Toate aceste veşti bune au în comun un singur lucru: în primăvara viitoare sunt alegeri locale. Elanul ăsta gospodăresc e prezent şi în alte localităţi. Discutând subiectul cu un bun prieten, am ajuns la concluzia că poate ar fi util să creăm o relaţie mai strânsă între cauză şi efect. Dacă apropierea alegerilor generează la aleşii locali determinarea de a finaliza proiecte pentru comunităţi, atunci alegerile o dată la patru ani sunt prea rare. Ar trebui să le punem o dată la doi ani. În felul ăsta, ritmul demarării şi finalizării lucrărilor s-ar înteţi considerabil.

Rostul perioadei de patru ani era să intrăm şi noi în ritmul de stabilitate şi predictibilitate occidentală. N-am intrat. Tot nu suntem în stare să creăm bugete multianuale sau pe proiecte, tot nu reuşim să propunem şi să ne ţinem de planuri urbanistice civilizate. Atunci de ce să mai preluăm forme pe care nu le putem umple de conţinut? N-ar fi mai bine să gândim forme care să se plieze pe posibilităţile noastre de a crea conţinut?

Dacă pentru aleşii locali cea mai semnificativă motivaţie de a face treabă e apropierea alegerilor, să luăm act de asta şi să creăm, prin alegeri la doi ani, un avantaj de ambele părţi: ei ar face mai multe lucruri pentru care să fie votaţi, iar noi ne-am alege cu mai multe lucruri făcute ca să-i votăm.

Poate, dacă am aplica acelaşi principiu cauză-efect şi la alegerile generale, am obţine o conectare mai bună a vieţii politice la viaţa nepolitică. În acest moment, ele nu prea au nicio legătură. Principala preocupare a partidelor şi a politicienilor e cum să-şi conserve puterea vreme de patru ani prin împrieteniri şi dezprieteniri între ei, fără nicio legătură cu doctrina, programul politic sau starea naţiunii. Iar o dată la patru ani canalizează resurse înspre societatea nepolitică, pentru a-şi creşte şansele de rămânere la putere. Ăsta e un fapt. Dacă e un fapt bun că politicienii pleacă urechea la nevoile celor pe care ar trebui să-i reprezinte, de ce să nu-l îndesim?

Din perspectiva celor de mai sus, cea mai bună soluţie ar fi să avem alegeri în fiecare an, alternativ. Un an pentru aleşii locali, un an pentru parlament, un an pentru aleşii locali, un an pentru parlament. Asta i-ar ţine în priză pe toţi, permanent, iar sursa de curent am fi noi, votanţii.

Şi aşa, lumea începe să se mişte din ce în ce mai repede. Ciclurile economice, de inovaţie, de adaptare la piaţă se scurtează încontinuu. Noi am ieşit dintr-o societate în care nu se întâmpla nimic şi am stat două decenii într-una din care n-am înţeles nimic. Poate e momentul să recunoaştem că suntem între lumi şi nu putem aplica orbeşte un model doar pentru că alţii îl aplică aşa de mulţi ani. Până apucăm să umplem modelul cu sensul lui originar, el nu va mai fi valabil.

Am mai păţit asta: am intrat în NATO ca să ne apere de ruşi, iar, când am intrat, NATO a început să lupte cu ţări cu care noi n-avem nimic de împărţit. Am intrat în UE pentru libera circulaţie, iar acum state din UE prelungesc restricţiile pentru dreptul la muncă al ultimilor intraţi. Ne dăm peste cap să intrăm în Schengen tocmai când ţări membre îşi pun serios problema reinstituirii controlului la graniţe din cauza afluxului de imigranţi. Nici nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla cu moneda euro, când ne vom hotărî să o adoptăm.

Mi se pare destul de clar că suntem defazaţi în lupta asta teribilă de a prinde formele altora. Mai sănătos ar fi să înţelegem ce e cu noi, care ne sunt limitele şi puterile în interiorul lor, ce ne prinde bine şi ce nu, ce putem prelua, adapta sau respinge de la alţii. Pentru asta însă, ne-ar trebui o doză de curaj şi una de onestitate.

Alegerile la doi ani ar fi o bună oportunitate. I-ar obliga pe politicieni să fie mai atenţi la ce promit şi pe noi să fim mai atenţi la ce votăm. Ar separa mai repede grâul de neghină. Şi ar face să crească mai repede culturi noi, şi de politicieni, şi de votanţi. Am fi şi noi, o dată, cu un pas înaintea vremurilor. În fiecare an.
(Editorial apărut în numărul din 7 iunie al Revistei 22)

L-am votat pe Băsescu fără încredere şi fără bucurie. Fără să-i fiu măcar simpatizant. Am votat, conform a ceea ce e pe cale să devină un nou prost obicei românesc, răul mai mic. În acest caz, răul cel mai mare mi s-a părut capacitatea “malefică” a câtorva lideri PSD de a-şi subjuga mass-media. Nu pot uita cum arăta cea mai mare parte a mass-media sub guvernarea Năstase. M-am îngrozit de servilismul ei cumpărat sau şantajat, ca preşedinte al URR. N-am putut trece, acum, peste deja vu-ul cu care Realitatea TV a abdicat de la onestitatea jurnalistică, aşternându-şi deontologia pe post de preş pentru un preşedinte de partid. În cazul meu, efectul campaniei anti-Băsescu a fost unul anti-manipulare.

