Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democraţie, aceste opţiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaşti ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reuşit să obţinem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta şi moderniza politica românească.

Acum, după încă 10 ani de democraţie, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulţumiţi de opţiunile dintre care trebuie să-şi aleagă preşedintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare şi tehnici de manipulare, nu în valori şi comportamente.

O nouă mişcare politică ar avea nevoie de mai multe tipuri de resurse: umane, financiare, logistice etc. Toate vor fi dificil de obţinut, unul este însă obstacolul major, care a împiedicat şi URR să ajungă ce şi-a propus şi care va da mari bătăi de cap oricărei noi iniţiative politice. E vorba de chestiunea mizei şi a motivaţiilor. Politica românească este o dispută a mizelor maxime. Oricine intră într-o luptă politică în România trebuie să fie dispus să facă orice, dar orice, pentru a o câştiga. Asta pentru simplul motiv că intră în luptă cu politicieni care sunt dispuşi să facă orice, absolut orice, pentru a-şi menţine câştigul obţinut.

Acesta e principalul loc în care buna-credinţă şi bunele intenţii îşi ating limita. Pentru că oameni cu astfel de valori nu sunt dispuşi să facă orice, să-şi suspende orice reper moral doar pentru a reuşi în politică. Astfel de oameni nu sunt dispuşi să-şi lase terfelite reputaţia, familia, munca şi, în ultimă instanţă, viaţa, doar pentru a reuşi în politică.

Şi nu mă refer aici doar la figurile centrale, la îndeobşte numitele locomotive ale unui partid, ci şi la, sau poate mai ales, la miile de activişti locali de care un partid are nevoie pentru a avea succes. Sunt oameni care n-ajung niciodată la televizor, dar care au de câştigat în fiecare zi mii de lupte ale locului cu oameni lipsiţi de orice urmă de scrupule sau de bun-simţ.

Terenul de luptă nu e doar cel politic. Sunt oameni dispuşi la orice pentru putere şi în mass-media, şi în afaceri, şi în sport. Câteodată, în toate trei la un loc. În politică însă, verocitatea atinge punctul maxim. Probabil pentru că aici recompensele sunt cele mai mari şi mai uşor de obţinut dacă nu ai niciun fel de condiţionări interioare.

Lupta e de o duritate extremă. În teorie, sacrificiul e posibil, necesar şi valorizant. În practică, e foarte greu de asumat. Trebuie să-ţi sacrifici propriul fel de a trăi cu speranţa că vei putea să câştigi, salvându-ţi, totuşi, propriul fel de a fi.

Pentru ca o nouă mişcare politică să reuşească în România de azi, ea ar avea nevoie de câţiva oameni cu suficient de mulţi bani încât să-şi poată permite luxul de a-şi urmări şi finanţa obiectivele politice fără a trebui să facă înţelegeri cu politicieni dispuşi la orice. Acum 10 ani noi nu am găsit astfel de oameni în România.

Şi ar mai avea nevoie de mulţi oameni care să-şi dorească să intre, să reziste şi să se realizeze în serviciul public, fără a face înţelegeri cu funcţionari publici dispuşi la orice. Nici astfel de oameni n-am găsit suficient de mulţi acum 10 ani.

Poate că acum oamenii ăştia au apărut, poate că e mai uşor să afle unii de alţii şi să lucreze împreună la un proiect politic. Deocamdată însă, piaţa politică pare stabil împărţită între PD-L, PSD, PNL şi UDMR. Din felul în care s-au raliat resursele financiare şi mass-media, pare o piaţă politică închisă. Bine închisă. Din păcate, ea e închisă nu doar pentru alte proiecte politice, ci şi pentru alegătorii români înşişi. E închisă şi în faţa conectării la politica mare, europeană, şi în faţa propriei modernizări. Cum o deschidem – e o întrebare pentru următorii 20 de ani.

Am fost invitat să scriu un scurt comentariu asupra codului, plecând de la următoarele întrebări: 
1. Sunteţi de acord cu toate cele cinci legi ale codului? De ce da sau de ce nu.
2. Ce lipseşte acestui cod?
3. Sunt toate legile aplicabile în contextul economic de astazi?  Sau organizatiei pe care o conduceti? Ce este utopic in contextul economic actual?
4. Dacă ar fi să reducem totusi “codul” la o singura lege, care ar fi aceea?  Motivaţi alegerea făcută.

Puteţi găsi în continuare răspunsul meu.

Legile enunţatului cod de leadership sunt de bun simţ şi cred că apropie mult profilul liderului de un profil ideal. Nici una dintre legi nu e utopică, însă satisfacerea lor simultană cred că e foarte dificilă, cu atât mai mult cu cât se aplică într-un context în care şi conducatorii, şi cei conduşi, înainte de a aparţine unor organizaţii, aparţin propriilor lor vieţi.

Aceasta îmi pare, uitându-mă în jur, o altă lege importantă: căutarea unui bun echilibru între viaţa profesională şi cea privată. Altminteri, dacă liderii şi angajaţii nu se încarcă în spaţiul lor privat cu umanitate, raporturile de la slujbă devin din ce în ce mai puţin umane.

