăresc proiectele, din orice domeniu ar fi acestea.”

În film, dramatismul e dat de autenticitatea condiţiilor de viaţă ale puşcăriaşilor transformaţi temporar în actori. În viaţa noastră de zi cu zi, dramatismul e dat tocmai de lipsa lor.

Filmul e, pe de o parte, despre imposibilitatea multora dintre noi de a duce la bun sfârşit o bună intenţie altruistă. Asta şi din cauză că nu ştim să o comunicăm altfel decât imperativ, dar şi din cauză că ceilalţi nu prea sunt dispuşi să o asculte sau să participe la ea. Ba chiar, adesea, sunt predispuşi să se opună. Din principiu. Sau din educaţie. Sau din obişnuinţă.

Genul ăsta de reacţie larg împărtăşită îi transformă de multe ori pe cei care au curajul unei iniţiative în ciudaţi. Mai ales dacă insistă sau persistă să facă binele. În faţa opoziţiei normale, ei devin anormali. Se trezesc în mod insidios într-o postură eminamente defensivă, în care trebuie să justifice încontinuu de ce vor să facă bine, de ce nu stau liniştiţi în banca lor, ca toată lumea, într-o perpetuă renegociere a răului cotidian. Devin inadecvaţi şi pot avea parte de represalii. Nu pot să nu mă gândesc cum toţi promotorii celui mai important deziderat postdecembrist, deconspirarea Securităţii, au devenit, pe rând, de la Corneliu Coposu la Ticu Dumitrescu, inamici publici ai unor mase de oameni „de bine“ pentru care binele înseamnă doar băltirea în răul devenit singurul mod de viaţă cunoscut.

Filmul mai poate fi privit însă şi din alt unghi, acela al relaţiei multora dintre noi cu lumea. În film, confruntat cu opoziţia celorlalţi, eroul principal alege să-şi facă dreptate singur, în sensul în care să-i oblige pe toţi ceilalţi să cânte cum le fluieră el. Chiar şi cu ciobul de sticlă la gât. În viaţa care bate filmul, mulţi încearcă asta şi nu obţin decât contrariul. Ei fluieră, iar restul îşi vede fiecare de treaba lui. Dar mecanismul e acelaşi. Am o idee. Mi-o autoproclam ca fiind bună şi altruistă. Şi atunci orice fac e justificat în numele ei. Ce vor sau cred ceilalţi nu mai contează. Nimic nu e mai presus de părerea mea. Tradiţionalul motto din educaţia familială românească „eu te-am făcut, eu te omor!“ e dus în film la extrem, până la „tu m-ai făcut, eu te omor!“.

Însă cine pe cine a făcut devine complet secundar în raport cu importanţa propriei persoane şi a apropierii ei de absolut. Când Voicu vorbeşte ca să-l înţeleagă numai cei care îl ascultă, e convins că face o faptă bună. Când judecătorul Costiniu îl invocă pe diavol ca protector al celor care nu dau verdictele cerute de el, e convins că Dumnezeu e de partea lui, de partea bună, adică. Când patroni sportivi, oameni de afaceri sau politicieni pun în grija cerească atât înfrângerile, cât şi victoriile lor, ei sunt convinşi că Cel de Sus n-are altă treabă mai bună de făcut pe lumea asta decât să se ocupe de potlogăriile lor penale, fotbalistice, imobiliare sau politice. Adică să le ţină partea, ca să-şi poată trage ei partea leului. Sau a leilor, la cursul zilei. Delirul acestor oameni care ne conduc în libertate nu diferă cu nimic de patologiile puşcăriaşilor pe care filmul lui Florin Şerban le aduce între noi. Doar că printre noi ei sunt din ce în ce mai mulţi.

Sunt convins că şi în ţările occidentale, mai acomodate cu civilizaţia comunităţii decât noi, fiecare ar vrea să fluiere, când îi vine să fluiere. Şi, cu toate astea, spaţiul public nu e un vacarm de chiote, strigături şi răgete. Lumea fluieră mai întâi în gând, apoi între apropiaţi, apoi între colegi şi cunoscuţi şi abia apoi, dacă primeşte aprecieri, fluieră într-un fel în care să atragă atenţia asupra unei idei, a unui proiect sau a unei fapte. E o măsură, o temporizare de care avem mare nevoie.

Altminteri, se întâmplă ca în film. Eu când vreau să fluier, fluier, dar asta nu mă ajută la nimic. Şi, în loc de binele din imaginaţia mea, ajung să provoc o realitate dureroasă pentru toţi cei care s-a întâmplat să fie lângă mine când nu m-am putut abţine să fluier.
(Articol apărut în numărul din 7 aprilie al Revistei 22)

La lansarea celei mai recente cărţi a Ioanei Pârvulescu, “Viaţa începe vineri”, Gabriel Liiceanu a vorbit despre oamenii sfârşitului de secol XIX, în care se petrece acţiunea romanului, despre ce îi deosebea pe ei de oamenii vremurilor noastre. Şi m-a frapat în discursul lui un lucru: felul în care ei îşi construiau prezentul înspre un viitor în care credeau foarte mult. Un viitor care avea sens şi pentru ei, şi pentru comunităţile din care făceau parte. M-a frapat pentru că nu m-am recunoscut şi nici nu am recunoscut într-o astfel de atitudine vreo comunitate din care să simt că fac parte.

