Spuneţi în articolul din 22 cムa face mai multe remarci pozitive decât negative este contracultural pentru România, vă întrebaţi cum ieşim din ce-am intrat şi daţi o soluţie. Eu vă întreb, dar de ce am intrat?
A face mai multe remarci pozitive decât negative la adresa cuiva care le merită e un tip de comportament care se învaţă. Dacă ai de unde, îl înveţi, dacă nu, nu. Şi impresia mea e că nu prea avem de la cine să-l învăţăm. Gândiţi-vă la propria experienţă de jurnalist. În ultima săptămână, câte aprecieri şi câte critici aţi primit? Mai mult: persoanele care v-au criticat v-au spus şi vreun lucru bun? Vreodată?

Nu cunosc sorgintea istorică a fenomenului dar pot să ştiu că noi suntem acum în ceea ce suntem pentru că aşa am fost educaţi, în familie şi în şcoală şi aşa suntem educaţi în continuare inclusiv de mass-media. Cultura noastră de relaţionare oscilează între binomul victimizarea proprie – demonizarea celorlaţi (noi nu reuşim din cauza lor) şi binomul exacerbarea virtuţilor proprii – persiflarea celorlalţi (noi suntem de departe “cei mai” iar ceilalţi sunt nişte papagali care au noroc). Ambele ipostaze sunt nerealiste, deci perdante. Ne lipseşte echilibrul în evaluarea propriei persoane şi a celorlalţi iar acest dezechilibru vine şi din faptul că cele mai multe reacţii pe care, de mici, le primim şi pe care le vedem adresate altora sunt majoritar negative. Creştem pe minus, ca să mă exprim mai plastic.

De asemenea, pe site spuneţi că organizarea unei conferinţe despre optimism la Bucureşti este un gest de curaj. Din cauza ţării sau a crizei?
Din ambele motive, însă în ordine inversă. Întâi mi se pare curajos să organizezi o conferinţă despre optimism într-o perioadă foarte grea, în care motivele de optimism sunt atât rare, cât şi de scurtă durată. E o perioada în care trebuie să vrei foarte tare să fii optimist ca să reuşeşti. Ai nevoie să-ţi dai motive care nu mai sunt aşa la îndemană ca acum un an. În al doilea rând, într-adevăr, aşa o conferinţă e o provocare dată fiind şi ţara. Nu de puţine ori, la noi, optimismul public e o dovadă fie a prostiei, fie a inconştienţei, fie a bravadei gratuite şi ostentative a “optimiştilor”. Trăim într-o ţară în care fiecare candidat e optimist că va caştiga alegerile, fiecare ministru că va mari salariile şi fiecare fotbalist că va lua cupa şi campionatul. A vorbi despre optimismul autentic într-un astfel de context mi se pare un act de curaj.

Apropo de criză, care credeţi că e e miza acestui eveniment, ce fel de impact vă aşteptaţi să aibă?
N-am o idee clară. Sunt la fel de curios ca şi dumneavoastră. Cel mai curios sunt însă să văd cine va fi în sală, în public. Pesimişti, care vor să devină optimişti sau optimişti care vor să devină şi mai optimişti? Sau oameni care ar vrea să afle cum să insufle altora din jur o atitudine mai pozitivă faţă de lume şi viaţă, ca să nu mai aibă de luptat în fiecare zi cu munţi de negativism şi neîncredere? Paleta fiind atât de largă, am emoţii.

Sunteţi un optimist (şi continuarea: de ce)?
Eu sunt un optimist pentru că mi-e mai bine aşa. Mă face să mă simt mai bine cu mine însumi şi cu cei din jur. De multe ori optimismul meu îi face şi pe ei să se simtă mai bine, să reuşească acolo unde n-ar fi crezut sau într-un fel la care nu s-au gândit. Şi asta mă încarcă cu credinţa că optimismul chiar ajută oamenii să trăiască mai bine. Optimismul pe mine mă mai ajuta într-o privinţă: mă consider o persoană creativă, îmi place să găsesc perspective noi şi soluţii inedite. N-aş putea face asta dacă aş fi pesimist. Pentru că reduta ultimă a pesimistului e non-acţiunea, staus-quo-ul (n-avem de ce să ne agităm, oricum nu iese). Or, mie-mi place acţiunea, experienţa, descoperirea, drumul nebătut. Dacă n-aş fi optimist, aş merge în rând, bombănind.

