Pre-lansarea de azi a fost moderată de Radu Moraru. La ea a fost invitată Elena Udrea, ministrul turismului. A ţinut un scurt discurs cuminte, cu generalităţi corecte politic. Nimic despre substanţa brandului turistic al României, cum era şi firesc. Nu era treaba ei. Sala înţesată de camere de luat vederi şi de microfoane.

Apoi am vorbit eu, la invitaţia IAA România, despre necesitatea unui astfel de brand şi bune practici din alte părţi. Apoi s-a luat pauză. După pauză, a început prezentarea propriu-zisă, a preşedintelui THR, în engleză. Doar că după pauză, odată cu plecarea Elenei Udrea, în sală mai rămăseseră o singură cameră de luat vederi şi doar 2-3 microfoane.

Adică exact la partea pentru care s-a creat evenimentul, nu mai era picior de media care să-l înţeleagă şi să-l promoveze corect.

O bună comunicare ar fi arătat aşa: introducere Elena Udrea, prezentare firma spaniolă dar în română sau cu traducere consecutivă (cu toată media de faţă, pentru ca oamenii să înţeleagă în detaliu subiectul), apoi pauză (când ministrul şi media puteau pleca liniştiţi), apoi sesiune de întrebări şi răspunsuri între profesionişti şi reprezentanţii turismului aflaţi în sală. Iar evenimentul n-ar fi trebuit moderat de un jurnalist vădit simpatizant PD-L. Asta va antagoniza din start o bună parte din media, indiferent de calitatea conţinutului produs de THR.

Mi-a părut foarte bine că ne apropiem de finalizarea unui proces profesionist de branding de destinaţie şi mi-a părut foarte rău că a plecat la drum cu stângul. Poate organizatorii comunicării de la Ministerul Turismului vor fi învăţat ceva iar lansarea propriu-zisă, din iunie, va fi făcută aşa cum merită un subiect atât de important.

În prezentarea THR de azi au fost descrise pe scurt toate elementele strategiei şi poziţionării brandului turistic România, mai puţin identitatea grafică. Am înţeles că procesul de selecţie a celei mai bune variante este încă în curs dar oricum subiectul mi se pare secundar. Principal mi se pare ce vom reuşi să facem pentru a umple simbolul grafic, oricare ar fi el, cu experienţe plăcute, diferite şi memorabile pentru turiştii străini. Munca grea abia acum ar începe, şi pe asta nu ne-o mai pot face străinii. Găsiţi în prezentarea de mai jos cum a fost construit şi despre ce va fi vorba în brandul turistic al României.

Esenţa conversaţiei a apărut în suplimentul ZF de săptămâna aceasta. Redau în continuare fragmentul în care mi-am exprimat opinia:

„DACĂ EXISTĂ NIŞTE BANI, EI TREBUIE ALOCAŢI UNUI PROIECT CARE ESTE PRIORITAR, ŞI ASTFEL CEILALŢI VOR ÎNŢELEGE DE CE NU PRIMESC BANI.”
COSMIN ALEXANDRU, BRANDIVIA

COSMIN ALEXANDRU: Mie dacă îmi lipseşte ceva în momentul ăsta, ca actor mic în economie, îmi lipseşte o listă de priorităţi. Nu înţeleg unde ar trebui să-mi canalizez eforturile şi energia, pentru că nu înţeleg încotro îşi doreşte ţara să obţină nişte avantaje competitive faţă de altele, indiferent dacă e criză sau nu. Criza asta mi se pare un context ca oricare altul. Resimt lipsa unui astfel de plan ca să ştiu cum anume putem deveni toţi mai eficienţi. Nu cred că putem deveni mai eficienţi ca ţară numai cu bănci eficiente. Sesizez în ultima vreme şi mă mir să văd mulţi comercianţi care spun că produsele lor ar fi româneşti, deşi nu sunt. Mie asta mi se pare o oportunitate spectaculoasă pentru noţiunea de brand – că produsele româneşti au o atât de mare valoare în mentalul cumpărătorului, încât omul merită să spună că cele turceşti sau cele greceşti sunt româneşti, de fapt.

ALIZ KOSZA: Asta pentru că cele româneşti lipsesc.

COSMIN ALEXANDRU: Deşi ar trebui să fie la o întindere de mână de noi. Dacă aş fi într-o postură de decizie, asta mi s-ar părea o fabuloasă oportunitate de strategie si de prioritizare. Dacă există cumpărători pentru produse româneşti, aş face în aşa fel încât să încurajez producţia lor.

ANDREEA VOINEA: Ce fel de produse?

COSMIN ALEXANDRU: Cele alimentare, în special, fructele şi legumele.

