„Bună seara, sunt Alina Kasprovschi. Cred că, în Bucureşti, toţi putem să ne găsim comunităţi în care să ne simţim ca acasă. Locuri care să ne placă, oameni cu care împărtăşim aceleaşi valori, schimbări în bine la care putem contribui.

Misiunea Fundaţiei Comunitare Bucureşti este să creeze comunităţi.

Asta nu înseamnă că nu au fost momente când m-am îndoit că un asemenea ţel este realist. M-am îndoit de nenumărate ori când lucram la înfiinţarea Fundaţiei Comunitare Bucureşti. De fapt, m-am îndoit chiar şi înainte să vin în faţa voastră să ţin acest discurs.

Şi m-am îndoit pentru că, de când m-am mutat în Bucureşti, acum aproape 15 ani, am cunoscut enorm de mulţi oameni care urăsc multe lucruri la Bucureşti. Probabil că și voi cunoașteți. Probabil că fiecare din noi suntem, măcar uneori, foarte nemulţumiţi de unul sau altul dintre lucrurile care se întâmplă în oraş.

Şi atunci mă întreb: Ce e mai real, mai puternic? Nemulțumirea faţă de lucrurile care nu funcționează, sau visul despre cum ar putea fi, de fapt? La Fundația Comunitară București, noi credem că visul – planificat, susţinut şi împărtăşit cu comunitatea – este cel mai puternic.

Am să vă dau un singur exemplu, pe care poate îl cunoașteți. Antanas Mockus este fostul primar al capitalei Columbiei, Bogota. În numai patru ani, el a transformat radical orașul, dintr-unul sufocat de infracționalitate și lipsit de utilități de bază, într-o capitală civilizată, pe care locuitorii săi o iubesc. Atunci când primarul a solicitat taxarea voluntară, cu 10% în plus, pentru dezvoltarea orașului, peste 60.000 de oameni au contribuit. Ce vise împărtășim noi, acum, care să ne facă să dăm din timpul și energia noastră pentru București?

Evenimentul din această seară este despre schimbare, speranță și succes. Este despre schimbare, pentru toate lucrurile care nu ne plac în Bucureşti. Este despre speranţa pe care ne-o daţi, că schimbarea este posibilă, chiar prin simpla voastră prezenţă aici. Aţi venit pe viscol, printre schelele şi ruinele Centrului Vechi, ca să auziţi ceva despre crearea de comunităţi. Şi este despre succes – aşa cum vă vor arăta, puţin mai târziu, comunităţile invitate în eveniment.

Veți vedea în seara asta câteva comunități care vă vor arăta în ce cred. Sunt oameni care s-au strâns în jurul unei idei sau a unei pasiuni și au atras lângă ei alți oameni, în mod natural. La un moment dat, fiecare din invitații noștri a fost sâcâit, enervat, nemulțumit, frustrat de câte ceva. Dar niciunul din ei nu s-a oprit aici. Nu a devenit cinic și resemnat. Cu toţii au schimbat din lucrurile care îi nemulțumeau. Și mai mult decât atât: au creat comunități de sute, de mii și de zeci de mii de oameni care îi urmează, le împărtășesc convingerile și le trăiesc în viața de zi cu zi.

Credem că știm cum să creem în București comunități unde să ne simțim ca acasă: dați-ne nouă frustrările și nemulțumirile voastre; împreună cu ceva din timpul, energia și resursele voastre.

Noi le vom investi în crearea de comunități în București. Asta va fi misiunea noastră.

Vom promova oameni care pun energie într-un obiectiv sau o pasiune comună. Vom descoperi comunități deja existente și le vom ajuta să crească. Vom susține crearea de noi comunități. Le vom transforma în comunitățile voastre. Vom ști că misiunea noastră s-a încheiat atunci când fiecare va găsi un loc unde să se simtă ca acasă în București.

Deja am făcut primii pași. Primul lucru pe care l-am făcut a fost o cercetare empirică, în care ne întrebam cei peste 200 de donatori care sunt principalele probleme din București în rezolvarea cărora ar fi dispuși să investească energie. Primele domenii pe care le-au menționat au fost: implicarea în comunitate, copiii și educația, ecologia, spațiile verzi. Și câinii comunitari. Domenii multe și foarte diverse – dar nu e Bucureștiul la fel?

Am început să lucrăm la proiecte. Suntem foarte mândri să vă anunțăm că programul nostru de voluntariat “De bunăvoie pentru Bucureşti” se află în bloc start, iar platforma sa online este finalizată. Dacă vă numărați printre cei care au vrut întotdeauna facă un bine, dar nu au știut unde să facă asta, acum e simplu. Găsiți în programul nostru zeci de ocazii unde vă puteți folosi talentele și calitățile, pentru a da o mână de ajutor altora. Sper să vă înscrieți în proiect și să împărtășiți cu noi experiența.

