Am ajuns la concluzia că sistemul public românesc (administraţie, sănătate, educaţie etc.) nu e subfinanţat, ci masiv suprafinanţat. El consumă enorm fără să producă aproape nimic din ce i-ar trebui clientului său, cetăţeanul. Ba mai mult, foarte frecvent, el produce şi costuri în plus pentru cetăţeni, aproape la orice interacţiune. Ai zice că e gândit special aşa, la mintea cocoşului hoţ.

În numele şi în spiritul dorinţei de a ieşi cât mai repede din criză, Guvernul României ar putea face un exerciţiu simplu şi inteligent de participare cetăţenească. Sunt convins că foarte mulţi români ar fi foarte bucuroşi să ajute gratuit. Ar fi, la urma urmei, mai ales în interesul lor.

Aşadar, guvernul ar putea deschide un website, pe domenii în care români, care au călătorit în străinătate sau care locuiesc acolo, să descrie clar şi concis procedurile prin care le-au fost îndeplinite mulţumitor necesităţile administrative, de sănătate, juridice etc., în diferite ţări ale lumii. Exemple concrete, la obiect, care să se constituie într-o bază de date de bune practici, eficiente logistic şi financiar, din care diverse ministere sau autorităţi centrale şi locale s-ar putea inspira pentru a crea un sistem public corect finanţat. Adică nici prea mult, nici prea puţin.

Cum se aplică pentru un paşaport în Spania, cum se votează în Elveţia, cum se înmatriculează o maşină în Belgia, cum se plătesc taxele şi impozitele în Germania, cum se cumpără o casă în Franţa, cum eşti primit, programat, diagnosticat, tratat şi vindecat într-un spital din Austria, cum arată formularele, care sunt fluxurile documentelor, de ce, în majoritatea ţărilor europene, nu există cozi la ghişee, la niciun fel de ghişee.

Cum e pus în practică vestitul principiu „checks and balances“, altfel spus, cum te asiguri că cineva nu se poate abate de la îndatoririle sale, fără ca asta să încurce automat pe altcineva, şi că nimeni nu poate abuza sistemul în interesul propriu, fără ca asta să afecteze imediat interesele legitime ale altora şi fără să suporte consecinţe legale. Pare de neimaginat, în sistemul public românesc, în care abuzul e mai degrabă regula decât excepţia, dar sunt convins că, dacă ţări asemănătoare nouă ca temperament şi înclinaţii, precum Italia sau Spania, au reuşit şi noi avem şanse să reuşim. Dacă vrem.

Nu mă aştept la rezultate spectaculoase peste noapte. Bănuiesc că multe organigrame stufoase şi proceduri greoaie sunt păstrate dinadins, pentru a justifica atât costuri, cât şi posturi fantomă, însă nu cred că reaua intenţie sau prostia sunt valabile peste tot şi la orice nivel. Poate sunt locuri în care oamenii au nevoie doar de câteva idei bune. Şi adesea ele sunt greu de imaginat în hăţişul de confuzii şi contradicţii care ne sufocă în fiecare zi.

Cu o astfel de iniţiativă n-am mai fi în situaţia de a crea reguli de relaţionare în şi cu instituţii despre care doar credem sau sperăm că vor funcţiona. Am avea acces la un set comparativ de instrumente care chiar funcţionează cu succes prin alte părţi şi le-am putea alege pe cele care ne-ar fi de cel mai mare ajutor.

În acest moment, cel mai apreciat şi respectat funcţionar public român e un palestinian – Raed Arafat, creatorul SMURD şi actualmente secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. El a demonstrat o putere nu doar supraomenească, ci de-a dreptul supraromânească de a lupta cu hidra şi de a-i îmblânzi unul dintre capete – sistemul naţional de urgenţă care salvează în fiecare zi vieţi.

Nu ştiu de unde s-a inspirat el, dar noi ne putem inspira de la el şi de la toţi românii care au trăit experienţe civilizate oriunde în lume, care pot fi replicate în România. Puţin câte puţin. Azi un ghişeu, mâine un formular pe internet. Azi un funcţionar, mâine o adresă de e-mail. Moartea recentă a unor copii în locul care trebuia să le dea viaţă a readus în atenţia publică un lucru dureros. Finanţăm un sistem public în care indolenţa e starea de spirit şi de fapt, în care oricine poate să nu-şi vadă de treabă liniştit.

