Când îi intreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare. Pentru că atunci când îi întreb, nouăzeci la sută răspund afirmativ la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: “uită-te la mine, când vorbesc cu tine!”. Pentru câţi deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: “uită-te la mine, ca sa vezi cât te iubesc!” răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare.

Aşadar, încă de acasă, ochii celor importanţi pentru noi devin încărcaţi mai degrabă cu puterea de provoca durere. De a certa, de a judeca, de a exprima nemulţumirea şi reproşul. Neşansa continuă şi la scoală, unde privirile directe ale educatorilor şi profesorilor arareori aduc ceva bun. Ele caută cel mai adesea privirile elevilor pentru a-i întreba ceva, a-i verifica, a-i ridica în picioare sau a-i scoate la tablă. Sau a-i pedepsi. Apoape niciodatată pentru a-i aprecia sau încuraja în mod explicit. Calvarul continuă şi la facultate unde privirea profesorului are scopul de a surprinde lipsa de pregătire la examen sau disconfortul dat de absenţele repetate.

Pe tot acest drum, presărat la tot pasul de oameni cu un rol formativ decisiv, privirea în ochi e golită sistematic de puterea de face bine şi a ne face să ne simţim bine. Pentru că nu deprindem obişnuinta de a ne hrăni din privirile celor din jur, nu deprindem nici putinţa de a ne sprijini pe ele, de a primi de la ele putere şi energie. Şi pentru că nu vrem cu nici un chip să repetăm experienţa suferinţei, deprindem obiceiul de a le evita. Obiceiul ăsta ne transformă însă în vorbitori la pereţi şi creează publicuri obligate să-şi direcţioneze interesul tot către pereţi. Acolo unde fiecare se poate gândi în linişte la ale lui. Rezultatul e că fiecare vorbeşte cu sau se ascultă doar pe el însuşi.

Impactul e profund pentru că depăşeşte instanţa vorbirii în public. Ea e doar vârful aisbergului, parte lui vizibilă. Pentru că în lipsa privirii, mai nimic nu e posibil: nici învăţarea, nici bucuria, nici compasiunea, nici persuasiunea şi nici consistenţa vreunei relaţii. Vorbim fără să privim către oameni care ne aud fără să ne asculte. Schimbăm cuvinte care nu transmit, în fapt, nimic.

Talk-show-urile din România abundă de invitaţi care vorbesc în faţa noastră, dar nu cu noi. Emisiuni nesfârşite în care interlocutorii interacţionează de-adevăratelea cu ceilalţi doar când trebuie sau vor să se certe, să acuze, să defăimeze. Am văzut de curând o secvenţă dintr-un talk-show în care gazda şi invitatul îşi făceau complimente calde, verbalizându-le însoţite de priviri încărcate de admiraţie decentă şi autentică. M-am mirat şi apoi m-am mirat că mă mir.

A durat puţin până să-mi dau seama că sunt luni bune de când nu am mai văzut la vreo televiziune din România oameni care să-şi facă autentic complimente. Cu mult prea rare execepţii, ale unor emisiuni focalizate pe scoaterea la lumină şi încurajarea valorilor, vasta majoritate se concentrează exact pe contrariu.

Oamenii nu se mai privesc ca să se bucure de prezenţa celuilat, ci ca să se bucure de suferinţa celuilalt. Cam de-aia se şi uită din ce în ce mai mulţi la televizor. Prin ochii lui vedem suferinţa pe care am simţit-o noi din ochii altora. Vedem oameni care se ceartă fără să ne privească, deşi asta ne priveşte tocmai pentru că nu ne putem abţine să-i privim. E un cerc vicios şi nu putem ieşi din el decât unul câte unul, pe măsură ce reînvăţăm să primim şi să dăruim bucurie dintr-o privire.

(Articol apărut în numărul din 20 aprilie al Revistei 22)

E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi.

