După câteva luni am înţeles că puterea are mai multe chipuri. Şi că cel mai perfid, şi adesea cel mai redutabil e cel care nici nu se vede. Toate schimbările pe care le reuşiserăm în cursul primului an de după revoluţie începuseră, spre sfârşitul lui, să fie înmuiate, „adaptate” sau chiar eliminate. Profesorii pe care îi dăduserăm afară erau discret dar consecvent reintegraţi într-un fel în care să nu li se dea uşor de urmă: alte facultăţi, alte posturi, alte cursuri. Maşinăria care deţinuse puterea se reorganiza şi se reinfiltra în sistem. Atunci am văzut prima dată oameni dispuşi la orice ca să rămână la putere.

Următoarea întâlnire cu resorturile puterii am avut-o la 21 de ani, în AIESEC, o organizaţie studenţească internaţională la a cărei înfiinţare în România am contribuit. Aici eram într-un mediu în acelaşi timp cooperant şi competitiv, pentru că trebuia să realizăm proiecte cât mai multe şi mai bune împreună cu alţi studenţi din ţară şi din străinătate. Discuţiile din echipa românească erau foarte aprinse, intensitatea vocii o depăşea de regulă pe cea a argumentelor. Fiecare voiam să ne impunem punctul de vedere şi eram dispuşi la orice pentru asta. Odată cred că m-am şi îmbrâncit, într-o şedinţă, cu un coleg care apără o poziţie contrară. A fost nevoie de intervenţia celorlalţi ca să nu ne apărăm opiniile cu pumnii.

Nu ştiam atunci nimic – nici de teambuilding, nici de inteligenţa emoţională, nici de empatie şi, în general, despre niciunul dintre conceptele care încearcă acum să guverneze relaţiile profesionale dintre oameni. Noi aveam idei şi voiam putere asupra celorlalţi ca să le punem în practică. Iar puterea era un joc cu sumă fixă. Dacă o avea altul, n-o mai aveai tu.

Peste un an am mai urcat o treaptă. Puterea mi s-a înfăţişat sub forma cea mai tentantă, atunci, pentru mine: bani şi carieră. Împreună cu alţi asociaţi am înfiinţat o firmă de cercetare de piaţă şi am devenit şef. Întâi şeful meu, apoi al altora. Asta era o poziţie de putere explicită, venea la pachet cu un status social recunoscut. Aveam drept de decizie asupra altcuiva. Şi mi-l exercitam fără multe menajamente. Am avut angajaţi pe care i-am făcut să plângă în faţa mea, şi nu de bucurie. Când mi se părea că merită să fiu rău, eram rău. Puterea însemna capacitatea de a-i face pe alţii să facă cum vreau eu, indiferent de ce voiau ei.

Pe la 25 ani a început să-mi încolţească în minte ideea că ceva era în neregulă în felul în care îmi alimentam succesul. Că postura asta de proprietar al puterii şi dreptăţii e o falsă cucerire. Atunci am hotărât să mă duc în armată. Am vrut să trăiesc câteva luni într-un mediu în care toate însemnele puterii mele din centrul Bucureştiului nu mai valorau nimic. Să mă văd lipsit de putere într-o lume a puterii absolute. Acolo am înţeles cât de lipsite de putere sunt, de fapt, argumentele de genul „Pentru că aşa vreau eu!”, „Pentru că aşa zic eu că e mai bine!”, „Pentru că aşa scrie la regulament!”. A fost suficient încât să-mi învăţ lecţia şi să mă întorc dornic să-mi construiesc relaţii puternice, bazate şi pe altceva în afară de putere.

