Cu toate aceste aiureli, campania asta e pri­ma din 2004 încoace, de când am votat URR, când voi vota iarăși din convingere. De data asta nu pentru un partid, ci pentru o per­soa­nă – pentru Nicușor Dan la Primăria Bu­cu­reș­tiului. Unul dintre sloganurile URR zicea: „Oa­meni ca tine, nu politicieni“. Nicușor Dan nu e ca mine, e mai bun ca mine. Pentru că el a găsit timp, energie și determinare să lup­te cu persoane, firme și instituții ale statului pentru a apăra Bucureștiul de cei pentru care Ca­pi­ta­la e doar o sursă de profit și nimic mai mult.

Așa cum îl cunosc, m-am gân­­dit ce-ar fi făcut Nicușor Dan dacă ar fi fost primar al Bucureștiului în timpul finalei Europa League. Și cred că îna­inte de a se preocupa de cum o să se simtă Platini la Bu­cu­rești, s-ar fi preocupat ca pe suporterii spanioli să nu-i fu­re toți taximetriștii țepari ca­re bântuie aeroportul, străzile și hotelurile Capitalei, în căutare zilnică de vic­time.

Înainte de asta, ar fi pus pe site-ul pri­măriei o secțiune specială în engleză și spa­niolă, ca­re să-i ajute pe turiștii spanioli cu ce­le mai importante informații. Și ar fi distribuit in­for­mațiile astea tipărite către ei și în centrul vechi.

Înainte de asta, ar fi strâns un grup de cu­noscuți, de la organizații de tineri, de ar­tiști, de voluntari, ca să-i întrebe ce fel de eve­ni­mente cred ei că ar trebui să organizeze pri­măria împreună cu ei, pentru ca zecile de mii de spanioli să ducă acasă un sentiment cât mai plăcut legat de București și să-și do­rească să se întoarcă aici și pentru alte mo­tive în afară de patetica noastră mândrie le­gată de frumusețea româncelor.

Într-un cuvânt, Nicușor Dan ar fi fost mult mai preocupat de cum se simt vizitatorii spa­nioli printre bucureștenii obișnuiți decât cum se simt somitățile străine printre oficialitățile autohtone. E o diferență esențială de pers­pec­tivă. Dintre toți candidații notabili la Primăria Bucureștiului, Nicușor Dan e singurul care ar reprezenta pe cineva din afara instituțiilor statului. Toți ceilalți sunt prinși într-un sistem al cărui unic scop e propria prezervare și pros­peritate.

Nicușor Dan e un matematician de succes. Are o minte structurată, coerentă și sis­te­mi­că, capabilă să pună o noimă în complexitatea haotică a aglomerării urbane numită Bu­cu­rești. A trăit în Occident și a deprins aspirațiile firești de dezvoltare comunitară. Aș vrea să trăiesc într-un oraș care să aibă calmul și ima­ginația lui.

Omul acesta e și un luptător de succes. A sto­pat de la demolare monumente istorice și de la construcție monstruozități arhitecturale. A făcut asta cu o mână de oameni inimoși ca el, împotriva unor structuri de putere fi­nan­ciară și instituțională incomparabil mai mari. Aș vrea să trăiesc într-un oraș care să aibă cu­rajul lui.

Nicușor Dan e un om care se uită în ochii tăi, nu în buzunarul tău. E un om care îți cere să te ajuți, nu să îl ajuți. E venit în campania as­ta cu tot ce știe și cu tot ce are, pentru cei care vor mai mult de la locul în care trăiesc.

Ce șanse are el? Fix atâtea câte îi dăm noi, bucureștenii. Niciuna în plus sau în minus. Un bun prieten, fost membru în conducerea URR, îmi povestește că periodic se întâlnește cu oameni care îl întreabă de URR și dacă mai suntem activi în politică. El le răspunde că nu, iar apoi ei îl întreabă „dar de ce?“. La care amicul meu îi întreabă: „ne-ai votat?“ și, de obicei, primește răspunsul că nu. „Vezi, de-aia nu mai suntem în politică.“.