Am să mă aplec doar asupra primului punct. Treaba cu dormitul pare la mintea cocoşului. Nu e. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în România, în hoteluri private din diverse oraşe, care mai de care mai mândre de numele sau renumele lor. Toate duduie de tehnologie şi mobilier de lux şi toate, fără excepţie, ratează la cel mai important capitol: patul. Toate omit faptul că, indiferent de motivul pentru care un turist ajunge într-o cameră de hotel, că e în trecere, în vacanţă sau cu treabă, el are nevoie să doarmă bine ca să îi priască trecerea pe acolo. Pentru asta, esenţiale sunt salteaua, perna, plapuma şi aşternuturile. În hotelurile din România, ăsta e domeniul cel mai neglijat, ceea ce transformă multe experienţe turistice într-unele mai degrabă obositoare, neplăcute. Motivul neglijenţei, dacă e altul decât inerţia sau prostia, îmi scapă.

Aici însă, austriecilor nu le scapă nimic. Nu doar din ceea ce e înăuntrul hotelurilor, dar nici din ceea ce e în afara lor. În toată staţiunea nu sunt două case la fel, dar fiecare e în armonie perfectă cu cele de lângă ea. Elementul comun e panta identică a acoperişurilor, indiferent de înălţimea sau lăţimea clădirilor. E cumva reconfortant să te plimbi printr-un loc care are o coerenţă, o linişte a formelor, un echilibru al culorilor şi al proporţiilor. Te simţi într-un loc al bunului simţ, nu al bunului plac.

M-a frapat neasemănarea cu staţiunile de pe Valea Prahovei, în care fiecare a construit ce, cât, cum şi unde l-a tăiat capul. Rezultatul seamănă cu un joc pe computer în care cineva a adunat toate trăznăile geometrice din capetele câtorva mii de oameni şi le-a aruncat la întâmplare pe o vale de munte. Roz lângă galben, lângă albastru, verde, maro, portocaliu etc. Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, le zice Sinaia, Azuga sau Predeal.

Mai e ceva atrăgător în cultura turismului de aici. Neînghesuiala. Deşi sunt foarte mulţi turişti, nicăieri nu e înghesuială. Reuşita organizatorică mi se pare cu atât mai lăudabilă, cu cât o mare parte dintre turişti sunt ruşi, bulgari sau români. Adică nişte campioni ai înghesuielii pe orice miză, oricât de mică. Secretul reuşitei austriece mi se pare că stă în ordinea priorităţilor.

Cultura turismului de aici e centrată în jurul turistului. Nu al hotelierilor, nu al restaurantelor, nu al transportatorilor, nu al proprietarilor de locuinţe de vacanţă. Toţi sunt subsumaţi turistului. Turistului, cu tot ce i-ar trebui lui ca să aibă un sejur cât mai lejer, mai plăcut, mai lipsit de griji şi probleme. Iar dacă se poate, turistului un pic răsfăţat. Şi mă întorc la un exemplu din hotelul în care stăm. Proprietarul ne-a descris în prima seară tot ce ne oferă: sala de activităţi pentru copii, terenuri de tenis, patinoar, hochei, biliard, jocuri, masaj, băi termale etc. Însă cel mai mândru – ne-a povestit de ea pe un ton mai scăzut – era de piscina muzicală: o piscină micuţă, în aer liber, cu apă caldă, termală, în care dacă intri, nu sesizezi nimic neobişnuit; dacă, însă, cobori urechile sub nivelul apei, poţi ca, în timp ce priveşti cerul şi munţii, să asculţi muzică de Beethoven.

Aşa ceva nu e nici scump, nici dificil de realizat tehnologic. Trebuie, însă, o anumită cultură de a oferi oaspetelui, în plus faţă de confort şi atenţie, un strop de magie, un ceva de care să-şi aducă aminte toată viaţa, o trăire pe care doar imaginaţia o dă bucuriei.

În aceeaşi perioadă în care citeam cartea, lucram la crearea blogului, în care plănuiam să includ o secţiune în care să postez fragmente – din ceea ce citesc – care lasă asupra mea o amprentă aparte. Mi se întâmplă destul de frecvent să dau peste pasaje care fie mă pun pe gânduri, fie mă luminează într-un loc în care căutam lumina de mult, fie îmi confirmă o credinţă, fie mi-o pun sub semnul întrebării, fie îmi plac pur şi simplu pentru că redau un gând frumos, bine articulat. Mi-am dorit să prelungesc viaţa şi efectul acestor pasaje propunându-le şi altora.