Armata m-a pregătit pentru momentul în care paradigma de exercitare a influenţei mi s-a schimbat definitiv. Momentul ăsta a fost cel în care am început să învăţ, de la partenerii austrieci cărora le vândusem firma cum fac ei, cum îşi construiesc şi exercită ei puterea în firmele pe care le conduceau. Altă planetă. Ei au fost primii mei mentori şi m-au învăţat că puterea n-o are cine vorbeste mai mult, ci acela care ascultă mai atent. Nu cel care insistă mai mult, ci acela care poate ceda la timp. Au fost în câteva rânduri în care, la insistenţele mele de a face lucrurile într-un anumit fel, mi-au răspuns aşa: „Noi suntem destul de siguri că n-o să-ţi iasă, dar te sprijinim cu tot ce ai nevoie să faci cum vrei tu, ca să înveţi din asta.” Şi învăţam şi când îmi ieşea şi când nu îmi ieşea. Cum mie mi-a plăcut întotdeauna să călătoresc, am făcut câţiva ani de navetă între mentalităţi, după care nu m-am mai întors niciodată în locul de unde plecasem.

Apoi am condus nişte ani filiala de aici a multinaţionalei care preluase firma şi am învăţat multe despre politeţea puterii. Despre, într-un fel, aristocraţia ei. Mai târziu am dat şi peste o frază a Doamnei de Fier, Margaret Thatcher, care descria foarte bine ce vedeam eu la unii colegi şi clienţi din vest: „Being in power is like being a lady. If you need to say you are, you are not.”.

Cu perspectiva asta, la 30 şi ceva de ani mi-am ridicat ştacheta relaţiei cu puterea şi am hotărât să intru în politică. În perioada de maxim idealism a vieţii mele mă simţeam capabil să răstorn paradigma felului în care se ajunge la putere şi se face politică în România. Împreună cu alţi prieteni am fondat un partid, Uniunea pentru Reconstrucţia României – URR, şi am început să-l extindem în ţară. Am trăit atunci, pentru prima oară, presiunea puterii reprezentative. Vorbeam şi acţionam public în numele multor oameni, într-un fel în care trebuia să ţinem cont nu doar de opiniile şi credinţele noastre, ci mai ales de ale lor. Nu aveam niciun mijloc de constrângere asupra lor. Erau cu noi doar atât cât voiau ei. Ceea ce făceam şi spuneam îi putea face pe ei mai puternici, ceea ce ne putea face şi pe noi mai puternici. Până la urmă obiectivele ne-au fost mai mari decat puterile. Dupa alegerile din 2004 a trebuit să ne recunoaştem învinşi şi să găsim puterea de a merge mai departe.

Cu toate experienţele astea la activ, pe la 35 de ani mi-am zis că sunt destul de puternic ca să mă desprind de firmă şi de funcţia care îmi conservau puterea formală, financiară şi de imagine cu care mă obişnuisem. Am vrut să încep iar de la zero, de data asta din postura de consultant. Singura putere pe care o mai aveam asupra clienţilor mei era cea a argumentelor. Singura putere pe care o mai aveam asupra oamenilor din jurul meu era cea a autenticităţii relaţiilor.

Poate că deloc întâmplător, tot atunci a început şi proiectul Erudio. Ne-am strâns acolo câţiva oameni dornici să punem într-un curs de leadership creativ ceva ce ne-am fi dorit în primul rând pentru noi înşine – capacitatea de a ancora actul de conducere, exercitarea puterii, mult mai mult în ceea în ceea ce ai înăuntru decât în ceea ce ai pe dinafară. Aici am învăţat din nou că puterea nu „devine după facultăţi”, vorba lui Bălosu din Moromeţii. Că oamenii pot fi foarte puternici şi după ce-i dezbraci de titluri, de funcţii, de maşini, de costume sau de salarii, doar că nu întotdeauna sunt conştienţi de asta, iar atunci când o descoperă sau o redescoperă, puterea asta din ei îi încarcă şi îi bucură infinit mai mult decat celelalte. Pentru că asta e a lor, nu trebuie să le-o dea sau să le-o recunoască nimeni, şi pentru că o pot da cui vor ei, cât vor ei.

Dacă e, însă, un loc în care tot ce am trăit, ce ştiu şi ce îmi imaginez despre putere se duce dracului instantaneu, e în relaţia cu cei doi băieţi ai mei. Cu ai altora sunt mai bine, dar de fiecare dată când încerc să-mi conving copiii, adolescenţi acum, să facă ceva care iese din rutina lor zilnică, mă simt cel mai neputincios om puternic din lume. Toate experienţele mele de succes într-ale puterii valorează fix zero. Ba, uneori, cântăresc cu minus.