Eu vreau foarte tare ca oameni precum Ni­cușor Dan să fie în administrația și politica românească mult timp de acum încolo. De aceea o să-i votez doar pe ei, pe fiecare, ca să conteze.
(Articol apărut în numărul din 15 mai al Revistei 22)

Cineva ar trebui să prepare o poțiune pe care să o înghită mai marii partidelor și care să le dea curajul să rezolve acest rictus moral de pe fața politicii românești. Problema cea mai mare nu e că oameni lipsiți de onoare există în politică – ei există în toate domeniile –, ci că, în momentele cruciale, ei dobândesc va­loarea cea mai mare, lor li se fac ofertele cele mai consistente pentru a trăda, pentru că trădarea înclină balanța puterii. Iar trădarea devine un motiv de mândrie și de invidie. De­vine modelul de urmat. Niciun partid n-are îndrăzneala și bărbăția să spună stop, primul. În felul ăsta, toate par­tidele, toți oamenii lor de onoare și de bună-credință se predau sistematic în mâinile câtorva obraznici lacomi, lipsiți de scrupule și de coloană vertebrală.

Lipsa de coerență pleacă de la vârf. Discursul lui Crin An­tonescu din ziua votării în par­lament a moțiunii de cen­zură e exemplul cel mai eloc­vent. Nu poți să așezi în ace­lași discurs formulări precum „distinși colegi“ și „nerușinare“ sau „stimați parlamentari“ și „mitocănie“. Un registru retoric ipocrit e semnalul cel mai vizibil pentru un com­por­tament politic ipocrit. Iar oportuniștii politruci recepționează semnalele astea mai fin decât oricine.

Zilele trecute, am căzut, din întâmplare, peste retransmisia, la HBO, a unui discurs al lui Ceaușescu în fața miniștrilor săi, în anii ‘80. Deci era un cadru mai degrabă intim, între apropiații lui cei mai fideli. O mostră in­cre­di­bilă de agramatism, găunoșenie de formă și conținut, de postură ridicolă. Pe standardele de acum, un papițoi. Băiatul meu de 15 ani m-a întrebat: „Ăsta e Ceaușescu?“. „Da“, am zis. M-a întrebat din nou: „Sigur ăsta e?“. „Da“, zic din nou. „Păi și cum a fost ăsta atâția ani dictator în România, că e un bou?“.

Răspunsul care mi-a venit în minte și pe care nu i l-am dat a fost că și noi toți eram niște boi, de am lăsat pațachinul ăla să taie și să spânzure în România timp de 25 de ani. Dar apoi mi-am adus aminte că sistemul a func­ționat în mai mică măsură datorită lui și în mai mare măsură datorită celor din jurul lui, care, în înregistrarea cu pricina, erau ilustrați de câteva duzini de fețe sinistre și priviri tâmpe. Care la rândul lor se înconjurau de specimene asemenea. Și tot așa, până la nivel de scară de bloc.

Aceleași fețe, doar îmbrăcate mai scump, um­plu azi studiourile talk-show-urilor și înclină balanța puterii în România. Cu mult mai mult tupeu și aplomb decât atunci, pentru că acum e democrație. Acum, ei sunt votați de oameni care habar n-au pe cine votează, dar sunt curtați, cumpărați și promovați de lideri politici care știu foarte bine ce e în pachet.

Guvernul Ungureanu a avut cel mai scurt mandat din istoria postdecembristă și pentru că a fost un guvern din afara sistemului. Mem­brii lui nu erau greii partidelor, încărcați de dosare, contracte și sforării. N-aveau în jur șeptel de bovine cu față umană pentru care datul din cap e suprema formă de ex­primare.

Poate că Ponta, Antonescu și Voiculescu își freacă acum mâinile de bucurie. Ele se vor spăla, în sfârșit, sub robinetele banilor de la buget. Pentru asta, trădătorii șefi și aghio­tanții lor sunt dispuși să intre în orice cap­cană, alături de oricine și împotriva oricui. Asta ar putea să fie treaba lor, dacă n-ar fi pe banii noștri și împotriva sistemului nostru de valori.

Moțiunea de cenzură a fost încă o dovadă că simpla apartenență la o altă generație poate să nu însemne nimic. Între micul Titulescu și marele Ceaușescu sau între somnorosul An­tonescu și vigilentul Voiculescu, țuțării lor n-au nume și chip, doar unica ideologie de a linge resturile din farfuriile stăpânilor, între două râgâituri la televizor.
(Articol apărut în numărul din 1 mai al Revistei 22)

Ultimii ani de polarizare politică mediatică au creat un format de emisiuni standard: unul sau mai mulţi jurnalişti discută cu unul sau mai mulţi invitaţi cu care sunt de acord despre nişte persoane publice cu care nu sunt de acord şi care, de cele mai multe ori, nu sunt de faţă. Discuţiile sunt, cum spun americanii, „no-brainer“, adică nu presupun niciun fel de efort intelectual. Câteodată, unul pur retoric sau tehnic – grafice, flipchart-uri, poze sau clipuri video animă miuţa. Oamenii din platou se simt bine, sunt între ei, se pot bucura, indigna sau relaxa după propria voie sau regie.