Proiectul internațional YouthBank, care a câștigat premii importante ca program educațional și de leadership pentru elevi de liceu, este în București în al treilea an de desfășurare. Noi am preluat acest proiect pentru că știm că există în oraș elevi de liceu altfel decât îi vedem în fiecare zi la televizor. Elevi care au vise, planuri, care vor să învețe în străinătate și să revină să aplice ce au învățat în România.

Următorul nostru proiect, “100 de idei mici schimbă un oraș mare” pleacă de la credința că orașul nostru poate fi mai ușor digerat dacă este mestecat în bucăți mici. Te poți descuraja dacă te uiți la toate problemele mari pe care le are Bucureștiul. Noi credem însă că ideile mici sunt cele care aduc schimbări importante; că putem fi inspirați și energizaţi de grupuri de oameni care aleg să schimbe ceva în orașul, în cartierul, în grupul lor de prieteni. Timp de câțiva ani, vom finanța, vom consilia și vom comunica despre astfel de proiecte mici din diferite domenii.

Credem că, adunate împreună, aceste proiecte au șansa să schimbe cu adevărat nu doar fața, ci și sufletul acestui oraș.

N-aș vrea să închei înainte de a aduce mulțumiri:

Vouă tuturor, pentru că ați venit (având în vedere vremea de afară, chiar și eu m-am gândit de două ori înainte să ies din casă).

Mulțumesc celor peste 200 donatori individuali care, prin contribuția lor, au făcut posibilă înființarea Fundației Comunitare București. Mulți dintre ei sunt în această seară aici în sală.

Mulțumesc companiilor Lafarge România, Hello Communication, Doc Comm Communication, Băcănia Veche, Adobe România, care ne-au acordat deja încrederea, resursele și ideile lor.

Mulțumesc partenerilor noștri: Asociația pentru Relații Comunitare, care a visat, acum mai bine de cinci ani, că în România poate crește o rețea de fundații comunitare. Mulțumim finanțatorilor proiectului – Fundația pentru Parteneriat și Trust for Civil Society în Central and Eastern Europe, Mott Foundation și Romanian American Foundation, precum și consultantului nostru dinainte de înființare, Fundația PACT. Mulțumim și celor cinci fundații comunitare din țară – Cluj, Odorhei, Alba, Covasna și Mureș – din a căror experiență am învățat până acum.

Mulțumesc membrilor Board-ului FCB: Stanislav Georgiev, Vice-președinte și CFO Unicredit-Țiriac Bank, Cosmin Alexandru, consultant și partener B&P Brandivia, Manuela Preoteasa, Managing Partner Hotnews și EurActiv.ro, actorul Dragoș Bucur și doi dintre membrii fondatori – Cristina Adam şi Mugur Parizianu. Sunt cu toții oameni ocupați, care oferă din timpul lor pentru a structura această idee într-un proiect viabil.

Nu în ultimul rând, aș vrea să mulțumesc celor 10 membri fondatori alături de care am pornit la drum acum mai bine de un an, precum și celor trei colegi ai mei – Ada, Ela și Bogdan – care au avut curajul (sau poate viziunea) să lucreze în acest proiect încă de când era doar o idee pe hârtie.

Și acum aș dori să-l invit alături de mine pe scenă pe primul invitat din seara asta: Marius Tudosiei de la Băcănia Veche. El ne va spune povestea comunității Băcănia Veche, dar și despre ce mâncăm noi în seara asta.

Marius a pornit proiectul Băcănia Veche pentru că a fost nemulțumit de mâncarea din oraș: trebuia să bată Bucureștiul în lung și-n lat că să găsească mâncare sănătoasă pentru familia lui. A văzut că sunt și alții ca el – oameni care simt nevoia de a ști cu precizie ce mănâncă, de a simți gustul de acasă și gustul copilăriei. Atât de mare era nevoia asta, că fanii Băcăniei Vechi abia au încăput în magazin la deschiderea oficială, comunicată numai prin pagina de Facebook.

Editorii de la Decât o Revistă nu au mai putut înghiți calitatea jurnalismului din România. Din frustrare, au inventat o revistă care apare „decât o dată”, bazată pe toate principiile lor despre jurnalismul de care nu era loc în presa comercială. Nevoia oamenilor de povești bine scrise, în care să se regăsească, s-a dovedit atât de importantă, încât echipa de jurnaliști lucrează acum la numărul 8 din ceea ce nu mai e deloc “decât” o revistă.

