Nici că puteam nimeri o lectură mai adevărată pe şezlong decât “Minciuni pe canapea”, a lui Irvin D. Yalom. Mi-a făcut foarte bine. E un roman foarte bine scris, cu o tensiune şi mai multe intrigi care m-au prins. Are inteligenţă, umor şi ritm. Read the rest of this entry →
Citesc Jurnalul Oanei Pellea, pe malul lacului. Un bou cu un copil în braţe intră cu skijetul în ponton, încercând să impresioneze două piţipoance care sprijineau balustrada. Mă uit în carte, mă uit la bou. Mă uit în carte, mă uit la bou. Stau perplex, nu pot parcurge distanţa. Eu în care lume trăiesc? Read the rest of this entry →
Oana Pellea a scris un jurnal. El va vedea lumina tiparului luna viitoare, la Humanitas. Când mi-a povestit de el, am rugat-o să îmi scrie pentru blog un text despre această experienţă. E o bucurie şi o onoare pentru mine să deschid secţiunea de invitaţi a blogului cu o prietenă de suflet.
“Domnul Cosmin ce scotoceşte prin creiere şi suflete de oameni mă întreabă “ce ai învăţat din faptul că ai scris o carte?” Răspunsul e simplu: nimic. Pentru că nu am scris o carte. A avea această pretenţie ar fi de-a dreptul, din partea-mi, nesimţire. A nu se crede că oricine (adică eu) care înşiruie cuvinte pe un fir mai mult sau mai puţin logic, este şi scriitor. NU! Nici vorbă. Definitv NU!
Acum câteva săptămâni, la recomandarea lui Gabriel Liiceanu am cumpărat cartea de debut a lui Constantin Noica, “Mathesis sau bucuriile simple”, în ediţia princeps, din 1934, de la un anticariat de lângă Universitate. Nu mă pricep la filozofie, nu sunt un cunoscător al lui Noica, aşa că, deşi el denumeşte bucuriile pe care le descrie ca fiind simple, pentru mine nu a fost deloc o lectură simplu de parcurs, de înţeles sau de acceptat.
În aceeaşi perioadă în care citeam cartea, lucram la crearea blogului, în care plănuiam să includ o secţiune în care să postez fragmente – din ceea ce citesc – care lasă asupra mea o amprentă aparte. Mi se întâmplă destul de frecvent să dau peste pasaje care fie mă pun pe gânduri, fie mă luminează într-un loc în care căutam lumina de mult, fie îmi confirmă o credinţă, fie mi-o pun sub semnul întrebării, fie îmi plac pur şi simplu pentru că redau un gând frumos, bine articulat. Mi-am dorit să prelungesc viaţa şi efectul acestor pasaje propunându-le şi altora.
Într-una din serile trecute, în timp ce introduceam în laptop unul dintre pasajele care m-au marcat din cartea lui Noica, au venit lângă mine cei doi băieţi ai mei, Andrei de 12 ani şi Mihai de 11. M-au intrebat: “Scrii la blog?” Am zis “da, într-un fel. Scriu nu un text al meu, ci un paragraf care mi-a plăcut foarte mult, dintr-o carte pe care o citesc, şi pe care vreau să-l pun pe blog.”. “Cum adică?” m-a întrebat unul dintre ei. Şi, ca să lămurim lucrurile, le-am arătat primul fragment pe care îl introdusesem, de la pagina 25. El zicea aşa:
“Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu văd şi nu înţeleg. Dar dacă într’o zi ar înţelege, cu siguranţă ar râde puţin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înţelege cu adevărat lucrurile şi râde cu adevărat.”
