Pentru cei care vor ceva mai mult de la spaţiul public, asta va fi o provocare redutabilă. Pentru cei care vor să îşi vadă numai de afacerile lor, va fi doar un inconvenient secundar.

Topul are la bază o cercetare calitativă şi cantitativă pe un eşantion de 200 de persoane, reprezentativ la nivelul populaţiei Bucureştiului pentru segmentul cu vârsta cuprinsă între 25-40 ani, venituri mari, educaţie superioară, “gulere albe”, care lucrează în companii mulţinationale sau în firme active în mediul de business.

Conceptul de brand personal e, încă, unul foarte nebulos în spaţiul public românesc, inclusiv în cel de business. Sper ca acest top şi metodologia lui să mai arunce puţină lumină. Până atunci însă, cum afară e destul de mult soare, vă propun două scurte exerciţii: unul de reprezentativitate şi unul de predicţie:

Prima întrebare către voi e care sunt brandurile personale de antreprenori români pe care le apreciaţi cel mai mult (Q1 – Top 5)?

A doua întrebare e care credeţi că au fost brandurile personale de antreprenori români pe care eşantionul descris mai sus le-a apreciat cel mai mult (Q2 – Top 5)?

Vă mulţumesc anticipat tuturor pentru răspunsuri.

Cum îi spuneam şi doamnei profesor universitar Zoe Petre, care a fost primul dintre vorbitori, sala m-a impresionat în aşa măsură încât mi se părea că are valenţe de obiectiv turistic, că e demnă de vizitat pur si simplu.

Când am mai găsit-o şi plină de peste 150 de tineri interesaţi de mentorat, asta mi-a ridicat nivelul emoţiilor până la cota de avarie. Am avut însă norocul să vorbesc ultimul, aşa că m-am putut obişnui cât de cât şi cu emoţiile mele şi cu aşteptările lor.

M-a ajutat mult şi cel de-al 700-lea prieten al meu de pe Facebook, care mi-a acceptat prietenia chiar ieri dimineaţă. Îl ştiu doar după pseudonim, Ivcelnaiv, şi i-am cerut permisiunea de a-i citi două dintre zecile de poezii de o frumuseţe rarisimă de care m-am bucurat pe site-ul său.

Mi-am început discursul cu:

eu n-am niciun hobby

cineva colecţionează de zor zâmbete
altcineva – păr pubian de urs polar
altu-ncercuieşte-n marker roşu sâmbete
sau strânge verbe la persoana-ntâia, singular

mai sunt cei ce-şi păstrează în formolul minţii
cuvinţelele dulcege – alea de gâdila şi sfinţii,
şi ceilalţi care-si numără ntz ntz, dimpotrivă
nopţile fără vise, pline de excese şi derivă

văzut-am largi colecţii de păpuşi dansante,
una de iepuri aşa mici că trăiau într-un muşuroi
şi o colecţie de gesturi mici, discrete şi galante
dar şi-una tare de figurine plăsticoase, cu anti-eroi;

colecţii mii există, şi colecţii de colecţii sunt, pesemne,
io n-am niciuna, dracu’ ştie ce-o putea să-nsemne.

Şi l-am terminat cu:

romanţa lui tic şi tac

mi-am luat un ceas frumos,
biologic; tipul e conştiincios -
are o abatere de maxim două respiraţii
şi merge pe bază de trăiri şi senzaţii

mi l-am pus pe un perete al sufletului
aşa de sus, încât să nu-mi vină să mă sui
să-l opresc când mă trezeşte dimineaţă
montajul a fost gratuit şi are garanţie pe viaţă

când mi-e foame e prânz
când mi-e iubire e mânz
când mi-e dor e nor alburiu
când plec la birou mereu e târziu
când copilul care eram îşi flutură eşarfa
el îmi indică zgaibe-n genunchi şi sinus de alfa
când mi-e plictis e un greiere surd
libelulă drogată când îmi vine să zburd
când mi-e frică e colibri
şi e vânt când e să fie ce-o fi

tic-tac tic-tac tic-tac tic-tac tic-tac
îmi spune exact cât sînt şi ce fac.

Îi mulţumesc lui Răzvan pentru invitaţie şi pentru puterea de a duce mai departe un proiect necesar.
Cum o imagine face cât o mie de cuvinte, ataşez mai jos încă 4000 de cuvinte ilustratoare.