Sper ca această tragedie va crea o nelinişte sănătoasă în rândul celor care au puterea şi obligaţia să schimbe un sistem bolnav, să-l cureţe şi să-l pună pe picioare, că să poată merge, împreună cu noi, spre o societate mai civilizată. Şi dacă ei nu ştiu cum, putem ajuta fiecare, cu o bucăţică mică de civilizaţie funcţională.
(Articol apărut în numărul din 24 august al Revistei 22)

Am circulat iarna cu maşina în multe oraşe din Europa. Iarna asta am circulat chiar într-o staţiune montană austriacă. Unde gheaţa, zăpada şi poleiul sunt la ele acasă în fiecare zi. Şi unde, totuşi, drumurile erau curate şi fără gropi. De fapt, fără nicio groapă.

Mi-aduc aminte de un prieten, student englez, care la începutul anilor ’90, venind în România, mi-a mărturisit două nedumeriri pe care le avea despre ţara noastră, care altminteri îi plăcea foarte mult. Prima era legată de noţiunea de “curent” (“se face curent”, “te trage curentul” etc.). Amicul nu înţelegea nici conceptul, nici pericolul. Mi s-a părut o toană. A doua, însă, m-a lăsat mască: omul nu-şi putea explica nici în ruptul capului cum pot exista la noi gropi în vârful podurilor. Pentru el, un pod cu gropi pe el nu făcea parte din setul de realităţi posibile.

Dac-ar vedea Bucureştiul astăzi, n-ar înţelege alt lucru: cum pot o breaslă de drumari şi una de primari să nu construiască nicio strada fără gropi într-un oraş de 2 milioane de locuitori. Dar niciuna! Trebuie să recunoaştem că e nevoie de multă determinare şi perseverenţă. Că drumarii noştri n-au aflat încă soluţia de a aşeza capacul de canal la nivelul asfaltului, nici măcar pe cele mai nou renovate artere, mi se părea până acum un vârf al incompetenţei elementare. Dar că nimeni n-a reuşit în ultimele decenii să aşeze în tot Bucureştiul un strat de asfalt care să reziste la zăpadă, asta “beats me”, cum ar zice englezul meu.

Bucureşti nu e o capitală europeană. Trăim în plin Bombardeşti, un sat mai mare, cu străzi desfundate, la marginea lumii civilizate, aflat în plin război cu sine însuşi. Domnu’ Oprescu, înainte să construiţi mata cu chinezii autostrăzi suspendate cu gropi înfundate, nu vreţi domne’ să concesionăm la austrieci toate străzile din Bucureşti pe o perioadă de 9.999 de ani? Şi la englezi, podurile?

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură Hertei Müller a aprins din nou scânteia frustrărilor naţionale legate de lipsa scriitorilor români din lunga listă a premiaţilor. Mă frământă o întrebare: în loc de aşteptarea pasivă a recunoaşterii altora, n-ar fi mai potrivită începerea propriei noastre recunoaşteri? N-ar fi mai potrivită crearea unui fond de premiere, hai, nu de un milion de euro, precum cel suedez, dar măcar de o sută de mii de euro, pe care un juriu românesc să-l acorde anual unui scriitor român? Dacă ne doare atât de tare că alţii nu se uită frumos la noi, de ce nu începem prin a ne uita întâi noi la noi mai frumos?

Periodic, apar topuri care abundă în milionari şi miliardari români. Cu averi de mii de ori mai mari decât ale oricărui scriitor român fost, actual sau viitor. N-ar putea ei să pună cont de la cont şi să creeze, eventual împreună cu Ministerul Culturii, un astfel de premiu? Bine, poate ei nu vor, că au alte priorităţi. Dar n-ar putea atunci Ministerul Culturii să deschidă o subscripţie publică în sistem de matching (adică ministerul să contribuie cu o sumă egală cu cea care ar fi strânsă de la populaţie)? Eu cred că s-ar găsi şi oameni, şi firme care să contribuie la construcţia unui sistem veritabil de valori culturale româneşti.

Intuiesc o primă obiecţie: bine, bine, dar cine să facă parte din juriu? Păi dacă tot ne uităm cu atâta consideraţie la aprecierile străinilor, dintr-un prim juriu ar putea să facă parte doar scriitori români care au fost deja premiaţi în străinătate. Şi dacă nu sunt suficienţi, am putea include şi dintre cei publicaţi de edituri din străinătate. Adică am pleca în validarea recunoaşterii valorilor proprii de la o recunoaştere preexistentă, deja validată.