De Antena 3 nu sunt dezamăgit, pentru că de la ea nu aveam nicio pretenţie. E doar o pseudo-televiziune de pseudo-partid. De la Realitatea TV aveam, însă, aşteptari. Dacă un lider social-democrat nu se poate impune în România decât ajutat de manipulări grosiere, de impostură şi minciuni, dacă liderii PSD pot controla mass-media şi când sunt la putere şi când sunt în opoziţie, am ales să nu fiu de acord. O presă liberă, cât mai liberă, e ceva de care vreau să mă bucur atâta timp cât voi mai rămâne în România.

Performanţele electorale ale lui Ion Iliescu sunt foarte greu de egalat de către PSD. El a putut câştiga în felul în care a făcut-o pentru că a avut un discurs şi un comportament corecte ideologic. Rămâne singurul lider social-democrat român autentic. Restul sunt fundamental falşi şi de aceea nu se pot baza decât pe electoratul dependent într-un fel sau altul de partid. Nu te poţi erija credibil în reprezentantul echităţii sociale, al sprijinirii păturilor defavorizate, când ai reflexe de o rapacitate imposibil de disimulat, când principalele favoruri pe care le faci sunt către buzunarele proprii sau ale celor apropiaţi. 

Într-o astfel de companie, Mircea Geoana e, de departe, cel mai urban lider pe care l-a produs PSD-ul până acum. Nu are alura veroasă cu care ne-a obişnuit social-democraţia românească. Prin comparaţie, e occidental şi cooperant. E şi cel mai disciplinat. Asta e o specie nouă în politica românească: un candidat care ascultă de staff-ul lui şi face progrese vizibile pe o direcţie stabilită de la bun început. A ştiut să înveţe din expunerea directă la experienţele electorale americane. La bile negre a încasat lipsa de consistenţă, de prezenţă de spirit, dependenţa de personaje dubioase şi o irepresibilă beţie a promisiunilor fantasmagorice. 

Din punct de vedere economic, o eventuală victorie a lui Traian Basescu nu va prevesti nimic bun. Nu văd cum va putea forma un guvern stabil, deci nu văd cum va putea scoate lucrurile din blocajul în care le-a băgat. Victoria nu-i va folosi nici lui, nici nouă la nimic. Măcelul politic va continua iar pagubele economice din 2010 vor arăta mult mai rău decât în 2009.

Aceste alegeri au constituit o premieră, şi pentru mine şi pentru alţi prieteni ai mei. Sunt primele alegeri de la rezultatul cărora nu am mai sperat la nimic. De o parte am avut un Băsescu singur, mult prea singur pentru a reuşi ceva în caz de victorie, de cealaltă parte un Geoană susţinut de un melanj mult prea în contra naturii pentru a fi plauzibil în caz de victorie (Doina Cornea alături de Marian Vanghelie, Neagu Djuvara alături de Radu Mazăre etc.). Între ei, câteva trusturi media cu o conduită deplorabilă. 

Toţi împreună au reuşit să rupă România în două tabere anti. Modul ăsta de a pune problema este, esenţialmente, anti-România. Într-o Europă care se uneşte mai mult decât oricând în existenţa ei, care vede în colaborare şi consens calea spre ieşirea din criză şi spre un alt tip de viitor, clasa politică românească a ales calea anti. Calea dezbinării cu orice preţ, a încăpăţânării futile, a rupturilor fără cale de întoarcere. Acum 20 de ani România reuşea o ruptură cu trecutul. Mă tem că acum tocmai ce am reuşit o ruptură cu viitorul.

Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democraţie, aceste opţiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaşti ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reuşit să obţinem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta şi moderniza politica românească.

Acum, după încă 10 ani de democraţie, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulţumiţi de opţiunile dintre care trebuie să-şi aleagă preşedintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare şi tehnici de manipulare, nu în valori şi comportamente.

O nouă mişcare politică ar avea nevoie de mai multe tipuri de resurse: umane, financiare, logistice etc. Toate vor fi dificil de obţinut, unul este însă obstacolul major, care a împiedicat şi URR să ajungă ce şi-a propus şi care va da mari bătăi de cap oricărei noi iniţiative politice. E vorba de chestiunea mizei şi a motivaţiilor. Politica românească este o dispută a mizelor maxime. Oricine intră într-o luptă politică în România trebuie să fie dispus să facă orice, dar orice, pentru a o câştiga. Asta pentru simplul motiv că intră în luptă cu politicieni care sunt dispuşi să facă orice, absolut orice, pentru a-şi menţine câştigul obţinut.