Oamenii secolului XIX aveau vocaţia de a construi pentru viitor ceva ce avea să rămână în urma lor. Noi lăsăm urme fără niciun viitor. Cele mai frumoase clădiri din România s-au construit atunci. Cele mai trainice instituţii tot atunci. Carierele cele mai strălucite îşi au rădăcinile tot atunci. Idealurile naţionale cele mai nobile tot de atunci îşi trag obârşiile.

Pe noi, acum, ne mână cel mai mult funcţiile, conturile, ratele şi ratingul. Cum de ne-am blocat, de unde şi cum poate renaşte preocuparea pentru ceva mai înalt de atât? E clar că trăim mai repede decât ei. Şi totuşi creştem mai încet şi împărtăşim cu alţii mai puţin din ceea ce suntem. E clar că ştim mai multe decât ei. Şi totuşi, înţelegem mai puţine. Mama unui foarte bun prieten mi-a spus de curând, în timp ce ne plimbam printr-o livadă părăsită de pe o fostă moşie a familiei: „Taina lumii n-o s-o afli niciodată în hotel sau la piscină. Taina lumii o afli în viaţa la ţară“. Cuvintele ei m-au atins şi mi-au dat de gândit. Mi-am adus din nou aminte de ele, ascultându-l pe Gabriel Liiceanu vorbind despre taina unei lumi pierdute.

De lumea aceea m-am mai apropiat ascultându-l şi pe Neagu Djuvara la o recentă conferinţă. El evoca prin propria prezenţă, prin propriile cuvinte şi gesturi, prin propria eleganţă, politeţe şi francheţe o lume a mijlocului secolului trecut pentru care, deşi nu am cunoscut-o direct, simt o nevoie teribilă. Erau oameni care aveau modele şi pentru care viitorul avea sens numai în măsura în care temelia pe care o aşezai pentru el în prezent respecta nişte rigori, nişte valori.

Cunosc astfel de oameni şi ai zilelor noastre, dar ei nu mai apucă, în nebunia României de acum, să-şi urmeze vocaţia binelui în sensul lui mai înalt. Constrângerile coborâtoare sunt zilnice şi foarte presante. Ne uniformizează la nivelul cel mai de jos, al gratificaţiilor instantanee, socialmente valorizante. Viitorul n-are loc. El vine prea încet, nu prezintă garanţii, n-are valoare netă. Toată lumea pare că trage de prezentul propriu până îi rupe orice legătură cu un viitor comun mai bun.

Sunt convins că şi înaintaşii noştri aveau, acum un secol sau un secol şi jumătate, constrângerile lor. Că se loveau şi ei de tot felul de neajunsuri şi oprelişti zilnice. Aş vrea să învăţ însă de undeva, de la cineva cum făceau ei să treacă de ele într-un fel în care să le rămână timp, energie şi bucurie pentru lucrurile care puteau dăinui după ei, care puteau servi drept pildă şi inspiraţie celor ce le urmau. Cum făceau ei de aveau timp pentru studii aprofundate, cariere ilustre şi vieţi personale trainice, iar în plus găseau timp şi pentru întreprinderi comune, fie ele culturale, sociale sau politice?

Noţiunea asta de întreprindere comună, de comunitate riscă să nu mai poată reînvia în România. Comunismul a distrus adevăratele comunităţi, unite prin valori comune şi a creat altele noi, forţate, guvernate de neîncredere şi impostură. Generaţia născută după 1989 nu are modele comunitare. Părinţii lor nu le-au trăit, deci nu le pot da mai departe. Pentru politicieni şi mass-media comunitatea europeană e, cel mult, o sursă de fonduri nerambursabile. Pe care, culmea ironiei, nu le putem accesa pentru că nu suntem în stare să propunem proiecte care să implice comunităţi (cel puţin de interese) viabile.

Pentru noua generaţie, cele mai la îndemână comunităţi sunt cele virtuale. Cum vor putea ele trăi şi în afara calculatoarelor e provocarea acestui început de secol. Pentru civilizaţia vestică, e vorba de o adaptare, de o îmbinare a comunităţilor tradiţionale cu cele ale viitorului. Pentru noi, e vorba de un nou început. Trebuie să învăţăm să creăm, din neant, un nou tip de comunitate. El nu va putea recupera aproape nimic din trecut, pentru că nu simte un trecut la care să se poată raporta aspiraţional. Aspiraţiile noilor comunităţi vor veni doar din prezent. Riscul cel mare va fi ca viaţa să înceapă în fiecare vineri.

(Articol apărut în numărul din 2 martie al Revistei 22)