Andrei Bârsan de la orașul.ro a crezut că locuim într-un oraș frumos, dar pe care nu îl cunoaștem sau nu îl mai observăm. A ales să se uite la București prin obiectivul camerei de fotografiat și a început să organizeze excursii de fotografie. În curând, grupuri uneori de sute de oameni au ajuns să spună povești despre București cu ajutorul fotografiilor și să lucreze la păstrarea memoriei vizuale a orașului.

Cei de la Incubator 107 au crezut că oricine poate să învețe pe oricine orice și au vrut să scuture izolarea dintre oamenii care împărtășesc aceleași pasiuni. Așa au ajuns sălile din Str. Traian 107 să fie neîncăpătoare de pasionați de chiromanție, mâncare africană sau Feng Shui.

Cei trei fondatori Tango Tangent au simțit că nu este destulă tandrețe și armonie în București și că tangoul poate să fie un remediu potrivit. În câțiva ani, au început să adune pasionați de tango în sălile lor de curs, dar și în evenimente publice în parcuri, la teatru sau în companii.

Cei de la Sex Tower Underground Power au fost nemulțumiți de faptul că nu e destulă susținere pentru cultură urbană în orașul nostru. Au lansat proiectul pentru că au știut că oamenii care merg în cluburi au ceva în comun cu pasionații de modă, cu artă contemporană sau cea underground. Și au avut dreptate, judecând după câți le urmăresc proiectele, din orice domeniu ar fi acestea.”

După 3 ani în care organismul PDL n-a răspuns la niciun fel de stimuli în afară de propriile umori şi propriii paraziţi, ianuarie 2012 marchează trezirea la viaţă. Asta ar putea fi o veste bună, dacă partidul de guvernământ vrea să mai trăiască împreună cu noi sau o veste proastă, dacă starea de izolare prelungită i-a afectat definitiv PDL-ului capacitatea de supravieţuire.

E clar că fără cele mai dure dintre măsurile luate de preşedinte şi PDL, Româ­nia ar fi fost acum în faliment. 25% ar fi fost nu reducerea de salariu, ci salariul întreg. La fel de clar, însă, e faptul că abilitatea lor de a comunica ce şi de ce fac e dezastruoasă. Nu e o meteahnă exclusiv autohtonă, dar actuala putere pare să fi coborât standardele până foarte aproape de zero. Într-un interviu dintr-o carte apărută anul trecut, Barack Obama declara: „În timpul mandatului meu, cele mai mari greşeli pe care le-am făcut ţin mai puţin de politic şi mai mult de comunicare. Ironia este că am ajuns în această funcţie spunându-le americanilor o poveste. Dar am pierdut acest fir narativ în rezolvarea problemelor de zi cu zi. Simbolurile şi gesturile, ceea ce oamenii văd ieşind din acest birou sunt cel puţin la fel de importante ca politicile însele“.

Ar fi ceva de învăţat de la cei mai performanţi comunicatori politici din lume. Însă chiar şi în al 12-lea ceas, în plină criză, puterea de la noi nu pare să-şi găsească resorturile pentru o comunicare coerentă şi eficientă. E adevărat că e mult mai greu când eşti cu spatele la zid, când nimeni nu mai vrea să vorbească cu tine. Şi când îţi suflă în ceafă manipulări grosiere ale televiziunilor de neştiri. Dar nu e imposibil.

Cea mai importantă parte a comunicării e dialogul. PDL a renunţat de mult la acest exerciţiu, iar acum resimte din plin efectele. Şi nu mă refer doar la refuzul partenerilor sociali de a mai dialoga, ci şi la însăşi calitatea deciziilor economice, sociale şi legislative pe care PDL le-a luat în ultima perioadă, culminând cu născuta moartă Lege a sănătăţii. E un exemplu de manual despre cum o intenţie bună se poate termina prost cu concursul aproape exclusiv al iniţiatorului, convins că doar el singur deţine adevărul. Puterea a confundat societatea cu mass-media şi partidele ostile, iar pentru a evita cu orice preţ confruntarea de idei a ales să le asculte doar pe cele proprii.

Principalul avantaj al unui guvern tehnocrat acesta ar fi. Tehnocraţii au exerciţiul, dorinţa şi inteligenţa de a dialoga autentic. Politicienii, nu. Specialiştii au obişnuinţa faptului că cele mai bune idei şi solutii apar din discuţii, nu din senin. Din discuţii cu oameni pricepuţi şi curajoşi, nu cu politruci obedienţi şi dependenţi. La cum merg lucrurile prin lume, sper că viitoarea formă de organizare va fi tehnodemocraţia. Societăţile şi problemele lor au devenit mult prea complexe pentru a mai putea fi conduse bine de politicieni de carieră.

