Luna care a trecut mi-a dat foarte mult de gândit despre locul meu în ţara asta şi despre locul ei în mine. Nu mai ieşisem din România de la începutul anului şi mi se părea că aici totul merge din ce în ce mai rău din cauza crizei. Că mulţi oameni se urâţesc din pricina ei.

În Franţa şi în Anglia, oamenii nu s-au urâţit. În Franţa, bunul gust, civilizaţia spaţiului public şi vocaţia ospitalităţii persistă. În Anglia, amabilitatea fără egal, organizarea perfectă şi bucuria diversităţii sunt la ele acasă la fel ca întotdeauna.

E ceva în societăţile astea care nu ţine de vremuri, de bani sau de politicieni. La noi totul se învârte în jurul sorţii, al banilor şi al politicienilor. Diferenţa asta m-a frapat acum mai mult decât oricând altcândva. Şi mi-a dat de gândit. Dacă e ceva ce nu se poate schimba? Dacă e ceva pentru care nu merită să mai ratăm destinele încă unei generaţii?

Ne găsim şi ne protejăm fiecare locşorul nostru aici, cât mai departe de lumea nebună de la televizor şi de pe stradă. Dar cât de protejaţi suntem cu adevărat? Şi de ce să ne trăim viaţa ferindu-ne de alţii când am putea să o trăim bucurându-ne de prezenţa lor? Acolo ai şanse mari să primeşti un zâmbet aproape în orice situaţie în care intri în vorbă cu cineva străin. Şi o mână de ajutor. Aici, o privire piezişă şi o durere în cot.

Nu idealizez lumea de acolo dar nici nu pot să neg că e de o decenţă şi o civilitate revigorante. Nu demonizez lumea de aici dar nici nu pot să neg că devine de o indecenţă şi o nesimţire alarmante.

Andrei Pleşu se arăta convins, într-un interviu din 7 august din Adevărul, că nu va mai apuca să vadă alt chip al acestei ţări. Eu, de câteva săptămâni încoace, mă întreb serios dacă nu cumva aş vrea să apuc să-i văd chipul, oricum ar fi el, mai de departe. Deocamdată o să-l sun din când în când pe Adi, să-l întreb cum se vede.