Eu când vreau să fluier, mă mai gândesc 1
Mă gândesc la faptul că, atunci când am văzut filmul, am avut sentimentul clar că nu e despre ceva ce se întâmplă în incinta închisorii, ci mai ales despre ceva ce se întâmplă în afara ei, în fiecare zi, în România.
În film, dramatismul e dat de autenticitatea condiţiilor de viaţă ale puşcăriaşilor transformaţi temporar în actori. În viaţa noastră de zi cu zi, dramatismul e dat tocmai de lipsa lor.
Filmul e, pe de o parte, despre imposibilitatea multora dintre noi de a duce la bun sfârşit o bună intenţie altruistă. Asta şi din cauză că nu ştim să o comunicăm altfel decât imperativ, dar şi din cauză că ceilalţi nu prea sunt dispuşi să o asculte sau să participe la ea. Ba chiar, adesea, sunt predispuşi să se opună. Din principiu. Sau din educaţie. Sau din obişnuinţă. Read the rest of this entry →