Mereu trebuie să mă reinventez şi să găsesc puterea de a apropia lumile noastre şi înţelesurile lor, până când construim un teritoriu comun. Puterea e foarte uşor de pus în practică atunci când trebuie să cucereşti ce e diferit. Ai un target, nişte instrumente, nişte aliaţi şi nişte adversari. Strategie, plan, atac, evaluare. Sărbătoreşti sau ataci din nou. E, însă, rupător de greu când trebuie să construieşti împreună cu ce e diferit. Mereu trebuie să uit ce-am făcut de atâtea ori, să nu pun mâna pe mijoacele care-mi sunt la îndemână şi să meşteresc altele, pe loc, împreună cu Andrei şi Mihai. Mi-ar fi foarte uşor să-i oblig. Şi poate m-aş simţi foarte puternic. Doar că nu ne-ar folosi niciunuia, de fapt, la nimic.

Când mă uit în urmă, uneori regret că am pierdut atâta timp. Câteodată îmi spun că poate nu se putea altfel, că n-aş fi ajuns aici, dacă n-aş fi trecut pe-acolo, că fiecare vârstă are forma ei de putere. Şi nu mă refer doar la vârstele oamenilor, ci şi ale societăţilor. Alteori mi-aş fi dorit să fi avut mai devreme pe cineva care să mă ajute să văd mai departe. Nu pentru a avea mai multă putere mai repede, ci pentru a mă putea bucura de ea mai bine. Una dintre cele mai perfide capcane ale puterii e că ea poate să consume mai multă energie decât produce. Te poate face un om foarte puternic în ochii altora şi foarte nefericit în ai tăi. Altfel spus, o putere prea mare te poate slei de puteri.

Învăţătura cea mai de preţ cu care am rămas din multele mele întâlniri cu puterea e că nu creşte când o iei, ci când o dai. Asta e contraintuitiv, încă, pentru foarte multă lume. Pare o formulă perfect inadecvată pentru cum arată acum, la noi, relaţiile în spaţiul public, în cel politic, sau în multe companii. Dar eu am încredere. E una dintre puterile mele.
(Articol apărut în numărul 7 al DoR).

Noua Lege a învăţământului prevede un rol mai important al părinţilor în consiliile de administraţie ale şcolilor şi liceelor. Deşi sunt părinte de copii la şcoală şi în curând la liceu, cumva, vestea asta nu m-a făcut să sar în sus de bucurie. Pe lângă propria experienţă, nu puţini sunt oamenii care îmi povestesc terifiaţi că, la şedinţele cu părinţii, tocmai părinţii insistă ca odraslele lor să primească cât mai multe teme şi să fie înscrişi la cât mai multe activităţi extraşcolare. Acumularea de informaţie şi activităţi e în continuare tot ceea ce mulţi părinţi înţeleg printr-o bună educaţie.

Am fost de curând, în Bucureşti, la un târg al liceelor străine de top din Europa şi SUA. Am intrat în vorbă cu organizatorii şi am auzit ceva ce nu am auzit niciodată în România. Pentru ei era important ce anume carieră îşi doresc copiii mei, dar mai important era ce fel de oameni îmi doresc eu ca ei să devină. Cunoştinţe de vârf pot dobândi în multe locuri, la preţuri comparabile. Dar fiecare liceu de top îşi formează elevii într-un anume fel, îi încurajează şi îi educă să îmbrăţişeze anumite valori, şi nu altele.

Pentru diriguitorii liceelor era important să găsească o intersecţie consistentă între sistemul lor de educaţie, valorile pe care eu aş vrea să le preţuiască copiii mei şi valorile care se potrivesc tipului lor de personalitate şi de aspiraţii. Asta deosebeşte un liceu german de unul francez, englez sau american. Sunt stiluri de învăţare şi de viaţă diferite care creează parcursuri de viaţă diferite.