ALIZ KOSZA: Şi serviciile sunt o oportunitate – serviciile medicale. Francizele pentru segmentul low, de asemenea, sunt o oportunitate fantastică. Sunt multe domenii care ar putea fi finanţate şi încurajate.

COSMIN ALEXANDRU: Sigur, există know-how în alte ţări despre cum o prioritate convenită la nivel naţional poate fi transformată in succes de piaţă. Mi s-ar părea inteligent să putem importa un astfel de model de la oricine a dezvoltat aşa ceva. Şi atunci cred că resursele s-ar alinia în mod eficient către una, două sau trei priorităţi. În momentul ăsta, mi se pare că fiecare trage în altă direcţie.

BUSINESS MAGAZIN: Care a fost strategia după care s-a coordonat Franţa, ca să luăm un exemplu? Credeţi că Franţa a simţit nevoia săi spună francezului cum să producă în ferma lui mai multe ouă sau găini?

TEO PĂDURARU: Am o companie în domeniul alimentar şi mă confrunt cu problema asta zilnic. Ştiaţi că în judeţul Suceava, foarte mare producător de mere, a scăzut producţia de mere cu aproximativ 10.000% pentru că nu se mai găsesc în supermarketuri decât mere poloneze, austriece şi greceşti? Nu mai suntem în stare să producem nici mere? Aş face ceva în Ministerul Agriculturii să încurajeze producţia locală. Aş vrea foarte mult să folosesc produse româneşti, dar n-am şansa, n-am de unde să le iau.

RADU FURNICĂ: Sunt alte aspecte importante, precum educaţia şi sănătatea, despre care nu se vorbeşte. 200.000 de absolvenţi în fiecare an din 296 de universităţi. Ne trebuie nouă 296 de universităţi? Niciuna nu este în primele 1.000 din Europa. Şi noi ne felicităm pentru ce universităţi grozave avem. Ies copiii ăştia din şcoală cu o cunoaştere aprofundată a felului cum trebuie să memoreze, nu cu o cunoaştere despre cum trebuie să rezolve probleme economice, sociale, de toate felurile. O să fim, peste 20 de ani, într-o situaţie mult mai rea decât cea în care suntem acum. De ce nu începem să facem ceva?

MARIUS STĂNCESCU: Pentru că nu sunt bani.

COSMIN ALEXANDRU: Pot să nu fie bani pentru toate, dar dacă sunt bani pentru una e bine, înseamnă prioritizare. E greu să dai câte 100 de lei pentru fiecare, dar dacă dai 500 de lei unuia care merită, e ceva. Din fericire, nu avem bani pentru toate. Dar dacă există totuşi nişte bani, şi refuz să cred că nu există nişte bani, ei trebuie alocaţi unui proiect care este prioritar. Dacă s-ar da bani unui astfel de proiect, atunci restul ar înţelege de ce nu primeşte bani. Acum, toată lumea crede că nu primeşte bani pentru că nu vrea cineva să-i dea. Or, nu despre asta e vorba, pentru că banii nu sunt la discreţia oricui.

MARIUS STĂNCESCU: în 2008 am avut 14.400 de falimente, se preconizează pentru sfârşitul lui 2009 aproximativ 20.000, chiar mai multe. Dacă mergem pe o medie de 20-25.000 pentru următorii 3-4 ani, şi sigur numărul lor nu va începe să se diminueze mai devreme de trei ani de acum înainte, vom ajunge să eliminăm din economie peste
100.000 de firme.

COSMIN ALEXANDRU: Cred că brandurile româneşti vor creşte dacă vor avea acces la bani. Mi se pare foarte greu, dacă băncile vor deveni şi mai prudente decât sunt acum, pentru că brandurile româneşti nu au în spate resurse importante. Eu mă gândeam că băncile ar fi mai interesate să sprijine brandurile româneşti cu mai puţină expunere şi pentru că nu au riscurile pe care le au brandurile mari. Deja pe piaţa brandurilor foarte puţine mai sunt branduri româneşti. Dincolo de asta, la cum mă uit la clienţii mei şi la cum văd piaţa, cred că sfârşitul lui 2009 va fi foarte greu, cred că vara va fi o perioadă foarte grea. Alegerile prezidenţiale vor fi o sursă de disfuncţii serioase în sistemul economic. Efectul negativ de vârf de criză va ţine până la jumătatea anului viitor după care, uşor-uşor, vom începe să mai respirăm.