Mentalitatea asta nu se poate schimba, cel puţin nu după o viaţă întreagă de primit. Acest comportament poate înceta doar când sacul s-a golit. Iar el e pe cale să se golească. Din fericire pentru noi, ceilalţi, care n-am considerat niciodată că cineva ar trebui să ne dea ceva doar pentru că existăm.

Noi am fost tot timpul minoritari în ţara noastră. Mult mai minoritari decât minoritarii care ne reprezintă, mai nou, în majoritatea ţărilor europene. Cred că noi am fost, de fapt, cei mai minoritari, dacă pot îndrăzni să spun astfel. Nu fac din asta un titlu de glorie, încerc doar o distincţie care poate fi utilă într-o alegere.

Pentru că a fi majoritar sau minoritar în România, din perspectiva relaţiei cu ceea ce câştigi, e o alegere, nu un destin. Poţi alege să obţii muncit, în loc să ceri sau să furi. Poţi alege să-ţi baţi capul, în loc să-ţi baţi doar gura. Deşi n-ar trebui, la noi e mai uşor acum să ceri sau să furi, dar, ca orice cale mai uşoară, te alegi cu mai puţin, pe termen mediu şi lung. Primitul nu e sustenabil, dacă vrei ceva de la viaţa ta. Funcţionează doar dacă eşti împăcat trăind la mâna altora.

În ultimul an, m-am bucurat frecvent să văd că minoritatea celor care creează în loc să ceară creşte constant. Nu vertiginos, dar constant. Întâlnesc tineri care mă uimesc prin felul degajat şi plin de încredere în care construiesc idei, proiecte şi organizaţii menite tocmai să ajute şi să înveţe alţi tineri să-şi construiască propriul viitor, pe mâna lor.

Nu le e uşor. Trăiesc într-un mediu ostil acestui fel de a vedea lumea şi sunt convins că îşi pun alegerea la grea încercare în fiecare zi. Probabil că cei mai vizibili au fost cei de la letsdoitromania.ro, care au ales să convingă cât mai mulţi români să-şi cureţe ţara într-o singură zi, pe 25 septembrie. Dar mai sunt cei de la viitorplus.ro – axaţi de proiecte de dezvoltare durabilă; scoaladevalori.ro – cu un program extrem de ambiţios de educaţie pentru liceeni, prin programe susţinute de studenţi străini; ropot.ro – care creează o comunitate foarte activă de antreprenori sociali sau gomentorship.ro – care vrea să readucă la lumină o comoară îngropată – mentoratul ca formă de creştere şi multiplicare a profesionalismului autentic. Nu în ultimul rând, TEDx-urile din mai multe oraşe ale ţării, care celebrează creativitatea, tenacitatea şi puterea de convingere a unor buni vorbitori în public.

Toate aceste organizaţii sunt doar o picătură, cea pe care eu am avut privilegiul să o descopăr. Cu siguranţă, sunt mult mai multe cele pe care nu le cunosc direct şi care vorbesc aceeaşi limbă minoritară. Tineri care au construit doar din ceea ce au descoperit înlăuntrul lor şi au ales să împărtăşească cu alţii asemenea lor. Oameni care nu doar că n-au cerut nimic, dar au ales că e mai valoros pentru ei să ofere.

Ei sunt, pentru generaţia mea, nişte modele. Sunt minoritatea în care eu îmi pun speranţele când mă gândesc la cât şi ce fel de viitor poate avea România. Ei cred foarte mult în ţara asta, mai mult decât mai reuşesc eu. Deocamdată însă, ei nu umplu prima pagină a ziarelor şi nici ştirile din prime-time. Ei nu prea există pentru publicul larg. Ştirile şi spaţiul public sunt confiscate exclusiv de majoritari. De cei prea mulţi, care consumă peste cât produc şi care cer încontinuu de la cei puţini care creează şi pentru alţii.

Deocamdată, aceşti tineri şi organizaţiile lor nu fac parte din realitatea de care majoritarii să fie interesaţi. Pentru că ei nu fac scandal, nu se bat cu pumnul în piept, nu acuză şi nu înjură. Nici măcar nu manevrează interese oculte, în stare să pună în mişcare trusturi de presă, instituţii şi autorităţi. Ei doar îşi văd de treabă, cu cei care le înţeleg rostul.