Mă tem că aşa cum nu au înţeles că doctorul Raed Arafat e mult mai mult decât un subsecretar de stat oarecare, politicienii de la putere nu vor înţelege nici că cele câteva sute de oameni care îşi strigă ofurile în stradă reprezintă mult mai mult de atât. Într-un mod neaşteptat, după 20 de ani de pregătire, SMURD a resuscitat România. Oamenii politici au acum şansa să ne vindece sau să ne îngroape. Sau noi pe ei.
(Editorial apărut în numărul din 24 ianuarie al Revistei 22)

Pe scurt, Raed Arafat se opune privatizării sistemului de ambulanţă şi a caselor de asigurări de sănătate. Nu e împotriva introducerii concurenţei private, dar ar vrea-o reglementată foarte clar şi foarte strict. Fiind un specialist şi un practician care a văzut multe sisteme în toată lumea şi unul care a construit într-un sistem atât de pestriţ ca al nostru, aş înclina să merg pe mâna lui. Aş insista ca expertiza lui să fie un centru de influenţă.

L-am auzit recent pe Traian Băsescu declarând iritat, într-un interviu, că Raed Arafat uită că şi el a început SMURD-ul ca o fundaţie, deci tot ca privat, cum ar veni. Eu l-am ascultat cu multă atenţie, mai bine de o oră, pe doctorul Arafat şi cred că nu uită nimic. Şi-a amintit cu lux de amănunte o mulţime de detalii de la începuturile SMURD-ului de acum 20 de ani. Persoane, situaţii, crize şi reuşite. Nu cred că uită nimic din ce şi cum a făcut pentru sistemul de sănătate din România şi nici ce i-a făcut sistemul de sănătate lui şi iniţiativelor lui. Nu uită de toţi politrucii şi şefii de consilii, comisii şi comitete care i-au pus beţe-n roate ori de câte ori au avut ocazia.

Nu ştiu câtă lume ştie de ce SMURD nu funcţionează în cadrul sistemului de ambulanţă, cum ar părea firesc, ci în cel al pompierilor. Motivul e simplu şi năucitor: salvarea a refuzat să-l adopte. Unora dintre mai marii sistemului nu li se părea normal ca maşinile SMURD să ajungă la un accident înaintea salvărilor sau ca un sirian să salveze viaţa unor români. Astfel de cretini au adus sistemul de sănătate la sapă de lemn şi în pofida lor a reuşit doctorul Arafat să creeze un sistem integrat de salvare a vieţilor la care Franţa se uită acum ca la un model de urmat. Şi a reuşit asta în cadrul unui serviciu al statului. Aşa ceva e de nepreţuit.

Nu mă pricep la organizarea sistemului de sănătate. Dar am avut de-a face cu servicii medicale din Româ­nia, Ungaria şi Austria, şi private, şi de stat. Nu există comparaţie între sistemul de sănătate de afară şi sistemul de îmbolnăvire de la noi. Eu m-am format într-o cultură de business. Acolo, când dai de cineva care e foarte bun la ceva, mai ales la ceva la care nu te pricepi, cel mai inteligent lucru e să-l atragi de partea ta, să-l întrebi de ce are nevoie şi să-i dai cale liberă. Când nu poţi să-l ajuţi, te asiguri că nu-l încurci. Aşa se obţin cel mai rapid rezultatele şi performanţa.

Nu pot deloc să înţeleg de ce aşa o abordare nu are şanse şi în politica românească. De ce trebuie ca, sistematic, cineva care reuşeşte cu enorme eforturi să realizeze ceva în structurile statului să fie dat la o parte imediat ce se pune problema reformării structurilor de stat. Cine e mai în măsură să reformeze sistemul decât cei care au făcut-o deja pe cont propriu?

Doctorul Raed Arafat e o persoană foarte rară în spaţiul public româ­nesc, spre deosebire de politicienii cu care se confruntă acum şi care reprezintă o tipologie mult mai răspândită. Medicul îndrăgostit de România trăieşte ca să construiască pentru cei din jurul său. Şi construind atât de mult, din nimic şi împotriva curentului, a dobândit un fel de înţelegere şi determinare care sunt, şi ele, foarte rare. Are viziune, metodă, pricepere şi rezultate. Adică tot ce lipseşte mai tuturor opozanţilor lui. Cel mai prost lucru pe care clasa politică îl poate face acum pentru sănătatea românilor e să-i ignore doctorului Arafat cei 20 de ani de muncă în slujba sănătăţii românilor.
(Articol apărut în numărul din 10 decembrie al Revistei 22)

Să vă descriu finalul ăsta, la prima mea vizită acolo, în noiembrie anul trecut. Am trecut de recepție și am intrat în vestiar. Un culoar îngust de 2 metri și lung de vreo 20. Pe jos gresie neagră, mată. Pereții, negru mat. Tâmplăria dulapurilor și a banchetelor, negru lucios. Hmm. M-am schimbat, la propriu și la figurat, și m-am dus la toaletă. Un metru pe un metru, neagră. Apoi am trecut la dușuri. Complet negre, toate. Hmm, hmm. Plin de angoasă și speranță în același timp, am deschis o ușă de sticlă… neagră și am intrat în incinta piscinei, la subsol.