Acesta e principalul loc în care buna-credinţă şi bunele intenţii îşi ating limita. Pentru că oameni cu astfel de valori nu sunt dispuşi să facă orice, să-şi suspende orice reper moral doar pentru a reuşi în politică. Astfel de oameni nu sunt dispuşi să-şi lase terfelite reputaţia, familia, munca şi, în ultimă instanţă, viaţa, doar pentru a reuşi în politică.

Şi nu mă refer aici doar la figurile centrale, la îndeobşte numitele locomotive ale unui partid, ci şi la, sau poate mai ales, la miile de activişti locali de care un partid are nevoie pentru a avea succes. Sunt oameni care n-ajung niciodată la televizor, dar care au de câştigat în fiecare zi mii de lupte ale locului cu oameni lipsiţi de orice urmă de scrupule sau de bun-simţ.

Terenul de luptă nu e doar cel politic. Sunt oameni dispuşi la orice pentru putere şi în mass-media, şi în afaceri, şi în sport. Câteodată, în toate trei la un loc. În politică însă, verocitatea atinge punctul maxim. Probabil pentru că aici recompensele sunt cele mai mari şi mai uşor de obţinut dacă nu ai niciun fel de condiţionări interioare.

Lupta e de o duritate extremă. În teorie, sacrificiul e posibil, necesar şi valorizant. În practică, e foarte greu de asumat. Trebuie să-ţi sacrifici propriul fel de a trăi cu speranţa că vei putea să câştigi, salvându-ţi, totuşi, propriul fel de a fi.

Pentru ca o nouă mişcare politică să reuşească în România de azi, ea ar avea nevoie de câţiva oameni cu suficient de mulţi bani încât să-şi poată permite luxul de a-şi urmări şi finanţa obiectivele politice fără a trebui să facă înţelegeri cu politicieni dispuşi la orice. Acum 10 ani noi nu am găsit astfel de oameni în România.

Şi ar mai avea nevoie de mulţi oameni care să-şi dorească să intre, să reziste şi să se realizeze în serviciul public, fără a face înţelegeri cu funcţionari publici dispuşi la orice. Nici astfel de oameni n-am găsit suficient de mulţi acum 10 ani.

Poate că acum oamenii ăştia au apărut, poate că e mai uşor să afle unii de alţii şi să lucreze împreună la un proiect politic. Deocamdată însă, piaţa politică pare stabil împărţită între PD-L, PSD, PNL şi UDMR. Din felul în care s-au raliat resursele financiare şi mass-media, pare o piaţă politică închisă. Bine închisă. Din păcate, ea e închisă nu doar pentru alte proiecte politice, ci şi pentru alegătorii români înşişi. E închisă şi în faţa conectării la politica mare, europeană, şi în faţa propriei modernizări. Cum o deschidem – e o întrebare pentru următorii 20 de ani.

În al doilea rând am mai învăţat că nu contează. Nu contează dacă oamenii votează pe mai multe liste, dacă voturile se comandă, se cumpără sau se falsifică. Se întâmplă la fiecare rundă de alegeri şi de fiecare dată rămâne cum am stabilit.

În al treilea rând am mai învăţat că, la alegerile prezidenţiale din toamnă, cei care vom dori să votăm vom avea de făcut o alegere foarte grea.

De la timonă ne va cere votul un Traian Băsescu care şi-a pierdut busola. Pupincuriştii de serviciu i-au înlocuit-o probabil cu o oglinjoară brunetă, cu mintea odihnită şi care îi ţuguie din vârful buzelor că alţii ca el şi ca ea nu s-au mai născut pe aceste meleaguri.

Din sala maşinilor, înconjurat de muncitori bruneţi care este, care vrea şi care ştie, ne va cere votul Mircea Geoană. Omul dinăuntrul coaliţiei care se opune preşedinţiei, guvernului, şi partidului, fiind astfel mai tot timpul pe dinafară.

De undeva din camera de oaspeţi ne va cere votul, cam “off course”, Crin Antonescu. E singurul care încă mai are ceva credit necheltuit, fiind mai proaspăt în arena leilor de mucava. Rămâne de văzut câţi lei va avea, în buzunare şi împrejur, pentru a putea lupta cu fabricile de lapte şi miere pe care contracandidaţii le vor plimba prin faţa mulţimilor salivând după mici şi bere.

Bineînţeles, din cală, dintre bagaje şi animale, ne vor cere votul şi tot felul de specimeme, care mai sedate care mai curentate, care vor dori să se audă din nou vorbind, să se vadă din nou gesticulând pentru că, nu-i aşa, o viaţă avem şi atunci e bine să o trăim la televizor.

În concluzie, va fi greu. Din ce în ce mai greu.