Stimulentele lor nu vin din afară, ci dinăuntru. Din afară le vin doar contrastimulentele: piedicile, nepriceperea, birocraţia, invidia, obtuzitatea, durutul în cot al tuturor celor care nu mai ştiu cum să facă să dea mai puţin şi să primească mai mult. Dacă ar fi după mine, aş suspenda câţiva ani parlamentul şi aş instaura un guvern de minoritari. Asta ar fi cea mai bună şansă pe care ar avea-o majoritatea la un viitor mai bun.
(Articol apărut în numărul din 19 octombrie al Revistei 22)

Apoi însă mi-am îngăduit luxul unei perioade lipsite de grijile expansiunii şi ale luptei pentru cote de piaţă. Am ales calea unei consultanţe individuale pe parcursul căreia m-am putut ocupa felurite proiecte şi experienţe interesante, pentru clienţii mei sau pentru propria mea curiozitate. Mi-am completat înţelegerea felului în care brandurile şi oamenii comunică şi relaţionează. M-am împărţit între Brandivia şi Asociaţia Erudio. Asta mi-a îmbogăţit perspectiva, însă mi-a grăbit şi nerăbdarea de a o fructifica la o scară mai mare.

Planetele s-au aliniat şi, spre sfârşitul anului trecut, m-am întâlnit cu Robert Braun, fondatorul companiei B&P Braun & Partners din Ungaria, cu care am încheiat un parteneriat, asociindu-ne în compania B&P Brandivia. Pe 1 februarie am lansat public acest parteneriat şi ne-am poziţionat în piaţa de comunicare din România. Puteţi găsi detalii pe site-ul B&P Brandivia sau, mai pe larg, in emisiunea Reţete anticriză, cu Dan Apostol, din 01.02.2010 de la The Money Channel:

A fost o zi cu multe bucurii şi multe emoţii. Am comunicat în media şi am evaluat reacţiile ei. Ce-a fost mai uşor a trecut . Acum începe munca: întâlniri, contracte, sediu, angajări, proiecte, împliniri, greşeli, învăţăminte, toată partitura businessului alert.

Sper să găsesc rapid şi echilibrul pe care mi-l doresc între noul business şi scris. Pentru că voi aţi devenit foarte importanţi pentru mine. Pentru mine, indiferent de business-urile mele. E o relaţie la care ţin mult şi pe care vreau să o păstrez.

În semn de mulţumesc, vă invit la o lectură savuroasă aici. De talentul şi charisma autorului textului, domnul Andrei Pleşu, vă veţi putea bucura şi pe 11 februarie, la Întâlnirile Erudio, unde va avea o expunere cu tema “La ce (mai) e bună cultura?”. Eu abia aştept să mai aflu nişte răspunsuri în plus.

Ce-ar fi dacă, la 20 de ani de la revoluţie, ne-am propune să facem din România o ţară de nota 10? Nu doar la figurat, ci şi la propriu. O ţară împărţită în 10 regiuni administrative, condusă cu 10 ministere şi colectând doar 10 taxe. O ţară în care orice text de lege să nu aibă mai mult de 10 pagini iar orice contract cu o autoritate publică să fie publicat pe internet în maximum 10 zile.

Probabil că cel mai frecvent cuvânt care v-a venit in minte cand aţi terminat de citit fraza de mai sus a fost “imposibil”. Posibilul e principala armă de succes a spiritului antreprenorial. România are nevoie în 2010 de un nou val de antreprenoriat. Acela al antreprenorilor trecuţi prin toate fazele capitalismului autohton (srl-ul de apartament, privatizarea şi multinaţionalizarea) care însă vor avea nevoie de asocieri cu antreprenori străini. Principalul motiv pentru care avem nevoie de acest parteneriat nu e nici de ordin financiar, nici al competenţelor, nici al creativităţii. Principalul motiv e unul care ţine de deschidere şi îndrăzneală.

Trăim într-o cultură a lui “nu se poate”. E prima reacţie pe care cei mai mulţi dintre noi o avem cel mai des la auzul unei idei noi, al unui proiect care iese din rând. În experienţa mea de peste 18 ani de lucru cu străinii, asta a fost diferenţa fundamentală. Aici, la o idee nouă, prima reacţie e să ni se explice de ce n-o să meargă. Răspunsurile sunt din categoria: nu se poate, nu acum, nu aici, n-are cine, n-o să vrea nimeni etc.