Deja oarecum în transă, am intrat în apă și m-am uitat de jur împrejur. Fundul piscinei, negru mat. Pereții, de jur împrejur, negru mat. Tavanul, negru mat, spart din loc în loc de câteva pătrate de plastic alb opac luminate cu neoane reci. Un singur gând mi-a mai putut trece prin minte: WTF!?!

Există cineva care a fost plătit să facă în așa fel încât oamenii să înoate într-un cavou? Ce fel de școală trebuie să faci pentru asta? Mai trăisem nu demult o experiență similară într-un hotel, pe care am descris-o aici. Dar acolo rezistasem două zile. Aici am abonament pe un an.

După prima vizită, cineva de la club m-a sunat să-mi ceară feedback. Am apreciat gestul și m-am bucurat să i-l dau, politicos dar cinstit. Persoana de la celălalt capăt al firului a fost destul de încurcată și mi-a spus că intenția designerului a fost ca atmosfera să fie sobră și că nu crede că se mai poate schimba ceva, că nu pot înlocui gresia.

Ambele argumente m-au descumpănit. Primul, că atmosfera din piscină trebuia să fie sobră. Păi atunci să ne lase să înotăm în smochinguri negre, cu papion și pantofi de lac. Iar în loc de prosoape să ne dea niște fețe de masă scrobite. Și ce atâtea șezlonguri, câteva scaune de conferință drapate ar fi mai mult decât suficiente. Trecerea de la sobri la țepeni ar fi doar o chestiune de timp.

Una din două: ori designerul cu pricina a fost cât p-aci să se-nece când era mic și mai poate asocia apa doar cu sfârșitul, ori n-a intrat în viața lui treaz într-o piscină și i s-a părut tot timpul că restul sunt foarte sobri. În lumea din care vin eu, e adevărat mai de modă veche și mult mai puțin tenebroasă decât asta în care am intrat acolo, la piscină te duci ca să te relaxezi, să te revigorezi, să te bucuri, să înoți, să te joci cu copiii etc. A, am uitat: locul de joacă în apă pentru copii, negru complet. O veselie. Jacuzzi-ul, negru, sus, jos, stânga, dreapta. O oală neagră cu smoală bolborosind. Relaxare totală. Finală, chiar.

Al doilea argument: nu mai putem face nimic. Aș putea eu, cu câțiva prieteni, gratis. Golim piscina de apă, aducem câteva găleți cu vopsea de diferite culori vii!!! și le aruncăm la întâmplare pe pereți. E tot o treabă foarte modernă, din câte am văzut eu prin galeriile de artă contemporană. Iar apoi putem să ne bucurăm cum se cuvine de abonamentele pe care le-am plătit.

Cred că la tot centrul au lucrat mai multe echipe. Pentru că la sălile de aerobic și fitness sunt culori calde, tonice, dotări de ultimă generație, oameni amabili, nu-ți vine să mai pleci de acolo. De dincoace, aproape că nu mai poți să pleci. Cei cu aparatele sunt în rai. Noi, ăștia cu apa, trebuie că avem de spălat niște păcate. Și ar fi păcat să rămână așa.

Ceva nu e în regulă, ori cu mine, ori cu designul modern de școală sobră. Și pentru că realmente aveam dubii de inadecvare personală, n-aș fi scris articolul ăsta, dacă n-aș fi auzit în vestiar, la ultima vizită în underworld, doi clienți împărtășindu-și nemulțumirea față de lugubrul deprimant din jurul lor. Deci, dorință de resuscitare a locului ar cam fi.

