Cum anunţă cinstit din titlu, tema centrală e cea a sincerităţii, însă într-un cadru mai aparte, acela al terapiilor de psihanaliză. Parcurgând eu însumi, vreme de aproape 6 ani, o analiză, am putut să o citesc şi cu un al treilea ochi, ca să zic aşa, al celui de pe canapea. Şi pot depune mărturie: sinceritatea e cel mai greu, cel mai dureros de obţinut câştig pe care o psihoterapie îl poate oferi cuiva. Nu e vorba doar de sinceritatea faţă de terapeut, ci, mai ales faţă de tine însuţi.

Pe canapea ai libertatea să construieşti orice realitate şi tentaţia e foarte mare să construieşti una care să te protejeze şi să te ajute în felul ăsta. E un proces pe care îl încercam, mulţi, şi în viaţa de zi cu zi. Adeseori, minciuna are acest rol, de protecţie faţă de răul pe care adevărul bănuim că l-ar putea crea pentru noi sau pentru cei din jurul nostru.

De multe ori, minciuna ajută pe termen scurt, în sensul că amână un deznodământ nedorit, însă pe termen mediu şi lung produce pagube mult mai mari decât cele pe care le evită. Cartea tratează cu precădere aceste efecte pe termen lung. Între ele, neacceptarea adevărului de către cei care stau, uneori ani buni, în relaţii care nu le mai oferă de mult ce îşi doresc. Reticenţa faţă de discuţii, teama de întrebări, ocolirea răspunsurilor, toate au la bază difcultatea exerciţiului de sinceritate în care să acceptăm adevăruri care nu ne plac, care ne-ar obliga la acţiuni.

Minciuna sau coruperea adevărului sunt, în carte, democratic distribuite. Cred că aşa e şi în viaţă. Nu e vorba numai de minciuna asumată intenţionat, raţional, cu scop, ci şi de cea involuntară. Cea în care nu ştim sau nu vrem să ştim că (ne) minţim până când, pe canapea sau în alta parte, cineva ne ajută să vedem adevărul şi uneori ne ajută să-l şi acceptăm. Iar apoi să-l împărtăşim cu cei pe care acest adevăr îi priveşte.

O carte bună, o tema bună, o lecţie bună.

Dacă Oana ar fi fost lângă mine, am fi râs cu gura până la urechi, tare, foarte tare, în lacrimi. De multe ori râdem aşa. Memoria nu e punctul meu forte dar nu voi uita niciodată o scenă:

Hotel Novotel, pauza de prânz a unei conferinţe Erudio. Stăm la masă, serioşi, suntem acolo cu treabă. Lângă mine, Oana, în faţa mea Horia (Roman-Patapievici), lângă el, Dan C. (Mihăilescu). La un moment dat conversaţia se animă şi ne dăm seama că ne simţim bine şi că putem mai mult. Încep glumele. Începem să râdem. Şi brusc, se crapă cerul. Horia începe să-l imite pe Cristoiu criticând expoziţia cu poneiul roz. De uimire încremenesc cu gura deschisă, încă nu pot să râd. Oana explodează mai repede şi o urmez în extaz. Horia continuă nestingherit. Oana râde urlând în hohote şi bate cu palma în masă, de undeva de sub ea. N-o mai văd dar o aud. Cu ultimele puteri îmi dau scaunul la o parte ca să nu mă prăvălesc de râs cu tot cu masă. Plângem şiroaie. Horia nu dă semne de îndurare. Începe să-l imite şi pe Valentin Stan. E prea mult. Nu-i mai văd nici pe el, nici pe Oana, nici pe Dan C. Îmi pun problema dacă o să mai pot să respir. Nu ştiu ce să-l rog pe Horia, să se oprească sau să continue.
Într-un final, epuizat, îmi dau seama că restul se uită la noi cam ciudat şi ne oprim, treptat.

Am multe amintiri din astea cu Oana, de izbucniri, de descătuşări, de eliberări. Nu ştiu cum se va termina Jurnalul (sper să nu se excite pe lângă ponton şi vreunul cu şalupa), însă eu la Oana aşa mă gândesc cel mai des, râzând cu poftă de viaţă nebună, autentică, trăită fără rest. Sper să ţină şi ea un jurnal.

“Domnul Cosmin ce scotoceşte prin creiere şi suflete de oameni mă întreabă “ce ai învăţat din faptul că ai scris o carte?” Răspunsul e simplu: nimic. Pentru că nu am scris o carte. A avea această pretenţie ar fi de-a dreptul, din partea-mi, nesimţire. A nu se crede că oricine (adică eu) care înşiruie cuvinte pe un fir mai mult sau mai puţin logic, este şi scriitor. NU! Nici vorbă. Definitv NU!

Rog politicos a nu fi bănuită de nimeni de ipocrizie. În cazul meu e şi mai complicat, fiind vorba de un jurnal. Jurnal ce acoperă 6 ani din viaţă. Apar mama, tata, oameni, amintiri, imagini, experinţe, înţelegeri, dureri, bucurii. Am consemnat pentru mine fără gînd de publicare vreodată. Am consemnat şi nu l-am mai citit. Am încercat şi mi-a picat greu la suflet. L-am aruncat într-un “file” în stînga ecranului.

Pe urmă a venit viaţa, întîmplarea, doamna Ioana Pârvulescu, propunerea de publicare, teama de publicare, asumarea de publicare. A trebuit să îl parcurg pentru ultima corectură înainte de a intra în tipar. Senzaţia e mai mult decît cutremurătoare. Voluptatea e surprinzătoare. Să-ţi pipăi cuvintele pe hîrtie e o experienţă aproape senzuală. E ca şi cînd îţi atingi inima cu propriile degete. Mai mult nu ştiu să spun. Decît că este pe hîrtie o bucată din viaţa mea, din carnea mea.