Putem spune aşa ceva în mod explicit şi argumentat despre vreun liceu din România? Sintagma pe care o aud adesea în ultima vreme e că, la şcoală sau la liceu, „depinde ce noroc ai de profesor“. În aceeaşi unitate de învăţământ coexistă, mai mult sau mai puţin paşnic, cadre didactice remarcabile cu unele execrabile. Copiii mei au ajuns să urască materii pe care le apreciau cu un an înainte doar pentru că li s-a schimbat profesorul. Iar copiii nu judecă niciodată profesorii după câtă materie ştiu sau după cât învaţă de la ei, ci doar după felul în care se poartă la ore. Iar prin asta nu înţeleg doar lipsa severităţii, ci darul de a povesti, de a face materia captivantă, de a o lega de viaţa copiilor din afara şcolii, de a crea o atmosferă plăcută şi încurajatoare în clasă.

Un profesor e considerat „tâmpit“ de către elevi nu dacă nu ştie materia, ci dacă nu ştie ce să facă cu ea, dacă nu ştie să se ajute de ea pentru a construi relaţii, curiozităţi şi conexiuni. Iar asta e una dintre cele mai importante valori în viaţă. Trăieşti ca să ştii sau ca să faci ceva, împreună cu alţii, cu ceea ce ştii?

Mi-aş dori ca această mult aşteptată reformă să dea naştere, în câţiva ani, unor licee româneşti care să poată promite şi livra o educaţie bazată pe seturi de valori cărora să le fie subsumate atât activitatea educaţională, cât şi procesul de selecţie a elevilor. Să existe licee pentru copiii părinţilor care vor tone de teme la fiecare materie, combinate zilnic cu balet, karate, pian, baschet, cercetaşi şi origami, dar să existe şi licee pentru copiii părinţilor care îşi doresc mai puţin. Licee pentru cei care vor să acumuleze cât mai mult şi pentru cei care vor să împărtăşească cât mai mult. Pentru cei care vor să stea cât mai mult în clasă şi pentru cei care vor să înveţe şi în afara ei. Pentru cei care cred că nu e nicio problemă dacă elevii pot copia la lucrări sau examene şi pentru cei care cred că aşa ceva nu e de ajutor nimănui. Pentru cei ai căror părinţi vor să se implice activ în procesul educaţional şi pentru cei care n-au timp sau chef de aşa ceva.

Şansa copiilor noştri stă în alegeri şi distincţii. Deocamdată, sistemul educaţional din România nu oferă nici una, nici alta. Învăţământul superior românesc a devenit complet irelevant şi pentru că în el ajung prea mulţi absolvenţi de liceu fără valori, criterii sau aşteptări. Dacă lucrul ăsta s-ar schimba încă din şcoală sau liceu, efectele s-ar vedea repede şi în calitatea pregătirii universitare. Am intra în rândul lumii cu oameni care ştiu, înţeleg şi construiesc împreună.
(Articol apărut în numărul din 18 ianuarie al Revistei 22)

Ştiariştii sunt pentru băiatul meu cel mare, Andrei, de 12 ani, ziariştii de ştiri. O meserie pusă la grea încercare în România de azi. Melanjul lexical folosit de el m-a dus cu gândul la ambiguitatea obiectului muncii celor care caută şi difuzează astăzi ştiri. Deşi ştirile ar trebui să vorbească despre lumea în care trăiesc, senzaţia pe care mi-o creează adesea e că ştirile de la noi îşi creează o lume proprie, care există doar pentru a fi un continuu spaţiu de manevră.

Conceptul aparent hazliu de ştiaristică m-a trimis, prin contradicţie, cu gândul la un slogan pe care l-am văzut de curând la televiziunea Bloomberg: „The news you can use“ (Ştiri pe care le poţi folosi) – asta e ceva ce mie îmi lipseşte în România, şi pentru mine, şi pentru copiii mei. Îmi lipsesc ştiri care să îmi folosească realmente la ceva.

Mult mai potrivit pentru peisajul media românesc mi s-ar părea sloganul: „News as an excuse“. Pentru că aşa pare – că ştirile folosesc, mai degrabă, ca o scuză, un pretext pentru interminabile şi inutile divagaţii şi răs-răstălmăciri ale unor chestiuni lipsite oricum, din start, de substanţă sau utilitate.

