Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că şefu’ ei nu vrea banii mei, aşa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opţiuni. Ţara lui „cum vrea şefu’“ n-are graniţă comună cu ţara lui „cum ar prefera clientul“. Cel puţin nu pentru şefii predestinaţi.

La noi, şefu’ e raţiunea de a exista a multor firme, instituţii sau partide. Din postura de clienţi, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simţim asta în fiecare zi. Interacţionăm cu organizaţii pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursă de venit pentru şefu’. Punct.

Şefu’ există peste tot în lume, dar, din cauză că prin alte părţi şefu’ nu e la prima generaţie de concurenţă şi piaţă liberă, a învăţat din familie că nu poţi supravieţui ca şef decât dacă poţi împleti opinia ta cu cea a celor de care depinde organizaţia ta. Noi suntem încă într-o cultură contrară. Toată lumea, clienţi şi angajaţi, trebuie să-şi acomodeze opiniile cu ale şefului.

Modelul public valorizat este cel al şefului care taie şi spânzură. Care ştie. Care n-are dubii şi ezitări. Dictează şi pedepseşte. Dă sentinţe. Când Brucan s-a înşelat, aici cred că a făcut-o. El s-o fi gândit că în 20 de ani scăpăm de nevoia asta, a şefului-stăpân. Că în 20 de ani ne acomodăm cu aerul libertăţii de a coopera şi de a ne înţelege înainte de a ne constrânge.

Mi-aduc aminte de un client care, acum câteva luni, m-a rugat să-l consiliez pentru un discurs pe care îl avea de ţinut în faţa managementului la nivel naţional. Situaţia în care se afla organizaţia era că, la un moment dat, unii manageri din judeţe făcuseră nişte greşeli, nu se aliniaseră cum trebuia la orientarea organizaţiei, însă, între timp, lucrurile se rezolvaseră şi şeful lor ar fi dorit să dea acum un semnal de reconciliere şi de sudare a echipei. Am explorat împreună posibilitatea ca, dacă vrea să-şi facă aliaţi, să nu se concentreze pe pedepsirea vinovaţilor, ci să ofere, în primul rând, o viziune pentru un drum comun înainte. I-am sugerat că aşa ar putea câştiga aprecierea oamenilor lui. Mi-a răspuns: „Voi câştiga apreciere, dar nu putere!“. I-am dat partea lui de dreptate, cu tristeţe. Ăsta e un concept care ne plasează încă în afara Europei – puterea care nu e dată de apreciere, ci de frică.

Iar conceptul ăsta are rădăcini adânci. Părintele se simte puternic, respectat, dacă copilul îi ştie de frică. Profesorul se simte puternic, respectat, dacă elevul sau studentul îi ştie de frică. Aprecierea e secundară, pentru că ea nu are beneficii imediate. E mai complicată, pentru că omul care te apreciază nu e dispus să-ţi execute ordinele orbeşte. E doar dispus să-ţi asculte argumentele, cu deschidere. E dornic să te ajute, dacă îi dai bune motive. E dispus să se lase convins, nu învins.

Deşi pare a avea atuul învingătorului, o naţiune cu şefi puternici, prin faptul că inspiră teamă, e o naţiune de învinşi. Oricare al treilea, fie el client, alegător, jurnalist, membru de partid sau simplu cetăţean, nu mai are loc în relaţia dintre şef şi executant.
(Articol apărut în numărul din 2 februarie al Revistei 22)

Sunt oameni care se ajută să reuşească, să progreseze împreună şi asta e condiţia esenţială a unei elite durabile şi eficiente. Prin aceste două caracteristici înţeleg o elită capabilă să producă rezultate concrete, pe o perioadă îndelungată de timp. Oamenii aştia par să poată face deja acest lucru, fiecare în domeniul lui de activitate, ajutându-se însă de toţi ceilalţi.

A fost foarte reconfortant pentru mine să simt ce scriu acum, pentru că spaţiul public românesc abundă zilnic de contraargumente la titlul acestui articol. Am plecat de la conferinţă, cum era de aşteptat, mai optimist.

Să ne gândim pentru o clipă fiecare la noi înşine: cum ne-am simţi să ne ducem în fiecare zi la un job la care să putem paria dinainte că, aproape orice am face, clienţii noştri vor fi nemulţumiţi, ne vor apostrofa şi ne vor condamna public? Cam cu ce tragere de inimă ne-am trezi dimineaţa şi cu ce respect de sine am adormi noaptea?

Şi atunci, cam ce fel de oameni se pot înhăma, cu şanse, la o carieră politică în România de azi? În acest moment, îmi pare că principala calitate care se cere de la un politician român e să fie cât mai imun la critici. Or, ca să poţi să nu-ţi pese de ce părare au ceilalţi despre tine, trebuie să fii orientat exclusiv către interesul tău personal sau al găştii care te ţine în braţe. În felul ăsta cercul se închide şi profeţia se împlineşte – politicienii sunt corupţi, nesimţiţi şi nu îi reprezintă pe cei care votează. Nu cumva însă felul lor de a fi e în mare măsură tocmai rezultatul felului în care noi, cei din afara ei, tratăm nediscriminat clasa politică?