Experiența a fost, totuși, o mare bucurie, așa cum e fiecare întâlnire virtuală a mea cu Iv sau cu versurile lui. Deși ne cunoaștem doar virtual, mie mi se pare că-l știu de când lumea. Asta, probabil, pentru că lumea versurilor lui e lumea bucuriilor mele nespuse, căci n-am știut niciodată să le spun așa. Citez din Versez:

sms 29
of! m-am săturat de frig/ ca gaura de covrig/
şi de soarele cu dinţi/ ca icoanele de sfinţi//

Nu e doar despre rime, care la Iv sunt oricum spectaculoase, e despre un fel de a se apropia de gânduri, imagini și cuvinte care nu vor să stea locului în locurile în care toți oamenii le pun de când s-au întâlnit cu ele. Când Iv se întâlnește cu ele, pe cuvinte le apucă un chef nebun de joacă și de șotii. Își descoperă prietenii cu niște cuvinte pe care până atunci nu le văzuseră niciodată sau încep să adune semnificații despre care nu știau să existe. Jucându-se, cuvintele cresc în curtea lui Iv până când se agață de oamenii mari care suntem și se hârjonesc cu tabieturile, încrâncenările, ifosele și prețiozitățile noastre ca să ni le arate cât de caraghioase sunt, de fapt. Să ne aducă aminte de naivitățile pe care candoarea și curiozitatea copilăriei le făceau posibile. Cred că plăcerea și surpriza cea mai mare când îl citesc pe Iv de aici vin: aflu că trăirile astea devin din nou probabile, că sunt foarte aproape, la doar un vers distanță. Așadar, concluzionez:

Nu m-am săturat de Iv/ ca nota de portativ
și nici de versezul lui/ ca glezna de tocul cui

Versurile lui Iv sunt între cele mai frumoase pe care le-am citit în ultimii 20 de ani. Sper că are un spate puternic, în care să care mult timp de acum încolo nenumărate dramuri de naivitate, seninătate și generozitate.

După câteva luni am înţeles că puterea are mai multe chipuri. Şi că cel mai perfid, şi adesea cel mai redutabil e cel care nici nu se vede. Toate schimbările pe care le reuşiserăm în cursul primului an de după revoluţie începuseră, spre sfârşitul lui, să fie înmuiate, „adaptate” sau chiar eliminate. Profesorii pe care îi dăduserăm afară erau discret dar consecvent reintegraţi într-un fel în care să nu li se dea uşor de urmă: alte facultăţi, alte posturi, alte cursuri. Maşinăria care deţinuse puterea se reorganiza şi se reinfiltra în sistem. Atunci am văzut prima dată oameni dispuşi la orice ca să rămână la putere.

Următoarea întâlnire cu resorturile puterii am avut-o la 21 de ani, în AIESEC, o organizaţie studenţească internaţională la a cărei înfiinţare în România am contribuit. Aici eram într-un mediu în acelaşi timp cooperant şi competitiv, pentru că trebuia să realizăm proiecte cât mai multe şi mai bune împreună cu alţi studenţi din ţară şi din străinătate. Discuţiile din echipa românească erau foarte aprinse, intensitatea vocii o depăşea de regulă pe cea a argumentelor. Fiecare voiam să ne impunem punctul de vedere şi eram dispuşi la orice pentru asta. Odată cred că m-am şi îmbrâncit, într-o şedinţă, cu un coleg care apără o poziţie contrară. A fost nevoie de intervenţia celorlalţi ca să nu ne apărăm opiniile cu pumnii.

Nu ştiam atunci nimic – nici de teambuilding, nici de inteligenţa emoţională, nici de empatie şi, în general, despre niciunul dintre conceptele care încearcă acum să guverneze relaţiile profesionale dintre oameni. Noi aveam idei şi voiam putere asupra celorlalţi ca să le punem în practică. Iar puterea era un joc cu sumă fixă. Dacă o avea altul, n-o mai aveai tu.

Peste un an am mai urcat o treaptă. Puterea mi s-a înfăţişat sub forma cea mai tentantă, atunci, pentru mine: bani şi carieră. Împreună cu alţi asociaţi am înfiinţat o firmă de cercetare de piaţă şi am devenit şef. Întâi şeful meu, apoi al altora. Asta era o poziţie de putere explicită, venea la pachet cu un status social recunoscut. Aveam drept de decizie asupra altcuiva. Şi mi-l exercitam fără multe menajamente. Am avut angajaţi pe care i-am făcut să plângă în faţa mea, şi nu de bucurie. Când mi se părea că merită să fiu rău, eram rău. Puterea însemna capacitatea de a-i face pe alţii să facă cum vreau eu, indiferent de ce voiau ei.

Pe la 25 ani a început să-mi încolţească în minte ideea că ceva era în neregulă în felul în care îmi alimentam succesul. Că postura asta de proprietar al puterii şi dreptăţii e o falsă cucerire. Atunci am hotărât să mă duc în armată. Am vrut să trăiesc câteva luni într-un mediu în care toate însemnele puterii mele din centrul Bucureştiului nu mai valorau nimic. Să mă văd lipsit de putere într-o lume a puterii absolute. Acolo am înţeles cât de lipsite de putere sunt, de fapt, argumentele de genul „Pentru că aşa vreau eu!”, „Pentru că aşa zic eu că e mai bine!”, „Pentru că aşa scrie la regulament!”. A fost suficient încât să-mi învăţ lecţia şi să mă întorc dornic să-mi construiesc relaţii puternice, bazate şi pe altceva în afară de putere.