Puţin după acest episod am ajuns pentru prima dată la Târgul Ţăranului. M-am apropiat de un vânzător care vindea borcane cu dulceaţă de nuci verzi. Întreb, păţit, de unde sunt nucile. “De la Nucet.” îmi răspunde zâmbind. Yeah, right, şi eu m-am născut în Codrii Cosminului. Întreb din nou: “Şi totuşi, de unde sunt?” Îmi zâmbeşte iar, cald, “de la Nucet” şi îmi explică unde e Nucetul, lângă Sibiu, şi cu ce se ocupă. Cumpăr şi descopăr acasă, pe borcan, că e produs de familia Cioran, din Nucet, cu mobil şi pagină de internet.

De atunci, în fiecare sâmbătă sau duminică îmi fac piaţa de la Târgul Ţăranului. După ce am mâncat de acolo dulceaţă, mezeluri, brânzeturi şi alte bunătăţuri făcute în casă sau în firme mici, locale, româneşti, nu mai am cum să cumpăr aşa ceva de la vreun supermarket. E ca şi cum m-aş târî după ce am învăţat să merg.

Ne aflăm în ceea ce se numeşte, în termeni economici, o oportunitate de piaţă. În virtutea ei putem să minţim sau să muncim. Există în mintea multor consumatori români un brand generic al produselor alimentare – “româneşti”. Pentru care unii sunt dispuşi să şi plătească un preţ suplimentar. Ne aflăm, în acelaţi timp, într-o tipic românească incapacitate de a exploata această mare oportunitate. Legumele şi fructele româneşti lipsesc sau sunt sever minoritare pe rafturile supermarket-urilor, pe tarabele pieţelor sau chiar pe marginea drumurilor (DN 1, pe secţiunea Bucureşti – Ploieşti duduie de legume şi fructe din import).

Această discrepanţă ar putea fi un indiciu important pentru un guvern interesat de soluţii economice la criza actuală care să creeze avantaje şi mult timp după ce criza va fi trecut. Dacă trăim într-o economie de piaţă liberă şi există cerere dar nu există ofertă suficientă, înseamnă că undeva, în mod artificial, ea e sugrumată. Undeva, pe lanţul de producţie sau de distribuţie, produsele româneşti şi producătorii lor au parte de un blocaj.

Ca guvernant interesat de venituri la buget m-ar preocupa în cel mai inalt grad ce ar trebui să fac pentru a elimina acest blocaj. Aş avea atunci de colectat mai mult tva, mai multe impozite din salariile aferente locurilor de muncă nou create în agricultură şi în industriile conexe. Poate chiar aş beneficia de un aport de valută din exporturi.

Deloc de neglijat, aş putea capacita fonduri europene şi aş încuraja crearea unei clase de agro-antrepenori de care România are nevoie cel puţin în egală măsură ca de tinichigii şi filosofi. Pentru că şi unii şi alţii, ca să-şi facă treaba bine, au nevoie de sănătate şi bun gust.

Şi e peste tot într-un fel inventiv, creativ, prietenos. E menit să creeze o identitate pentru o capitală în care jumătate din populaţie nu e născută în Olanda. Diversitatea îmbracă, practic, orice forme, după cum ilustra foarte sugestiv şi tabloul care trona, pe un perete întreg, în salonul de mic dejun al hotelului în care am stat.

E cu totul remarcabil felul în care Amsterdamul transformă toată aceasta diversitate comunitară într-o libertate individuală cum puţine oraşe din lume au. Lejeritatea cu care fiecare îl acceptă pe celălalt în alteritatea lui, cu obiceiurile, plăcerile şi condiţionările lui, e surprinzătoare pentru cineva venit dintr-o cultură a observaţiei critice, mereu intransigentă cu altul, mereu indulgentă cu sine.

Nu ştiu cât mai rezistă în Amsterdam din stilul de viaţă tradiţional olandez şi cât au preluat emigranţii din el, însă am văzut un obicei pe care l-a adoptat marea majoritate – mersul pe bicicletă. A fost prima dată când am experimentat o “rush hour” pe biciclete, la finalul zilei de lucru. Venind dintr-o capitală în care trebuie să te fereşti de maşini şi de noroi, nu mi-a fost uşor să mă feresc de biciclete. Dincolo însă de inadecvarea mea la el, peisajul e reconfortant.

Cel puţin la fel de reconfortant e şi traiul într-o societate care nu e obsedată de status. Multele biciclete, ca şi mai puţinele maşini, sunt mai degrabă modeste, funcţionale, decente. E probabil şi unul dintre motivele pentru care oamenii care merg cu ele îţi zâmbesc când îţi întâlnesc privirea. N-au nimic de demonstrat şi de apărat. Vor doar să circule şi să trăiască civilizat. Mi-a plăcut atât de mult încât sunt din ce în ce mai aproape să risc mersul pe o bicicletă olandeză şi la Bucureşti.