Care a fost culmea optimismului în ceea ce vă priveşte (o situaţie în care doar dvs. eraţi optimist, deşi nu prea aveaţi motive)
Întotdeauna am fost pe culmile optimismului când am demarat proiecte pe care nu le mai făcusem nici eu, nici alţii din jurul meu. Când am început firma de cercetare de piaţă în 1992, student fiind, şi unii profesori mi-au promis că mă dau afară pentru îndrăzneală iar acum compania este numarul unu în domeniu în România, când am început URR-ul în 2000 (acesta a fost un proiect politic care n-a reuşit), când am înfiinţat cu câţiva prieteni, în 2005, Asociaţia Erudio şi mulţi ne ziceau că n-o să meargă iar acum suntem la a şaptea promoţie de abslovenţi ai programului Erisma – Leadership Creativ, precum şi alte proiecte cu titlu de pionierat la care lucrez în prezent.

Unele au avut succes altele nu, e normal să fie aşa, însă în toate am plecat la drum cu încredere şi cu optimism că voi reuşi. Asta nu înseamnă că n-am avut emoţii, că nu mi-a fost teamă, că n-am avut îndoieli despre cea mai bună cale de urmat. Înseamnă doar că ponderea în care mi-am proiectat reuşita a fost mult mai mare decât cea în care am luat în calcul eşecul.

Cum ajungi optimist, există o reţetă de genul te trezeşti de dimineaţă, îţi propui să gândeşti pozitiv indiferent ce s-ar întâmpla în ziua respectivă şi te ţii de program?
Optimismul e un stil de viaţă. La inceput ai, într-adevăr, nevoie să-ţi propui sau să-ţi propună altcineva să gândeşti pozitiv, să iei în calcul şi partea bună a lucrurilor, apoi însă, devine un fel natural de a te uita la lume şi viaţă. În orice zi există şi întâmplări fericite şi nereuşite. Depinde cum ţi le proiectezi înainte să se întâmple şi de care-ţi aduci aminte mai des ulterior. Pe lângă ce-ţi vine natural, mai e şi o chestiune de alegere, de corecţie conştientă a subconştientului. Nu e vorba de o negare a surselor de stres, ci de o diminuare a ponderii lor, de o echilibrare.

Optimismul e molipsitor?
Cred că da, în măsura în care nu e exgerat sau gratuit. Optimismul e o stare afectivă care e însă greu de preluat dacă e complet iraţională. În general, oamenilor le place să fie în preajma celor care iradiază o stare de bine, de optimism, de bună dispoziţie. Rar găsim persoane care să ardă de nerăbdare să se întâlnească cu morocănoşi pesimişti. Pe de altă parte, e şi o chestiune de aritmetică. E greu pentru un optimist să molipsească zece pesimişti care se încarcă mai mult unul de la altul decât de la cel diferit.

Optimismul se învaţă?
Nu ştiu dacă optimismul are o formulă chimică. Adică nu ştiu dacă te naşti sau nu aşa. Dar sunt convins că optimismul se formează. El se bazează într-un fel pe instinctul de supravieţuire şi se construieşte în primul rând prin simpatie. Îl preiei de alţii pe care optimismul îi ajută să trăiască într-un fel în care ai vrea şi tu să trăieşti. Mai uşor, mai frumos, mai rodnic. Cu timpul el se auto-alimentează. Bunele experienţe îţi dau bune motive să faci din optimism un mod de a trăi.

Într-o oarecare măsură, optimismul se şi reînvaţă. Toţi avem în viaţă momente sau perioade de cădere, de pierderi, de disperare. Nu e uşor să-ţi revii şi nu e uşor să-ţi reînvii optimismul, mai ales după lovituri grele. Însă e singura cale prin care poţi trăi din nou frumos. Eu am descoperit de ceva vreme, prin soţia mea, un fel nou de optimism, optimismul în doi, în care fiecare îi dă celuilalt, din rezerva lui, la nevoie. E aur curat.