Mă întreb, din postura de destinatar al ştirilor: oare, când cineva stabileşte ierarhia ştirilor într-un vehicul media, ia în considerare şi acest criteriu: dacă informaţia respectivă foloseşte cuiva din public la ceva? Mie-mi foloseşte la ceva să ştiu ce face Elena Udrea de dimineaţă până seara? Sau Ludovic Orban, sau Bănicioiu, sau…

Poate premisa întrebării de mai sus nu e corectă. Sunt eu, ca parte a publicului larg, destinatarul prim al ştirilor? Sau destinatari mai importanţi ai ştirilor excesive cu politicieni sunt tocmai restul politicienilor? Sentimentul pe care îl am ăsta e: că sunt făcut spectator la un schimb de ştiri între oameni care n-au nimic de-a face cu mine sau cu ceva ce mie mi-ar fi util.

Cred că o porţiune mare din prăpastia care s-a creat vine şi din faptul că mass-media s-au întrepătruns atât de puternic cu politica încât aproape au ajuns una cu ea. Respiră prin ea, trăiesc pentru ea şi de pe urma ei. În Occident, rolul mass-media e de curea de transmisie de jos în sus – preia problemele oamenilor şi le aduce în atenţia celor care îi conduc pentru a le rezolva.

La noi, e exact pe dos – orice frecuş sau ocheadă între doi potentaţi ai zilei sunt umflate şi împrăştiate în spaţiul public ca şi cum ar fi o soluţie la vreuna dintre problemele noastre. În fapt, sunt doar cârpeli pentru problemele lor.

De mai mult timp, am renunţat să mă mai uit la talk-show-uri. M-am restrâns la ştiri. Treptat, renunţ şi la ele pentru că mi se arată din ce în ce mai irelevante. Vorbesc despre lupte care nu sunt ale mele şi care nu vreau să-mi consume timp din viaţă. Şi îmi pare rău că am ajuns în acest punct.

Pentru că sunt convins că şi în România, ca în orice altă ţară din lume, se întâmplă în fiecare zi lucruri pe care, dacă le-aş afla, mi-ar fi de ajutor. Aş progresa cumva, mi-ar fi mai bine. Aş putea discuta cu oameni din jur despre cum să ne construim mai bine vieţile, educaţia, afacerile, carierele, în funcţie de noutăţile momentului.

Cu noutăţile care apar acum la noi, la ştiri, nu prea am ce să fac. Cu politicieni care se atacă în fiecare zi n-am ce să fac. Cu planuri care nu devin niciodată realitate n-am ce să fac. Cu legi care se schimbă după trei zile prin ordonanţe de modificare şi pe care oricum nu le respectă nimeni n-am ce să fac. Cu declaraţii sindicale fără subiect şi predicat nu am ce să fac. Cu ştiri sportive care sunt mai mult despre patroni decât despre sportivi n-am ce să fac. Cu toate detaliile despre viaţa mai mult sau mai puţin intimă a vedetelor n-am ce să fac.

Mass-media de conţinut (nu mă refer, deci, la tabloide) se vaită de o scădere continuă a publicului. Poate regândirea manierei de ştiaristică şi segmentarea mai inteligentă a publicului-ţintă ar fi o soluţie de revenire. Nu se poate ca ţara asta să fie populată numai cu oameni interesaţi de nimicuri frivole, cărora să le fie indiferent cu ce rămân după o pagină sau o jumătate de oră de ştiri.

Să ne gândim pentru o clipă fiecare la noi înşine: cum ne-am simţi să ne ducem în fiecare zi la un job la care să putem paria dinainte că, aproape orice am face, clienţii noştri vor fi nemulţumiţi, ne vor apostrofa şi ne vor condamna public? Cam cu ce tragere de inimă ne-am trezi dimineaţa şi cu ce respect de sine am adormi noaptea?