Într-una din serile trecute, în timp ce introduceam în laptop unul dintre pasajele care m-au marcat din cartea lui Noica, au venit lângă mine cei doi băieţi ai mei, Andrei de 12 ani şi Mihai de 11. M-au intrebat: “Scrii la blog?” Am zis “da, într-un fel. Scriu nu un text al meu, ci un paragraf care mi-a plăcut foarte mult, dintr-o carte pe care o citesc, şi pe care vreau să-l pun pe blog.”. “Cum adică?” m-a întrebat unul dintre ei. Şi, ca să lămurim lucrurile, le-am arătat primul fragment pe care îl introdusesem, de la pagina 25. El zicea aşa:

“Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu văd şi nu înţeleg. Dar dacă într’o zi ar înţelege, cu siguranţă ar râde puţin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înţelege cu adevărat lucrurile şi râde cu adevărat.”

Iar apoi le-am explicat interpretarea mea. Dintre mai multe înţelesuri posibile, l-am ales pentru ei pe acela în care Noica ne îndeamnă să nu ne mai luăm aşa în serios, să nu mai fim aşa încruntaţi şi încrâncenaţi, ca şi cum greutatea lumii ar sta tot timpul pe umerii fiecăruia dintre noi. ‘Să fim aşa, mai veseli, ca voi” şi m-am uitat la ei zâmbind. Să ne trăim viaţa un pic mai relaxat, ca să ne putem bucura de ea.

Cel mic a zis: “Super tare!”. Cel mare s-a uitat la mine cu o lumină în privire şi a exclamat: “Îl vreau status pe mess!” Nu ştiu cum mi-ar descrie ei faţa, dar mie mi-e foarte greu, pentru că îmi căzuse complet.
Cum eu n-am mess, i-am trimis textul pe email ca să şi-l pună status. Iar statusul meu interior a ramas într-un extaz dubitativ tot restul serii. Cum se produsese scurtcircuitul acesta neverosimil între un text al lui Noica şi entuziasmul unui copil de 12 ani? Ce a fost atât de simplu încât m-a luat cu totul prin surprindere?

Şi atunci m-am gândit la lumea care-i înconjoară, care mă înconjoară. Pesemne că lumea asta pune o presiune teribilă pe ei să se ia prematur foarte în serios, excesiv de în serios, dacă o invitaţie la o naturaleţe reconfortantă i-a marcat atât de pregnant.

Poate că ce văd ei pe stradă, la şcoală, la televizor e o lume despre care noi nu mai ne dăm seama cât e de lipsită de viaţă veritabilă, de bucuria vieţii în sensurile ei simple şi curate. Poate că, până la urmă, îi afectează şi pe ei cumva avalanşa de talk-show-uri, ştiri, articole şi declaraţii vituperante, în care derizoriul, grotescul, înjurătura, scrâşnirea, răstirea şi impostura arogantă compun lumea dintre noi. Pentru că, de multe ori, când stăm în faţa televizorului, aceea e lumea dintre noi, în acel moment.

Cred că oamenii se nasc să fie veseli. Nu văd alt motiv pentru care suntem înzestraţi cu darul de a zâmbi. Şi totuşi, în România, o specie aparte tinde să preia poziţia dominantă şi majoritară – homo rictus. Îl vezi în prime-time, în ziare, în trafic, la biserică, la ghişeu, la catedră, la spital, de multe ori şi la bal.

E greu să creezi lucruri de adevărată valoare în preajma lui homo rictus. Nu-ţi vine. Pentru că nu te poţi bucura de ce ai creat şi nu-i poţi bucura nici pe alţii. E nevoie de starea de bună dispoziţie, de buna aşezare între cei din jur, ca să poţi fi bun în ce eşti sau în ce faci.

Or, starea asta pare că începe să aibă nevoie de protecţie specială. Trebuie păstrată precum aerul curat sau apa curată. Nu mai rezistă natural, de una singură. Trebuie să o ferim, în mod programatic, de asaltul urâtului, al proastei dispoziţii şi al proastei creşteri.

Devine complicat să ne trăim bucuriile simple. Ceva tinde să lipsească din ce în ce mai mult din spaţiul public românesc. Firescul. 

După Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, aş vrea să-l votez pe Firescu preşedinte.