Cum îţi îmbunătăţeşte viaţa o gândire optimistă/pozitivă?
Întâi de toate o gândire optimistă te ajută să-ţi alegi bătăliile. Adică să nu intri în acelea în care costurile sunt mai mari decât orice ai putea câştiga. Nu-ţi mai faci rău singur cu ajutorul altora. Îţi alegi mizele care merită. În al doilea rând, insuccesele te afectează mai puţin. Ai mai multă energie pentru construcţie şi mai puţină pentru critica sterilă sau pentru autocompătimire. În al treilea rând, îţi aduce în jur mai degrabă oameni buni, care fie sunt pozitivi, fie vor să devină aşa. Asta te ajută să te menţii într-o forma bună, prolifică. Te ţine mai departe de depresii.

Există şi efecte adverse ale optimismului, te poate împinge să încerci să-ţi depăşeşti periculos de mult limitele?
Nu te poate împinge acolo atâta vreme cât optimismul păstrează o doză sănătoasă de realism. Şi limtele sunt formate adesea de propriile percepţii. Optimismul creează atât percepţii mai favorabile unor limite mai largi cât şi căi mai uşoare de revenire când lucrurile n-au mers cum ţi-ai fi dorit.

Să ne gândim pentru o clipă fiecare la noi înşine: cum ne-am simţi să ne ducem în fiecare zi la un job la care să putem paria dinainte că, aproape orice am face, clienţii noştri vor fi nemulţumiţi, ne vor apostrofa şi ne vor condamna public? Cam cu ce tragere de inimă ne-am trezi dimineaţa şi cu ce respect de sine am adormi noaptea?

Şi atunci, cam ce fel de oameni se pot înhăma, cu şanse, la o carieră politică în România de azi? În acest moment, îmi pare că principala calitate care se cere de la un politician român e să fie cât mai imun la critici. Or, ca să poţi să nu-ţi pese de ce părare au ceilalţi despre tine, trebuie să fii orientat exclusiv către interesul tău personal sau al găştii care te ţine în braţe. În felul ăsta cercul se închide şi profeţia se împlineşte – politicienii sunt corupţi, nesimţiţi şi nu îi reprezintă pe cei care votează. Nu cumva însă felul lor de a fi e în mare măsură tocmai rezultatul felului în care noi, cei din afara ei, tratăm nediscriminat clasa politică?

Simt o întrebare legitimă lângă ureche: “Şi ce-ai vrea, sa-i lăudăm?”. Nu, n-aş vrea să-i lăudăm. Pe toţi. Dar n-aş vrea nici să-i criticăm. Pe toţi, tot timpul. Nu pot să nu plec de la premisa că există, între politicienii români, şi unii care sunt frecventabili şi care, din când în când mai fac şi lucruri bune. Pe ei cred că ne-ar ajuta să îi apreciem mai mult, mai curajos, mai apăsat, în spaţiul public românesc. Pentru ca şi ei şi altii ca ei să aibă un interes în a face lucuri bune, bune în accepţiunea celor pentru care sunt făcute. Să simtă în mod explicit că merită efortul, că se aleg cu ceva important dacă se comportă într-un fel mai bun decât alţii.

Ştiu că aprecierea aproapelui nu e un obicei larg răspândit în societatea românească. Ca să fiu şi mai tranşant, e atât de puţin răspândit încât, atunci când apare, e privit mai degrabă cu suspiciunea unor motivaţii oculte. Dar totuşi trebuie început de undeva.

În mediul de business există studii documentate care demonstrează că, pentru a fi constructiv, adică pentru a ajuta o persoană să progreseze, să devină mai bună în ceea ce face, feedback-ul pe care ea îl primeşte de la altcineva trebuie să fie într-un raport de 1 la 3 până la 1 la 5 între remarcile negative şi cele pozitive. Adică mult mai multe pozitive decât negative.

Ăsta e un raport foarte contracultural pentru România. De neconceput pentru mulţi. Pentru că cei mai mulţi creştem, de mici, cu un raport invers. Care ne şi “ajută” să creştem invers. În loc să acumulăm din ce în ce mai multă încredere în noi, dezvoltăm din ce în ce mai multă neîncredere. În loc să deprindem bucuria de a îi aprecia pe alţii, dobândim dependenţa de a-i critica. Cu deplină bună intenţie, bineînţeles, facem asta în intersul lor, să-i ajutăm să-şi corecteze greşelile, să fie mai buni. Doar că rezultatul e tocmai pe dos. Cei asupra cărora ne revărsam cu insistenţă criticile bine intenţionate devin din ce în ce mai defensivi, mai agresivi, mai surzi la critici. Deci mai criticabili. Cercul vicios se închide iarăşi, fatidic.