Că suntem o cultură mică e clar. De ce trebuie să fim şi o cultură resemnată, asta nu mi-e clar. La toate spectacolele din Festivalul George Enescu de anul acesta, la care am fost, fie că era vorba de Ateneu, de TNB sau de Sala Palatului, nu aveai loc să arunci un ac. Am înţeles că numărul total de bilete vândute a depăşit 70.000. La toate spectacolele de teatru la care reuşesc să intru sunt ocupate nu doar toate locurile pe scaune, ci şi cele în picioare. „Nopţile albe“ umplu sistematic toate muzeele şi centrele culturale bucureştene. Cele două târguri anuale de carte din Bucureşti gem de vizitatori. Avem între noi un public cu un insaţiabil apetit pentru acte culturale şi mi se pare că nu reuşim să construim suficient de mult şi de bine, pornind de la el.

Ne poluăm zilnic spaţiul public cu rateuri politice îndobitocitoare şi divertismente derizorii, însă nu reuşim să creăm un minimum de spaţiu public în care să încurajăm o cultură vie, prolifică şi recunoscută în primul rând de către noi. Mai tranşant spus, ne irosim. Şi apoi sperăm de la alţii să ne recupereze. Unii dintre noi obosesc să mai aştepte şi se duc singuri la recuperare, emigrând. Suntem atât de pasionaţi de miştouri şi băşcălie, încât lucrurile serioase ne încurcă. Apoi rămânem aşa şi ne uităm încurcaţi cum alţii le premiază.

Eu aş vrea să contribui concret la o schimbare. Dacă Ministerul Culturii sau oricine altcineva hotărâşte să iniţieze un astfel de proiect, eu donez 100 de euro şi mă oblig să mai conving alţi 100 de oameni să doneze câte 100 de euro pentru un Nobel românesc al literaturii. Am reuşi împreună primii 10% din sumă.

De la politică şi administraţie nu mai am nicio speranţă că ne-ar putea scoate din mizerie. De la cultură am. De la ea am avea nevoie să ne ofere modele formatoare, civilizatoare. Prin ea ne-am putea educa copiii să fie mai buni decât noi. Şi mai buni unii cu alţii. Ea ne-ar putea apropia de Europa mai repede decât orice infrastructură. Pentru că prin ea am putea construi o structură de valori care ne-ar conferi valoare şi în ochii noştri, şi în ochii celorlalţi.

Şi ca să nu pară că distribui adjective înspre alţii, mă ofer voluntar pentru demonstraţie.

Eu mă rătăcesc de fiecare dată când merg la Sala Mare a Teatrului Naţional. Din holul de la parter pleacă 4 sau 5 scări care se continuă la primul etaj cu încă şi mai multe. Toate în spirală şi în zig-zag, pe nici una nu scrie unde duce. Toată lumea (mă rog, ăştia mai neştiutori, ca mine) urcă la plesneală, în speranţa că, la un moment dat, vor întâlni o plasatoare care să-i îndrume, plină de o importanţă justificată, tocmai în capătul celălalt al sălii faţă de locul în care au nimerit.

Mă mai rătăcesc de fiecare dată când intru în vreun spital. Nu există nicăieri urmă de indicator. Singurele lucruri afişate sunt interdicţiile: n-ai voie cu liftul, n-ai voie pe scări, n-ai voie la nu ştiu ce ore, ce mai, n-ai voie cu bască. Asta cu interdicţiile am văzut-o nu doar la spital, ci şi la Hotel Sinaia, în Sinaia. Am fost acum ceva vreme la un seminar acolo şi nu mă puteam urca în lift, lângă recepţie, de inhibare în faţa listei interminabile, afişată cu scris mare şi clar, cu toate lucrurile pe care îmi era interzis să le fac. Vreo 12, parcă. O ospitalitate desăvârşită. Ca la spital.

Unde mă mai rătăcesc? A, da! Mă mai rătăcesc în orice instituţie publică. Eu sunt convins că ele sunt făcute doar pentru cunoscători. Am fost şi la guvern, şi la Palatul Parlamentului şi prin primării sau administraţii locale. Clar nu încurajează outsiderii. Ori eşti de-al locului, ori mergi din uşă-n uşă până fund la taxatoare, cum era o vorbă pe vremuri.