Toate cele cinci legi ale codului se bazează pe presupoziţia că în ecuaţie sunt oameni cu caractere, valori şi comportamente valide. Or, acestea nu se formează în primul rând la job, ci mai degrabă în afara lui.

Acum, şi în România şi în străinătate, presiunea e atât de mare, încât „stoarce” din oameni, în relaţiile de la serviciu, aproape tot ce pot da ei. Le rămâne foarte puţin, mult prea puţin, pentru relaţiile cu familia, cu prietenii, cu cei dragi.

Pe termen scurt e eficient, pe termen lung e nesustenabil. Generaţiile de copii care cresc practic fără părinţi, pentru că aceştia trebuie să fie în primul rând buni lideri de organizaţii, nu vor putea aplica nici una dintre legile în virtutea cărora părinţii lor i-au neglijat consecvent. Iar banii, cadourile, excursiile sau şcolile scumpe nu vor putea niciodată ţine loc de o relaţie autentică.

Un alt aspect care merită atenţie este cel al substanţei. Astăzi, accesul la informaţie nu mai e o problemă pentru nimeni. O problemă din ce în ce mai mare e însă raportul cu informaţia. Pentru că informaţia nu înseamnă nimic fără capacitatea de a o înţelege, de a o discerne, de a o interpreta şi de a o transmite mai departe.

Mediul electronic împinge către noi, în fiecare zi, informaţii din ce în ce mai decontextualizate. Motoarele de căutare ne pot transforma în mici motoare de mestecat citate, paragrafe, topuri, titluri, linkuri, tweeturi şi altele asemenea, între care noi, cu ce ne e propriu şi unic, însemnăm din ce în ce mai puţin.

Cred că un bun lider are şi datoria de a rezista cumva acestei avalanşe de superficialitate şi de a dedica în continuare timp unui studiu de calitate, mai aprofundat, al câtorva subiecte pe care doreşte să le stăpânească mai substanţial. Un lider are şi menirea – ştiu, pe lângă multe altele – să ofere celor din jur substanţă, miez, valoare veritabilă.

Această abordare ar putea ajuta un lider să-şi exercite mai bine şi o altă abilitate care cred că în România mănâncă foarte mult timp unui conducător – prevenirea şi aplanarea conflictelor.

Nu văd codul redus la o singură lege, întrucât, concentrându-se doar pe una dintre ele, un lider n-ar ajunge prea departe. În plus, ierarhia legilor se schimbă în timp, în funcţie de etapa de creştere în care se află atât liderul, cât şi organizaţia. 

Când m-am gândit cum să abordez cerinţa organizatorilor, mi-a venit în minte un dicton celebru: “Nu poţi învăţa pe nimeni nimic. Poţi doar ajuta oamenii să se descopere.” Dacă e să-i dau crezare, şi deocamdată îi dau, e imposibil să înveţi pe cineva ceva cu lecţiile tale; dându-i lecţii despre tine. Cum s-ar putea descoperi cineva pe sine prin lecţiile altuia? Ar trebui să-i dai lectii despre el, ca să se descopere în ele. Şi cum să dai unui om lecţii despre el? E totală utopie. Din perspectiva asta, cea mai importantă lecţie ar fi să nu dau lecţii.

Dacă, aşadar, nu poate nimeni învăţa nimic din lecţiile mele, din ce anume, ce e al meu, poate învăţa totuşi altcineva? Cred că din ceea ce a ramas în mine din lecţiile mele.
Pot ajuta pe cineva să se descopere, descoperindu-mă în faţa lui, cu urmele pe care lecţiile mele le-au lasat în mine. Dacă sunt bine alese, ca să fie relevante pentru el, acestea pot fi urme pe care cineva poate dori să mearga un timp, întru propria descoperire şi devenire. Nu lecţii, nu experienţe, ci rezultatele lor.

Iar rezultatele lecţiilor de viaţă iau, în mine cel putin, îndeosebi două forme. Prima e aceea a înţelesurilor noi. Înţeleg nişte lucruri care mă ajută să mă pătrund mai bine, să mi-i explic mai bine pe cei din jur şi să pricep mai bine ce trăim împreună. A doua formă e aceea a comportamentelor. Pentru că înţeleg mai bine ce trăiesc, la un moment dat aleg drumul greu prin care mă străduiesc să-mi schimb anumite comportamente.

Rezultatele lecţiilor care mi s-au părut relevante pentru experienţa de la Top Talents au fost dorinţa de a pune întrebări, disponibilitatea de a mă pune în locul celuilalt şi obiceiul de a nu mă lua prea în serios.

Despre astfel de urme am ales să le vorbesc oamenilor în cele 15 minute şi am avut mult noroc. Am avut parte de cel mai bun auditoriu în faţa căruia am vorbit până acum. Viu, inteligent, provocator, participativ, atent, interesat, cu simţul umorului şi al măsurii. Nu ştiu cum au fost aleşi, dar rezultatul a lăsat în mine o urmă de zâmbet şi bucurie.