Şi atunci, cam ce fel de oameni se pot înhăma, cu şanse, la o carieră politică în România de azi? În acest moment, îmi pare că principala calitate care se cere de la un politician român e să fie cât mai imun la critici. Or, ca să poţi să nu-ţi pese de ce părare au ceilalţi despre tine, trebuie să fii orientat exclusiv către interesul tău personal sau al găştii care te ţine în braţe. În felul ăsta cercul se închide şi profeţia se împlineşte – politicienii sunt corupţi, nesimţiţi şi nu îi reprezintă pe cei care votează. Nu cumva însă felul lor de a fi e în mare măsură tocmai rezultatul felului în care noi, cei din afara ei, tratăm nediscriminat clasa politică?

Simt o întrebare legitimă lângă ureche: “Şi ce-ai vrea, sa-i lăudăm?”. Nu, n-aş vrea să-i lăudăm. Pe toţi. Dar n-aş vrea nici să-i criticăm. Pe toţi, tot timpul. Nu pot să nu plec de la premisa că există, între politicienii români, şi unii care sunt frecventabili şi care, din când în când mai fac şi lucruri bune. Pe ei cred că ne-ar ajuta să îi apreciem mai mult, mai curajos, mai apăsat, în spaţiul public românesc. Pentru ca şi ei şi altii ca ei să aibă un interes în a face lucuri bune, bune în accepţiunea celor pentru care sunt făcute. Să simtă în mod explicit că merită efortul, că se aleg cu ceva important dacă se comportă într-un fel mai bun decât alţii.

Ştiu că aprecierea aproapelui nu e un obicei larg răspândit în societatea românească. Ca să fiu şi mai tranşant, e atât de puţin răspândit încât, atunci când apare, e privit mai degrabă cu suspiciunea unor motivaţii oculte. Dar totuşi trebuie început de undeva.

În mediul de business există studii documentate care demonstrează că, pentru a fi constructiv, adică pentru a ajuta o persoană să progreseze, să devină mai bună în ceea ce face, feedback-ul pe care ea îl primeşte de la altcineva trebuie să fie într-un raport de 1 la 3 până la 1 la 5 între remarcile negative şi cele pozitive. Adică mult mai multe pozitive decât negative.

Ăsta e un raport foarte contracultural pentru România. De neconceput pentru mulţi. Pentru că cei mai mulţi creştem, de mici, cu un raport invers. Care ne şi “ajută” să creştem invers. În loc să acumulăm din ce în ce mai multă încredere în noi, dezvoltăm din ce în ce mai multă neîncredere. În loc să deprindem bucuria de a îi aprecia pe alţii, dobândim dependenţa de a-i critica. Cu deplină bună intenţie, bineînţeles, facem asta în intersul lor, să-i ajutăm să-şi corecteze greşelile, să fie mai buni. Doar că rezultatul e tocmai pe dos. Cei asupra cărora ne revărsam cu insistenţă criticile bine intenţionate devin din ce în ce mai defensivi, mai agresivi, mai surzi la critici. Deci mai criticabili. Cercul vicios se închide iarăşi, fatidic.

Şi atunci cum se poate rupe lanţul care ne ţine pe toţi nemulţumiti şi de noi şi de ceilalţi?
Nu fac aici o pledoarie pentru laude nefondate, gratuite, pentru oricine, doar de dragul de a mima un raport optim. Spun doar că între deloc şi de tot e foarte mult loc. Pe care am putea să-l umplem cu opinii autentice, însă în ambele talere ale balanţei. Dacă binele e considerat normal, deci nu merită atenţie, iar răul trebuie semnalat perpetuu cu surle şi trâmbiţe, tuturor ne va fi doar din ce în ce mai rău.

Revenind la politică, înţeleg că propunerea poate suna aiurea pentru peisajul mass-media româneşti, dar îmi asum postura excentrică. Dacă aş lucra pentru o publicaţie, un radio, o televiziune, şi aş vrea să fac ceva în plus pentru ţara asta, aş încerca un exerciţiu: la fiecare 5, 7 sau 10 relatări negative despre politicienii români, să dau şi una pozitivă. Vorbesc acum de acele vehicule mass-media în care alegerea inteligentă e posibilă, adică nu de acelea în care prostia e la putere sau de acelea în care atacurile comandate fac legea.