Nu vreau să mai detaliez cât de rătăcit de civilizaţie mă simt când mă uit la televizor, când merg cu maşina prin Bucureşti sau când mă aleargă câinii pe stradă. Rătăcirea este, în România, o a doua natură. Ne-am obişnuit cu ea, aşa cum te obişnuieşti cu vremea. Eu îi realizez amploarea abia în străinătate, când aproape oriunde mă duc sau intru, chiar dacă nu am mai fost niciodată, ajung liniştit unde vreau să ajung. De aceea nu cred că e deloc exclus ca rătăciţii din Panama să se orienteze acolo mult mai bine decât aici. Jungla lor naturală e nimic pe lângă rătăcirea noastră naţională.

Când oameni publici vorbesc (în parlament, la televizor sau aiurea) nu faptul că vorbesc e neapărat deranjant, ci că sunt în stare să vorbească mult mai mult decât e oricine în stare să asculte. Nu au nici măsura lor, nici a celorlalţi.

Când oameni din varii domenii se exprimă urât în mass-media, nu faptul că le mai scapă din când în când o vorbă nelalocul ei e reprobabil, cât faptul că limbajul urât a ajuns să ţină loc de întreg limbajul lor.

Lucrurile astea mi-au venit în minte văzând ieri primul discurs ţinut de Becali în Parlamentul European. Îl puteţi urmări aici . Mi s-a părut un exemplu de necontestat al forţei civilizatoare a Europei. În România el n-a vorbit sau citit niciodată atât de corect şi atât de puţin (un minut). Preşedintele de şedinţă l-a felicitat pentru concizie. Scena era suprarealistă.

Nu ştiu cât îl poate civiliza Europa pe Becali înăuntrul lui dar am văzut cât îl poate civiliza în afara lui. Adică în formele lui de manifestare în public. Iar ăsta e un foarte bun început.

De când l-am văzut, nu contenesc să mă întreb ce am putea să facem ca să-i învăţăm pe oamenii noştri publici măsura? După modelul corporaţiilor multinaţionale, deschiderea la Bucureşti a unei filiale a Parlamentului European e o idee pe care aş vota-o mâine.

Spaţiul public românesc e descompus. Se agită în el, uneori tragic, alteori comic, personaje de tot felul, care au, însă, o caracteristică în comun. Fiecare are publicul său. Unele dintre ele au chiar publicuri impresionante numeric. Toţi vorbesc despre orice, fără idei, fără structură, fără conţinut şi, în general, fără sfârşit. De cele mai multe ori, vorbesc unii despre alţii. Elitele autentice apar foarte rar, pentru că sunt inadecvate unei astfel de companii şi pentru că nu au public.

Într-un interviu recent în Adevărul, Andrei Pleşu vorbea despre dificultatea, în Româ nia, a relaţiei între elita slujitoare şi publicul pe care ea ar trebui să-l slujească, dar care nu dă semne că ar avea nevoie de existenţa vreunei elite. Nu e dispus să îi recunoască acesteia valoarea intrinsecă, rolul de model şi utilitatea formativă.

E un fapt. Nu e vorba doar de elitele intelectuale, ci şi de cele medicale, didactice, de afaceri etc. Iniţiativele bune, lăudabile într-o ţară civilizată, aici fie reuşesc foarte greu, atât de greu încât reuşita abia dacă îi mai poate bucura pe iniţiatori, fie pur şi simplu eşuează. În principal, din cauză că nu găsesc adepţi. Cum îmi spunea de curând un prieten, medic de vârf, care a încercat o experienţă de inovare şi pionierat în specializarea lui, „tragi, tragi, te zbaţi, te sacrifici, dar când te uiţi în spate şi vezi că nu vine nimeni, ba, dacă vine cineva, vine să te înjure, nu-ţi mai arde. Aşa că am renunţat“.

Uneori, are de suferit nu numai elita în viaţă, ci şi cea care şi-a dat măsura valorii acum mai bine de un veac. În mod paradoxal, Spiru Haret, unul dintre cele mai ilustre nume ale educaţiei româneşti – primul român care a obţinut un doctorat la Paris şi reformator esenţial al sistemului de educaţie românesc la începutul secolului trecut –, a ajuns azi un nume sinonim cu potlogăria şi impostura. N-am auzit pe nimeni care, pentru a apăra bunul renume al elitei româneşti, să interzică ignarilor de la Bondrea & Co. pângărirea acestui nume întru creşterea profiturilor prin prostirea altor generaţii de „studenţi“.