Armata m-a pregătit pentru momentul în care paradigma de exercitare a influenţei mi s-a schimbat definitiv. Momentul ăsta a fost cel în care am început să învăţ, de la partenerii austrieci cărora le vândusem firma cum fac ei, cum îşi construiesc şi exercită ei puterea în firmele pe care le conduceau. Altă planetă. Ei au fost primii mei mentori şi m-au învăţat că puterea n-o are cine vorbeste mai mult, ci acela care ascultă mai atent. Nu cel care insistă mai mult, ci acela care poate ceda la timp. Au fost în câteva rânduri în care, la insistenţele mele de a face lucrurile într-un anumit fel, mi-au răspuns aşa: „Noi suntem destul de siguri că n-o să-ţi iasă, dar te sprijinim cu tot ce ai nevoie să faci cum vrei tu, ca să înveţi din asta.” Şi învăţam şi când îmi ieşea şi când nu îmi ieşea. Cum mie mi-a plăcut întotdeauna să călătoresc, am făcut câţiva ani de navetă între mentalităţi, după care nu m-am mai întors niciodată în locul de unde plecasem.

Apoi am condus nişte ani filiala de aici a multinaţionalei care preluase firma şi am învăţat multe despre politeţea puterii. Despre, într-un fel, aristocraţia ei. Mai târziu am dat şi peste o frază a Doamnei de Fier, Margaret Thatcher, care descria foarte bine ce vedeam eu la unii colegi şi clienţi din vest: „Being in power is like being a lady. If you need to say you are, you are not.”.

Cu perspectiva asta, la 30 şi ceva de ani mi-am ridicat ştacheta relaţiei cu puterea şi am hotărât să intru în politică. În perioada de maxim idealism a vieţii mele mă simţeam capabil să răstorn paradigma felului în care se ajunge la putere şi se face politică în România. Împreună cu alţi prieteni am fondat un partid, Uniunea pentru Reconstrucţia României – URR, şi am început să-l extindem în ţară. Am trăit atunci, pentru prima oară, presiunea puterii reprezentative. Vorbeam şi acţionam public în numele multor oameni, într-un fel în care trebuia să ţinem cont nu doar de opiniile şi credinţele noastre, ci mai ales de ale lor. Nu aveam niciun mijloc de constrângere asupra lor. Erau cu noi doar atât cât voiau ei. Ceea ce făceam şi spuneam îi putea face pe ei mai puternici, ceea ce ne putea face şi pe noi mai puternici. Până la urmă obiectivele ne-au fost mai mari decat puterile. Dupa alegerile din 2004 a trebuit să ne recunoaştem învinşi şi să găsim puterea de a merge mai departe.

Cu toate experienţele astea la activ, pe la 35 de ani mi-am zis că sunt destul de puternic ca să mă desprind de firmă şi de funcţia care îmi conservau puterea formală, financiară şi de imagine cu care mă obişnuisem. Am vrut să încep iar de la zero, de data asta din postura de consultant. Singura putere pe care o mai aveam asupra clienţilor mei era cea a argumentelor. Singura putere pe care o mai aveam asupra oamenilor din jurul meu era cea a autenticităţii relaţiilor.

Poate că deloc întâmplător, tot atunci a început şi proiectul Erudio. Ne-am strâns acolo câţiva oameni dornici să punem într-un curs de leadership creativ ceva ce ne-am fi dorit în primul rând pentru noi înşine – capacitatea de a ancora actul de conducere, exercitarea puterii, mult mai mult în ceea în ceea ce ai înăuntru decât în ceea ce ai pe dinafară. Aici am învăţat din nou că puterea nu „devine după facultăţi”, vorba lui Bălosu din Moromeţii. Că oamenii pot fi foarte puternici şi după ce-i dezbraci de titluri, de funcţii, de maşini, de costume sau de salarii, doar că nu întotdeauna sunt conştienţi de asta, iar atunci când o descoperă sau o redescoperă, puterea asta din ei îi încarcă şi îi bucură infinit mai mult decat celelalte. Pentru că asta e a lor, nu trebuie să le-o dea sau să le-o recunoască nimeni, şi pentru că o pot da cui vor ei, cât vor ei.

Dacă e, însă, un loc în care tot ce am trăit, ce ştiu şi ce îmi imaginez despre putere se duce dracului instantaneu, e în relaţia cu cei doi băieţi ai mei. Cu ai altora sunt mai bine, dar de fiecare dată când încerc să-mi conving copiii, adolescenţi acum, să facă ceva care iese din rutina lor zilnică, mă simt cel mai neputincios om puternic din lume. Toate experienţele mele de succes într-ale puterii valorează fix zero. Ba, uneori, cântăresc cu minus.