Şi atunci cum se poate rupe lanţul care ne ţine pe toţi nemulţumiti şi de noi şi de ceilalţi?
Nu fac aici o pledoarie pentru laude nefondate, gratuite, pentru oricine, doar de dragul de a mima un raport optim. Spun doar că între deloc şi de tot e foarte mult loc. Pe care am putea să-l umplem cu opinii autentice, însă în ambele talere ale balanţei. Dacă binele e considerat normal, deci nu merită atenţie, iar răul trebuie semnalat perpetuu cu surle şi trâmbiţe, tuturor ne va fi doar din ce în ce mai rău.

Revenind la politică, înţeleg că propunerea poate suna aiurea pentru peisajul mass-media româneşti, dar îmi asum postura excentrică. Dacă aş lucra pentru o publicaţie, un radio, o televiziune, şi aş vrea să fac ceva în plus pentru ţara asta, aş încerca un exerciţiu: la fiecare 5, 7 sau 10 relatări negative despre politicienii români, să dau şi una pozitivă. Vorbesc acum de acele vehicule mass-media în care alegerea inteligentă e posibilă, adică nu de acelea în care prostia e la putere sau de acelea în care atacurile comandate fac legea.

Iar aud o întrebare: “Şi de unde să dau o relatare pozitivă, dacă toţi fac numai porcării?”. Păi, ca să o dau trebuie să o găsesc. Ca să o găsesc, trebuie să o caut. Aşadar trebuie să-mi pun perechea de ochi şi de urechi care se uită după lucruri bune. Ceea ce, cum ziceam mai devreme, nu-mi vine chiar natural, pentru că n-am crescut aşa şi nu sunt încurajat aşa. E nevoie să fac un efort, să vreau să văd şi lucurile bune, care sunt mai greu de observat decât cele rele pentru că ele nu ies la fel de tare în evidenţă. Tocmai de aceea, odată găsite, ar trebui ajutate să iasă în evidenţă, ca să ne putem simţi şi noi un pic mai bine că avem în preajmă politicieni care fac pentru noi şi lucruri bune. Şi să-i facem şi pe ei, chiar dacă puţini la număr, să se simtă cât de cât apreciaţi, ca să îşi dorească şi alţii să continue alături de ei. Nu le-am face lor o favoare, ci nouă un mare serviciu.

S-au citat din Jurnal “Parisul poezos” sau felul în care Amza Pellea şi Ştefan Iordache “stau acum pe un nor înroşit de zaibăr şi râd cu poftă”. Nu e deloc uşor lucru să vorbeşti în câteva minute despre şase ani din viaţa cuiva. Şase ani de trăiri “colinare, pe alocuri muntoase”, cum s-a spus. Şi totuşi, mie reuşita mi s-a părut deplină.

Am trăit o oră foarte specială în care am învăţat că oamenii frumoşi, chiar dacă sunt foarte diferiţi, atunci când sunt atenţi la frumuseţea celor din jurul lor, pot crea natural – fie şi numai pentru o oră – un sentiment de curat, de limpede, de împlinire. În câteva rânduri am avut sentimentul că nu sunt la Bucureşti, ci la Viena, la Barcelona ori la Paris.

Simţul umorului, relaxarea, emoţia, onestitatea, toate păreau puţin din altă lume, care uitase de încrâncenarea, invidia şi orgoliile autohtone cotidiene. Însuşi conceptul de conferinţă de presă în care se discută despre o carte care încă nu există m-a dus cu gândul la un experiment despre o trăire într-o Românie care încă nu există, deşi noi ne-am purtat acolo ca şi cum atât cartea cât şi acea Românie ar exista.

Nu ştiu ce reprezentanţi ai presei au fost în sala arhiplină însă întrebările nu prea au sunat ca de la presă. Nu căutau vinovaţi, subînţelesuri, demascări sau sămânţă de scandal. Erau curiozităţi timide, însă vii, autentice, faţă de un om timid, predispus însă la o viaţă autentică înainte de orice. Cred că toţi am plecat de acolo puţin mai buni.