Mulţi dintre membrii elitei româneşti sunt foarte preocupaţi ca, în instituţiiile remarcabile pe care le conduc, să creeze noi membri ai elitei. Dar la ce folos, dacă nici aceştia, la rândul lor, nu vor avea parte de un public care să-i recepteze şi să se lase slujit de ei? La ce bun să multiplici frustrarea şi neîmplinirea? Pentru ca lucrurile să capete un sens firesc, ar trebui rezolvată întâi o altă necesitate. Cine se poate ocupa, totuşi, şi de crearea unui public pentru elite? Asta e o întrebare de care depinde existenţa însăşi a elitelor, aşadar o întrebare la care elitele din fiecare domeniu ar trebui să poată construi un răspuns viabil.
Mie mi-e greu să imaginez un răspuns, pentru că eu resimt acut nevoia de elite. M-am bucurat mereu să mă apropii de oameni mai adânci şi mai cuprinzători decât mine, de la care să învăţ, care să mă ilumineze, la care să găsesc inspiraţie pentru propria mea creştere. E adevărat că nu simt comportamentul meu ca fiind foarte larg împărtăşit. Şi m-aş bucura să fie, că mi se pare cel mai natural mod ca să avansăm înspre un grad de civilizaţie mai bun.

Dacă nu au de unde învăţa despre existenţa şi utilitatea elitelor, oamenii se îndreaptă previzibil către opţiuni la îndemână, care au tupeu, limbaj accesibil şi vizibilitate. Şi de acolo îi scoţi foarte greu. La fel de greu cum dezlipeşti de ecran un otvist care nu ştie ce pierde imbecilizându-se noapte de noapte în faţa televizorului.

Poate, una dintre căile de recompunere a relaţiei elite–public ar fi o regândire a comunicării. Asemenea unui brand care comunică pentru a-şi spori publicul, şi elitele din fiecare domeniu ar putea gândi propriile formule şi proiecte de comunicare care să le sporească şi să le fidelizeze un public-ţintă. Altminteri, lăsat de capul lui şi al mediilor de informare, publicul nu va găsi singur calea către elite. Iar de întâlnirea asta avem toţi nevoie.

Luna care a trecut mi-a dat foarte mult de gândit despre locul meu în ţara asta şi despre locul ei în mine. Nu mai ieşisem din România de la începutul anului şi mi se părea că aici totul merge din ce în ce mai rău din cauza crizei. Că mulţi oameni se urâţesc din pricina ei.

În Franţa şi în Anglia, oamenii nu s-au urâţit. În Franţa, bunul gust, civilizaţia spaţiului public şi vocaţia ospitalităţii persistă. În Anglia, amabilitatea fără egal, organizarea perfectă şi bucuria diversităţii sunt la ele acasă la fel ca întotdeauna.

E ceva în societăţile astea care nu ţine de vremuri, de bani sau de politicieni. La noi totul se învârte în jurul sorţii, al banilor şi al politicienilor. Diferenţa asta m-a frapat acum mai mult decât oricând altcândva. Şi mi-a dat de gândit. Dacă e ceva ce nu se poate schimba? Dacă e ceva pentru care nu merită să mai ratăm destinele încă unei generaţii?

Ne găsim şi ne protejăm fiecare locşorul nostru aici, cât mai departe de lumea nebună de la televizor şi de pe stradă. Dar cât de protejaţi suntem cu adevărat? Şi de ce să ne trăim viaţa ferindu-ne de alţii când am putea să o trăim bucurându-ne de prezenţa lor? Acolo ai şanse mari să primeşti un zâmbet aproape în orice situaţie în care intri în vorbă cu cineva străin. Şi o mână de ajutor. Aici, o privire piezişă şi o durere în cot.

Nu idealizez lumea de acolo dar nici nu pot să neg că e de o decenţă şi o civilitate revigorante. Nu demonizez lumea de aici dar nici nu pot să neg că devine de o indecenţă şi o nesimţire alarmante.

Andrei Pleşu se arăta convins, într-un interviu din 7 august din Adevărul, că nu va mai apuca să vadă alt chip al acestei ţări. Eu, de câteva săptămâni încoace, mă întreb serios dacă nu cumva aş vrea să apuc să-i văd chipul, oricum ar fi el, mai de departe. Deocamdată o să-l sun din când în când pe Adi, să-l întreb cum se vede.