Mereu trebuie să mă reinventez şi să găsesc puterea de a apropia lumile noastre şi înţelesurile lor, până când construim un teritoriu comun. Puterea e foarte uşor de pus în practică atunci când trebuie să cucereşti ce e diferit. Ai un target, nişte instrumente, nişte aliaţi şi nişte adversari. Strategie, plan, atac, evaluare. Sărbătoreşti sau ataci din nou. E, însă, rupător de greu când trebuie să construieşti împreună cu ce e diferit. Mereu trebuie să uit ce-am făcut de atâtea ori, să nu pun mâna pe mijoacele care-mi sunt la îndemână şi să meşteresc altele, pe loc, împreună cu Andrei şi Mihai. Mi-ar fi foarte uşor să-i oblig. Şi poate m-aş simţi foarte puternic. Doar că nu ne-ar folosi niciunuia, de fapt, la nimic.

Când mă uit în urmă, uneori regret că am pierdut atâta timp. Câteodată îmi spun că poate nu se putea altfel, că n-aş fi ajuns aici, dacă n-aş fi trecut pe-acolo, că fiecare vârstă are forma ei de putere. Şi nu mă refer doar la vârstele oamenilor, ci şi ale societăţilor. Alteori mi-aş fi dorit să fi avut mai devreme pe cineva care să mă ajute să văd mai departe. Nu pentru a avea mai multă putere mai repede, ci pentru a mă putea bucura de ea mai bine. Una dintre cele mai perfide capcane ale puterii e că ea poate să consume mai multă energie decât produce. Te poate face un om foarte puternic în ochii altora şi foarte nefericit în ai tăi. Altfel spus, o putere prea mare te poate slei de puteri.

Învăţătura cea mai de preţ cu care am rămas din multele mele întâlniri cu puterea e că nu creşte când o iei, ci când o dai. Asta e contraintuitiv, încă, pentru foarte multă lume. Pare o formulă perfect inadecvată pentru cum arată acum, la noi, relaţiile în spaţiul public, în cel politic, sau în multe companii. Dar eu am încredere. E una dintre puterile mele.
(Articol apărut în numărul 7 al DoR).

Cum se face că, deși atât el cât și compania lui au făcut averi uriașe de pe urma vânzărilor de produse Apple, a fost și e perceput în continuare ca un om care a dat mult mai mult decât a primit?

I-au fost alăturate cuvinte precum geniu, vizionar, creativitate, îndrăzneală și altele asemenea. Dar n-au mai fost până la el genii, și vizionari, și creativi îndrăzneți? N-au mai fost oameni care au creat companii uriașe din nimic? Ce îl face pe el atât de special, atât de unic?

Cred că răspunsul la această întrebare e miezul răspunsului la o alta, care frământă mediul corporatist de câțiva ani. Steve Jobs și reacția oamenilor la dispariția lui sunt răspunsul la cum va arăta modelul de business de succes al secolului 21.

Steve Jobs e atât de regretat pentru că și-a creat produsele și și-a condus compania cu o dedicare frenetică, fanatică aproape, pentru clienți și aspirațiile lor. Nu pentru nevoile și dorințele lor – asta fac toate firmele de 100 de ani -, ci pentru aspirațiile lor, unele neștiute încă. El nu a inventat produse, a inventat vise noi și apoi le-a oferit soluții de realizare. Lumea s-a schimbat nu pentru că acum comunicăm mai bine, ci pentru că visăm și trăim mai frumos, mai intuitiv, cu mai multă plăcere și bucurie.

Jobs a fost convins că poate ajuta oamenii să devină mai mult decât ceea ce ei înșiși credeau că pot deveni. Eu pentru asta îl regret cel mai mult. E posibil ca urmașii lui la conducerea Apple să creeze produse la fel de bune, poate chiar mai bune. Dar vor putea ei să mai imagineze vise noi pe care clienții și competitorii să vrea cu orice preț să le viseze cu ochii larg deschiși?

Sunt un admirator necondiționat al brandului Apple pentru că de fiecare dată când folosesc un “iP.” am sentimentul că Steve Jobs s-a gândit la “i”-ul din mine când l-a creat. La fel simt, probabil, câteva sute de milioane de oameni din toată lumea cărora generozitatea lui le va lipsi de acum încolo. Brandurile secolului 21 vor trebui să-și facă temele începând cu lecția asta. Chiar dacă domnul profesor lucrează acum la o versiune îmbunătățită a lui iParadise.