Apariţia în peisaj a cuiva care e de altă părere sau orientare politică generează haos. Vajnicii combatanţi de mai devreme regresează rapid la faza pe liceu şi dialogul devine o suită de îmbrânceli verbale, de şuturi în tibie sau în fund, de tras de guler sau de păr, care cum a apucat să-şi dezvolte abilităţile combative adolescentine.

Tot ce nu intră în felul în care moderatorii şi ai lor văd lumea e eretic, condamnabil, musai de ridiculizat sau de eradicat cu orice preţ. Alteritatea, contraargumentele sau simplele dileme sunt concepte, şi ele, pe cale de dispariţie în media româneşti. Groaza şi furia din ochii şi căştile moderatorilor la vederea unor opozanţi în platou sunt autentice. Dar nu e frica de invitaţi, ci de ei înşişi. Nu mai ştiu ce să întrebe, cum să întrebe, cât sau când să întrebe. Astfel, iniţiativele interogative se lungesc la nesfârşit, pentru că îşi conţin propriile confuzii şi răspunsuri dorite, nu cumva invitatul să poată avea şi da un răspuns cu care moderatorul să nu ştie ce să facă.

Cu foarte rare excepţii, toate frânturile de dialoguri în contradictoriu pe care le mai prind la televizor sunt deprimante. Sunt cârpite, căznite, chinuitoare atât pentru participanţi, cât şi pentru public. Dacă arbitrii străini la meciurile de fotbal autohtone n-au avut şanse, poate nişte moderatori străini la talk-show-urile politice ar merita încercaţi.

Când mă gândesc că ne aşteaptă un an de „dezbateri“ electorale, viitorul nu sună bine deloc. Iar temerea mea nu e legată în primul rând de domeniul jurnalistic, ci de rolul lui de model formator în societate. Sau deformator, în cazul de faţă. Iradierea constantă înspre societate a unei inabilităţi cronice de a negocia cu cel care e diferit sau are opinii diferite va continua să aibă repercusiuni.

Funcţionari ai statului care nu ştiu să negocieze cu organismele internaţionale, cu partenerii sociali sau cu cei de afaceri. Autorităţi care nu pot să conceapă dorinţe ale cetăţenilor care exced cadrele lor de gândire şi comportament. Instituţii care se opun acerb oricăror schimbări propuse de oameni pe care nu îi înţeleg şi nu vor să-i înţeleagă. Şoferi care se împuşcă în intersecţii pentru că li se pare că nu mai încap pe aceeaşi stradă.

Toate astea se hrănesc de undeva. De obicei din ceea ce e perceput în spaţiul public ca fiind modelul de urmat, felul de a rezolva diferenţele. La televizor, diferenţele se rezolvă într-un singur fel: prin excludere. Ce e diferit e stigmatizat şi linşat mediatic, de la preşedintele ţării până la câinele din colţul blocului. Între ei, toţi devenim mai intransigenţi şi intoleranţi, purtători exclusivi ai adevărului şi dreptăţii.

N-ar fi prima dată când ne facem rău singuri. Dar acum, când ne pregătim să ne alegem conducătorii pentru următorii patru ani, poate ar fi util să-i evaluăm şi după criteriul ăsta: în ce măsură pot dialoga civilizat, poate chiar constructiv, în contradictoriu. Nu trebuie să fim toţi de acord. Dar ne-ar ajuta ca dintr-un dezacord de acum să învăţăm ceva pentru viitor, că tot împreună trebuie să tragem la căruţa numită România.
(Editorial apărut în numărul din 17 aprilie al Revistei 22)

În cursul intervenţiilor din documentar, Hilde a rostit mai multe fraze care m-au pus pe gânduri, dar doar despre una aş vrea să vorbesc aici. Ea spunea că în Suedia e larg răspândită cultura de a ajuta oameni pe care nu îi cunoşti. În cazul ei particular, un ajutor infim a făcut pentru o persoană pe care n-o cunoştea, din celălalt capăt al lumii, diferenţa între o viaţă trăită în sărăcie şi violenţă şi o viaţă împlinită, capabilă să ofere şi altora şanse pe care altfel nu le-ar putea avea niciodată.

