Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Deşi înţeleg subiectul din ce în ce mai bine, nu contenesc să mă intrige, periodic, dificultăţile pe care le avem să privim în ochi oamenii cărora le vorbim. Ţin cursuri de vorbire în public şi aproape în fiecare grupă de cursanţi, oricât de ridicat ar fi nivelul ierarhic pe care îl ocupă în companiile lor, cel puţin jumătate au dificultăţi majore de a privi în ochii oamenilor cu care vorbesc.

Când îi intreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare. Pentru că atunci când îi întreb, nouăzeci la sută răspund afirmativ la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: “uită-te la mine, când vorbesc cu tine!”. Pentru câţi deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: “uită-te la mine, ca sa vezi cât te iubesc!” răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 5 ianuarie al Revistei 22)
Sunt cu familia în Bad Gastein, o staţiune de munte austriacă, la vreo 100 de kilometri de Salzburg. Stăm într-un hotel de familie. Asta înseamnă printre altele că, în prima seară, după cină, patronul ne-a invitat la un pahar de şampanie şi, la gura focului din şemineul din salon, ne-a povestit pe îndelete ce e cu hotelul lui. Înainte însă de dotări, altminteri remarcabile, ne-a impresionat cu căldura şi disponibilitatea lui. Ne vorbea un om nu doar cu o mare grijă faţă de agoniseala lui, ci mai ales cu o mare grijă pentru cum ne vom bucura noi de agoniseala lui.

E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi. Read the rest of this entry →

Cel mai frumos spectacol pe care l-am văzut vreodată pe o scenă de concert. Leonard Cohen şi muzicienii săi. Artişti la superlativ, poezie cântată. Public extraordinar, dintr-o Românie foarte mică. După trei ore de concert aş fi dat orice să mai continue cu încă pe-atât. Cohen face timpul să stea în loc, spaţiul să vibreze iar oamenii să radieze. Nu prea am multe cuvinte. Încerc câteva: caracter, eleganţă, modestie, generozitate, bucurie, geniu. Şi mă retrag cu o adâncă plecăciune. Read the rest of this entry →

Acum câteva săptămâni, la recomandarea lui Gabriel Liiceanu am cumpărat cartea de debut a lui Constantin Noica, “Mathesis sau bucuriile simple”, în ediţia princeps, din 1934, de la un anticariat de lângă Universitate. Nu mă pricep la filozofie, nu sunt un cunoscător al lui Noica, aşa că, deşi el denumeşte bucuriile pe care le descrie ca fiind simple, pentru mine nu a fost deloc o lectură simplu de parcurs, de înţeles sau de acceptat.

În aceeaşi perioadă în care citeam cartea, lucram la crearea blogului, în care plănuiam să includ o secţiune în care să postez fragmente – din ceea ce citesc – care lasă asupra mea o amprentă aparte. Mi se întâmplă destul de frecvent să dau peste pasaje care fie mă pun pe gânduri, fie mă luminează într-un loc în care căutam lumina de mult, fie îmi confirmă o credinţă, fie mi-o pun sub semnul întrebării, fie îmi plac pur şi simplu pentru că redau un gând frumos, bine articulat. Mi-am dorit să prelungesc viaţa şi efectul acestor pasaje propunându-le şi altora.

Într-una din serile trecute, în timp ce introduceam în laptop unul dintre pasajele care m-au marcat din cartea lui Noica, au venit lângă mine cei doi băieţi ai mei, Andrei de 12 ani şi Mihai de 11. M-au intrebat: “Scrii la blog?” Am zis “da, într-un fel. Scriu nu un text al meu, ci un paragraf care mi-a plăcut foarte mult, dintr-o carte pe care o citesc, şi pe care vreau să-l pun pe blog.”. “Cum adică?” m-a întrebat unul dintre ei. Şi, ca să lămurim lucrurile, le-am arătat primul fragment pe care îl introdusesem, de la pagina 25. El zicea aşa:

“Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu văd şi nu înţeleg. Dar dacă într’o zi ar înţelege, cu siguranţă ar râde puţin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înţelege cu adevărat lucrurile şi râde cu adevărat.”

Read the rest of this entry →