Simt o întrebare legitimă lângă ureche: “Şi ce-ai vrea, sa-i lăudăm?”. Nu, n-aş vrea să-i lăudăm. Pe toţi. Dar n-aş vrea nici să-i criticăm. Pe toţi, tot timpul. Nu pot să nu plec de la premisa că există, între politicienii români, şi unii care sunt frecventabili şi care, din când în când mai fac şi lucruri bune. Pe ei cred că ne-ar ajuta să îi apreciem mai mult, mai curajos, mai apăsat, în spaţiul public românesc. Pentru ca şi ei şi altii ca ei să aibă un interes în a face lucuri bune, bune în accepţiunea celor pentru care sunt făcute. Să simtă în mod explicit că merită efortul, că se aleg cu ceva important dacă se comportă într-un fel mai bun decât alţii.

Ştiu că aprecierea aproapelui nu e un obicei larg răspândit în societatea românească. Ca să fiu şi mai tranşant, e atât de puţin răspândit încât, atunci când apare, e privit mai degrabă cu suspiciunea unor motivaţii oculte. Dar totuşi trebuie început de undeva.

În mediul de business există studii documentate care demonstrează că, pentru a fi constructiv, adică pentru a ajuta o persoană să progreseze, să devină mai bună în ceea ce face, feedback-ul pe care ea îl primeşte de la altcineva trebuie să fie într-un raport de 1 la 3 până la 1 la 5 între remarcile negative şi cele pozitive. Adică mult mai multe pozitive decât negative.

Ăsta e un raport foarte contracultural pentru România. De neconceput pentru mulţi. Pentru că cei mai mulţi creştem, de mici, cu un raport invers. Care ne şi “ajută” să creştem invers. În loc să acumulăm din ce în ce mai multă încredere în noi, dezvoltăm din ce în ce mai multă neîncredere. În loc să deprindem bucuria de a îi aprecia pe alţii, dobândim dependenţa de a-i critica. Cu deplină bună intenţie, bineînţeles, facem asta în intersul lor, să-i ajutăm să-şi corecteze greşelile, să fie mai buni. Doar că rezultatul e tocmai pe dos. Cei asupra cărora ne revărsam cu insistenţă criticile bine intenţionate devin din ce în ce mai defensivi, mai agresivi, mai surzi la critici. Deci mai criticabili. Cercul vicios se închide iarăşi, fatidic.

Şi atunci cum se poate rupe lanţul care ne ţine pe toţi nemulţumiti şi de noi şi de ceilalţi?
Nu fac aici o pledoarie pentru laude nefondate, gratuite, pentru oricine, doar de dragul de a mima un raport optim. Spun doar că între deloc şi de tot e foarte mult loc. Pe care am putea să-l umplem cu opinii autentice, însă în ambele talere ale balanţei. Dacă binele e considerat normal, deci nu merită atenţie, iar răul trebuie semnalat perpetuu cu surle şi trâmbiţe, tuturor ne va fi doar din ce în ce mai rău.

Revenind la politică, înţeleg că propunerea poate suna aiurea pentru peisajul mass-media româneşti, dar îmi asum postura excentrică. Dacă aş lucra pentru o publicaţie, un radio, o televiziune, şi aş vrea să fac ceva în plus pentru ţara asta, aş încerca un exerciţiu: la fiecare 5, 7 sau 10 relatări negative despre politicienii români, să dau şi una pozitivă. Vorbesc acum de acele vehicule mass-media în care alegerea inteligentă e posibilă, adică nu de acelea în care prostia e la putere sau de acelea în care atacurile comandate fac legea.

Iar aud o întrebare: “Şi de unde să dau o relatare pozitivă, dacă toţi fac numai porcării?”. Păi, ca să o dau trebuie să o găsesc. Ca să o găsesc, trebuie să o caut. Aşadar trebuie să-mi pun perechea de ochi şi de urechi care se uită după lucruri bune. Ceea ce, cum ziceam mai devreme, nu-mi vine chiar natural, pentru că n-am crescut aşa şi nu sunt încurajat aşa. E nevoie să fac un efort, să vreau să văd şi lucurile bune, care sunt mai greu de observat decât cele rele pentru că ele nu ies la fel de tare în evidenţă. Tocmai de aceea, odată găsite, ar trebui ajutate să iasă în evidenţă, ca să ne putem simţi şi noi un pic mai bine că avem în preajmă politicieni care fac pentru noi şi lucruri bune. Şi să-i facem şi pe ei, chiar dacă puţini la număr, să se simtă cât de cât apreciaţi, ca să îşi dorească şi alţii să continue alături de ei. Nu le-am face lor o favoare, ci nouă un mare serviciu.