În cazul străinilor cu care am lucrat, şi am lucrat cu parteneri de nationalităţi diverse, după prezentarea unei idei noi prima reacţie nu viza îngroparea proiectului, ci înţelegerea lui. Nu mi se explica de ce n-o să se poată, ci eram întrebat cum mi-am propus să se poată. Ce vreau să fac, când, cu cine, cu ce resurse, în ce etape, de ce ajutor am nevoie etc. Iar apoi, de cele mai multe ori eram încurajat să dau drumul la treabă. Aşa merge lumea înainte.

Imaginaţia şi inventivitatea noastră nu au limite când trebuie să descoperim motive pentru care nu. Trebuie să învăţăm de undeva cum să folosim resursele astea spectaculoase de creativitate ca să da. E un efort individual, înainte de a fi unul colectiv. Eu îl fac şi pot depune mărturie. E nevoie de exerciţiu mult şi constant. Zilnic. Trebuie ca în mod conştient să îmi reprim înclinaţia instantanee de demolare şi să caut, să creez şi să structurez în mine, iar apoi cu interlocutorul, o cale de construcţie.

Orice strategie, pentru a avea şanse de succes, trebuie să plece de la un concept bun. Adică în primul rând simplu, uşor de înţeles şi de urmat. Nu neapărat uşor de pus în practică dar cel putin uşor de adoptat ca scop. “O ţară de nota 10” poate fi un astfel de concept. Perfectibil, de bună seamă, dar cu un punct de plecare fezabil. Sunt convins că se poate face. Bineînţeles că ne putem restructura societatea, instituţiile şi modul lor de funcţionare şi altfel. Dar avem nevoie de simplitate şi claritate mai mult decât de orice altceva.

O ţară de nota 10 are nevoie de un stat de nota 10 pe care românii să vrea să îl finanţeze şi de care să fie mândri. Spiritul nostru antreprenorial poate crea presiunea necesară iar 2010, anul în care statul va avea nevoie de bani mai mult decât oricând, reprezintă o bună oportunitate. Fac această propunere şi cu gândul la revoluţia de acum 20 de ani. Aş vrea, în memoria celor care şi-au dat atunci viaţa, să facem din România o ţară pentru care sacrificiul lor să fi meritat.

P.S.: Am propus acest concept la “Gala Economia în 2010”, o dezbatere organizată de The Money Channel în 17 decembrie la Palatul Bragadiru. Alături de alţi câţiva oameni de afaceri, am fost invitat să spun la ce mă aştept şi cum cred că ar trebui abordat 2010. Aşa cred că ar trebui abordat, cu multă deschidere şi îndrăzneală.

Ne trebuie un spirit antreprenorial sănătos, divers şi eficace. Dar cine să ne înveţe din timp un antreprenoriat autentic, un antreprenoriat care a dat rezultate certe? Iar singurul răspuns pe care l-am considerat rezonabil a fost acela al unor consultanţi străini.

Ce-ar fi dacă România ar încheia înţelegeri cu mai multe state dezvoltate (SUA, Olanda, Germania, Anglia, Franţa si altele), în care spiritul antreprenorial a dat roade de multe decenii sau secole, ca să putem beneficia de expertiza unor organizaţii ce ne-ar putea trimite consultanţi care, pe bază de voluntariat, să vină şi să predea în mod intensiv antreprenoriatul în liceele româneşti?

Câteva mii de consultanţi (profesori, oameni de afaceri, activişti în ngo-uri, voluntari Peace Corps etc.) care, vreme de o săptămână sau două, în câteva mii de licee din toată ţara, să deschidă şi să educe gustul elevilor de clasele XI-XII pentru iniţiativa privată.

Să le poată povesti metode de start-up, avantaje, pericole, clienţi, finanţare, studii de caz, tot tacâmul, însă din realitate, nu din cărţi sau din auzite. Să le poată scoate din cap că poţi reuşi doar dacă ai relaţii, dacă dai şpăgi şi dacă tragi ţepe.

Nu văd cine altcineva ar putea propaga, la nivel de masă a unei generaţii, modelul corect de antreprenoriat. Antreprenorii români care au reuşit ar putea participa în program însă singuri sunt prea puţini pentru aşa un impact iar mulţi dintre ei, fiind la prima generaţie, pot fi pricepuţi la ceea ce fac dar mai puţin la a transmite şi altora într-un mod plăcut şi convingător o metodă de a reuşi.

Alte idei?