Însă Hilde a avut un neobişnuit noroc. Ea a aflat de rezultatul ajutorului ei. Cu siguranţă, alte zeci sau sute de mii de suedezi nu află niciodată la ce a servit concret ajutorul pe care l-au oferit. Asta nu îi împiedică, însă, să ajute în continuare. Evident, fraza Hildei m-a frapat prin contrast cu ceea ce văd în jurul meu. De multe ori m-am întrebat de unde vine diferenţa enormă între ajutorul pe care mai toţi oamenii pe care îi cunosc (cu mine inclusiv) sunt dispuşi să-l dea rudelor şi prietenilor apropiaţi şi reticenţa consecventă de a fi de ajutor pentru persoane pe care nu le cunosc în mod direct. Şi nu mă refer aici doar la donaţii. Înclinaţia filantropică nu e, încă, democratic răspândită la noi. Mă refer la a fi de ajutor pur şi simplu: colegilor pe care nu-i cunoşti, clienţilor pe care nu-i cunoşti, cititorilor pe care nu-i cunoşti sau, de ce nu, alegătorilor pe care nu-i cunoşti.

Ca şi cum cel pe care nu-l cunoşti nu merită, din principiu, un salut, un zâmbet, un gest sau un cuvânt îngrijit. El nu merită iniţiativa unei interacţiuni, nicidecum a unei relaţii prietenoase. Deşi, oricând aşa ceva ni se întâmplă, de obicei în străinătate, trăim un sentiment de confort, de normalitate, uneori chiar de bucurie.

E o textură socială care ţine în viaţă sentimentul de siguranţă şi apartenenţă. El trece dincolo de familia ta şi se întinde peste locul în care trăieşti. E, poate, motivul pentru care vedem străini trăind atât de bine în alte locuri decât în ţara în care s-au născut şi români care nu se pot integra deloc într-o societate străină din care le lipsesc rudele cele mai apropiate. Nu avem deprins exerciţiul relaţiei tonice cu cel pe care nu îl cunoaştem. Până când nu-l vom deprinde, vom rămâne prizonierii scepticismului, suspiciunii, ai izolării în cercuri şi interese mici.

Am participat recent în Bucureşti la un exerciţiu de sponsorizare în care un om de afaceri englez a facilitat strângerea într-o jumătate de oră a 2.500 de euro, în iteraţii de câte 50 de euro, de la un grup de oameni de afaceri români, pentru 3 proiecte nonprofit iniţiate şi derulate de români. Fără să mă bucur, nu mi-am putut reprima gândul că un român n-ar fi putut strânge banii ăştia de la noi, cei prezenţi în sală, nici într-o jumătate de an, necum într-o jumătate de oră. Şi iar m-am gândit la Hilde. Ce ştiu ei şi nu ştim noi?

Poate răspunsul să vină şi din altă convingere a femeii simple din Suedia – aceea că omul căruia îi faci bine va face bine, iar cel căruia îi faci rău va face rău. La noi pare să se aplice pe scară mai largă varianta, cum altfel, decât de mijloc: omul căruia nu îi faci nimic, nu va face nimic. Indiferenţa, care se propagă cu mai multă putere decât binele şi răul la un loc.
(Articol apărut în numărul din 3 aprilie al Revistei 22)

Acum câteva zile, preşedintele României a transmis un mesaj important pentru mine: acela că s-a supărat pe Petrom şi că a întrerupt orice legătură cu ei pentru că au făcut un profit excesiv în 2011. Înainte să continui, simt că e utilă precizarea că nu am niciun fel de interese politice ori financiare, nici cu vreo instituţie a statului, nici cu Petrom sau OMV.

Am însă calitatea de finanţator, şi pentru unele, şi pentru altele. Din perspectiva asta, aş vrea să mă exprim. Cum lucrez de 20 de ani în mediul privat, supărarea şefului statului pe cea mai mare companie privată din România mi-a ridicat câteva semne de întrebare. Ele au legătură în principal cu beneficiile pe care statul român, al cărui reprezentant suprem e domnia sa, le are de pe urma nivelului preţului carburanţilor şi a performaţei economice a Petrom.

Din datele publice, taxele care merg către stat din preţul fiecărui litru de combustibil vândut în Româ­nia sunt în medie de 55%. Deci cu cât mai „excesiv“ preţul, cu atât mai mulţi bani la buget. Tot din datele publice, 20,4% din profitul anual al Petrom revine statului român ca acţionar, prin Ministerul Economiei, în companie. Deci, cu cât mai „excesiv“ profitul, cu atât mai mult venit către stat.

Aici încep să nu mai înţeleg. Îşi doreşte preşedintele un stat bine finanţat, cu resurse cât mai bune pentru investiţii şi proiecte pentru dezvoltarea infrastructurii, educaţiei, culturii şi sănătăţii?