Ce am învăţat? Că nu îmi e ruşine cu gîndurile mele chiar aşa slăbănoage, diforme, necizelate şi simple. Gînduri simple de saltimbanc. Căci asta sînt. În DEX, saltimbanc este un actor de circ cu mimică bufă ce execută exerciţii uşoare de acrobaţie. Sau, dacă vreţi figurat, este un om care trece cu uşurinta de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate şi de caracter… O fi adevărat şi pentru mine?…

Oricum, eu voi fi pentru toţi, întotdeauna, ce vor vrea ei să vadă în mine. Alegerea vă aparţine în totalitate. Libertatea e totală. În rest, plăcerea mea de a face salturi cu sine şi înspre sine este excepţională!”

În aceeaşi perioadă în care citeam cartea, lucram la crearea blogului, în care plănuiam să includ o secţiune în care să postez fragmente – din ceea ce citesc – care lasă asupra mea o amprentă aparte. Mi se întâmplă destul de frecvent să dau peste pasaje care fie mă pun pe gânduri, fie mă luminează într-un loc în care căutam lumina de mult, fie îmi confirmă o credinţă, fie mi-o pun sub semnul întrebării, fie îmi plac pur şi simplu pentru că redau un gând frumos, bine articulat. Mi-am dorit să prelungesc viaţa şi efectul acestor pasaje propunându-le şi altora.

Într-una din serile trecute, în timp ce introduceam în laptop unul dintre pasajele care m-au marcat din cartea lui Noica, au venit lângă mine cei doi băieţi ai mei, Andrei de 12 ani şi Mihai de 11. M-au intrebat: “Scrii la blog?” Am zis “da, într-un fel. Scriu nu un text al meu, ci un paragraf care mi-a plăcut foarte mult, dintr-o carte pe care o citesc, şi pe care vreau să-l pun pe blog.”. “Cum adică?” m-a întrebat unul dintre ei. Şi, ca să lămurim lucrurile, le-am arătat primul fragment pe care îl introdusesem, de la pagina 25. El zicea aşa:

“Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu văd şi nu înţeleg. Dar dacă într’o zi ar înţelege, cu siguranţă ar râde puţin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înţelege cu adevărat lucrurile şi râde cu adevărat.”

Iar apoi le-am explicat interpretarea mea. Dintre mai multe înţelesuri posibile, l-am ales pentru ei pe acela în care Noica ne îndeamnă să nu ne mai luăm aşa în serios, să nu mai fim aşa încruntaţi şi încrâncenaţi, ca şi cum greutatea lumii ar sta tot timpul pe umerii fiecăruia dintre noi. ‘Să fim aşa, mai veseli, ca voi” şi m-am uitat la ei zâmbind. Să ne trăim viaţa un pic mai relaxat, ca să ne putem bucura de ea.

Cel mic a zis: “Super tare!”. Cel mare s-a uitat la mine cu o lumină în privire şi a exclamat: “Îl vreau status pe mess!” Nu ştiu cum mi-ar descrie ei faţa, dar mie mi-e foarte greu, pentru că îmi căzuse complet.
Cum eu n-am mess, i-am trimis textul pe email ca să şi-l pună status. Iar statusul meu interior a ramas într-un extaz dubitativ tot restul serii. Cum se produsese scurtcircuitul acesta neverosimil între un text al lui Noica şi entuziasmul unui copil de 12 ani? Ce a fost atât de simplu încât m-a luat cu totul prin surprindere?

Şi atunci m-am gândit la lumea care-i înconjoară, care mă înconjoară. Pesemne că lumea asta pune o presiune teribilă pe ei să se ia prematur foarte în serios, excesiv de în serios, dacă o invitaţie la o naturaleţe reconfortantă i-a marcat atât de pregnant.

Poate că ce văd ei pe stradă, la şcoală, la televizor e o lume despre care noi nu mai ne dăm seama cât e de lipsită de viaţă veritabilă, de bucuria vieţii în sensurile ei simple şi curate. Poate că, până la urmă, îi afectează şi pe ei cumva avalanşa de talk-show-uri, ştiri, articole şi declaraţii vituperante, în care derizoriul, grotescul, înjurătura, scrâşnirea, răstirea şi impostura arogantă compun lumea dintre noi. Pentru că, de multe ori, când stăm în faţa televizorului, aceea e lumea dintre noi, în acel moment.

Cred că oamenii se nasc să fie veseli. Nu văd alt motiv pentru care suntem înzestraţi cu darul de a zâmbi. Şi totuşi, în România, o specie aparte tinde să preia poziţia dominantă şi majoritară – homo rictus. Îl vezi în prime-time, în ziare, în trafic, la biserică, la ghişeu, la catedră, la spital, de multe ori şi la bal.

E greu să creezi lucruri de adevărată valoare în preajma lui homo rictus. Nu-ţi vine. Pentru că nu te poţi bucura de ce ai creat şi nu-i poţi bucura nici pe alţii. E nevoie de starea de bună dispoziţie, de buna aşezare între cei din jur, ca să poţi fi bun în ce eşti sau în ce faci.

Or, starea asta pare că începe să aibă nevoie de protecţie specială. Trebuie păstrată precum aerul curat sau apa curată. Nu mai rezistă natural, de una singură. Trebuie să o ferim, în mod programatic, de asaltul urâtului, al proastei dispoziţii şi al proastei creşteri.

Devine complicat să ne trăim bucuriile simple. Ceva tinde să lipsească din ce în ce mai mult din spaţiul public românesc. Firescul. 

După Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, aş vrea să-l votez pe Firescu preşedinte.