Iar aud o întrebare: “Şi de unde să dau o relatare pozitivă, dacă toţi fac numai porcării?”. Păi, ca să o dau trebuie să o găsesc. Ca să o găsesc, trebuie să o caut. Aşadar trebuie să-mi pun perechea de ochi şi de urechi care se uită după lucruri bune. Ceea ce, cum ziceam mai devreme, nu-mi vine chiar natural, pentru că n-am crescut aşa şi nu sunt încurajat aşa. E nevoie să fac un efort, să vreau să văd şi lucurile bune, care sunt mai greu de observat decât cele rele pentru că ele nu ies la fel de tare în evidenţă. Tocmai de aceea, odată găsite, ar trebui ajutate să iasă în evidenţă, ca să ne putem simţi şi noi un pic mai bine că avem în preajmă politicieni care fac pentru noi şi lucruri bune. Şi să-i facem şi pe ei, chiar dacă puţini la număr, să se simtă cât de cât apreciaţi, ca să îşi dorească şi alţii să continue alături de ei. Nu le-am face lor o favoare, ci nouă un mare serviciu.

Mai jos, o secvenţă cu psihiatrul George Vaillant, cel care a coordonat Grant Study în ultimii 40 de ani.

Câteva lucruri mi-au atras în mod deosebit atenţia.

Primul vine din felul în care unii dintre participanţii la studiu au răspuns la întrebări, scrise sau verbale, de-a lungul anilor. Una dintre măsurile nefericirii pare a fi disponibilitatea redusă a oamenilor de a fi sinceri cu ei înşişi, despre ei înşişi. E o tendinţă pe care o văd şi eu adesea în cursurile de branding personal. Mulţi avem dificultăţi reale în a ne accepta şi declara minusurile, neajunsurile. Coordonatorii studiului documentează aceste diferenţe: între felul nefericit în care cineva trăia şi se simţea şi felul mulţumitor în care se descria. E un fel de fals optimism asumat, în care vrei să te convingi că eşti ok deşi eşti foarte departe de asta. E un mecanism defensiv care însă apără fără să ajute.

Al doilea mărturisesc că m-a surprins, nu mă uitasem până acum la emoţii din aşa o perspectivă. O concluzie a studiului e că emoţiile pozitive ne fac mai vulnerabili decât cele negative. Asta pentru că în timp ce cele negative au rol de protecţie, ne pot apăra de mai rău, cele pozitive ne pot expune unor viitoare dezamăgiri. Vaillant spune:

“E foarte greu, pentru cei mai mulţi dintre noi, să tolerăm să fim iubiţi.”

M-am mai liniştit când am citit că această concluzie e valabilă doar pe termen scurt, pentru reacţiile imediate. Pe termen lung, emoţiile pozitive creează conexiuni mai sănătoase şi mai adânci, mult mai favorabile unui trai fericit.

În fine, a treia concluzie e sumarizată chiar de conducătorul studiului, într-un interviu de anul trecut. Întrebat ce a învăţat în mod esenţial din acest studiu, George Vaillant răspunde:

“Singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă sunt relaţiile fiecăruia cu alţi oameni.”

Aşadar, după 70 de ani de urmărit în detaliu vieţile unor oameni cu realizări dintre cele mai notabile (oameni de afaceri, de cultură, medici, politicieni de vârf – unul dintre ei a ajuns preşedintele SUA), concluzia e că nu ceea ce a avut fiecare în afara lui a contribuit decisiv la fericire, ci ceea ce a putut fiecare să trăiască înăuntrul lui, în relaţie cu altcineva. Nu ceea ce puteau dobândi, expune şi cuantifica, ci ceea ce puteau împărtăşi.

Mi se pare o concluzie utilă, mai ales în vremurile grele pe care le parcurgem. Studiul a avut nevoie de multe zeci de ani şi câteva sute de vieţi ca să ajungă la ea. Poate unii dintre noi reuşim mai devreme, într-o singură viaţă.