Dacă asta e realitatea, întrebarea pe care i-o adresez e de ce, înainte să se supere pe Petrom pentru că face profit prea mare, nu se supără pe CFR că are o pierdere prea mare? CFR Marfă, CFR SA şi CFR Călători au avut pierderi cumulate de 1,3 miliarde de euro pe ultimii 4 ani. Ăsta nu e un motiv de supărare? Pentru mine, este. Deşi nu sunt preşedinte, sunt foarte supărat pe companiile de stat care mănâncă anual miliardele de euro pe care companii precum Petrom le virează la bugetul de stat. Dacă preşedintele României e foarte deranjat de profiturile excesive, n-ar putea fi iritat un pic şi pierderile excesive? Şi constante? Şi degeaba?

Alfel spus, n-ar vrea să strângă legăturile cu companiile care generează venituri la buget şi să le rupă cu cele care drenează cheltuieli de la buget? Eu de o astfel de mentalitate m-aş simţi mai corect reprezentat. Înţeleg argumentul preţurilor de monopol şi al preţurilor de interes social. Dar ele nu scuză niciodată hoţia, prostia şi indolenţa. Iar ideea că e preferabil să beneficiem de produse şi servicii proaste, dar ieftine în locul unora mai scumpe, dar bune nu ne plasează cu vreo şansă la un viitor rezonabil.

Dacă nu mă credeţi, încercaţi să luaţi un taxi în Bucureşti. E foarte ieftin, fiindcă e plafonat de Primăria Bucureştiului la un preţ derizoriu. Dar aveţi cam 75% şanse să vă urcaţi într-o maşină care arată pe dinăuntru ca o ghenă de gunoi, troncăne ca o remorcă şi e condusă de un maniac agresiv hăituit de un patron care nu are cu ce bani să înlocuiască nici maşinile, nici şoferii, aşa că trage de toţi şi de toate până crapă. Maşinile, şoferii sau clienţii.

Nu mă bucur când plătesc scump un plin de motorină la o staţie Petrom sau OMV. Dar l-aş plăti şi dublu decât să mai cumpăr vreun litru de la o benzinărie Petrom aşa cum arătau ele înainte de privatizare. E mai scump la OMV şi la Petrom, dar oamenii sunt amabili, îţi sar în ajutor, îţi oferă orice ai nevoie ca să îţi fie bine cât stai la ei şi apoi pe drum. Benzinăriile lor au devenit oaze de normalitate şi bun-simţ pe marginea unor şosele înguste, găurite şi nemarcate care costă mai mult de jumătate din preţul fiecărui litru de combustibil. Civilizaţia are un preţ, domnule preşedinte, şi, sperând că n-o să vă supăraţi pe mine, eu v-aş ruga să ne îndemnaţi să-l plătim.
(Articol apărut în numărul din 20 martie al Revistei 22)

În acest moment, moderatoarea a avut o inspiraţie de moment şi a întrerupt discuţia jurnaliştilor întrebându-i pe cei prezenţi în studio câţi dintre ei cred că mass-media sunt o forţă a binelui în lume. I-a rugat să ridice mâna şi apoi au urmat câteva secunde de tăcere. Răspunsul, venit cu o uşoară schimbare de voce a moderatoarei, a fost: „No show of hands“. Niciunul dintre cei prezenţi în studio nu considera că mass-media sunt o forţă a binelui în lume.

În termeni de profunzime a dezbaterii, tocmai se dezgropase o mină de aur: jurnalişti de top ai lumii se vedeau ca fiind o forţă a binelui pentru publicul lor, iar publicul lor nu-i vedea deloc aşa. Era cumva obligatoriu ca dezbaterea să se transforme în dialog, ceea ce s-a şi întâmplat. De aici încolo, şansele unei concluzii care să pună la un loc ambele perspective devin posibile.

Asta e piatra de încercare pe care mass-media şi societatea românească nu o pot, încă, ridica de jos. Furia, autentică sau jucată, care îneacă aproape orice schimb public de opinii împiedică pe toată lumea să devină o forţă a binelui, plecând, bineînţeles, de la premisa că cineva şi-ar dori acest lucru.

Dacă vrem nişte concluzii valide la capătul discuţiei, ar trebui să lămurim întâi termenii cu care intrăm în ea. Adică să definim binele. M-aş opri aici asupra a trei criterii pe baza cărora eu îmi selectez mediile cu care interacţionez. Unul dintre criterii, pe care şi publicul din studioul BBC Londra îl reclama de la media pentru a deveni o forţă a binelui, e adevărul. Aici suntem destul de în aer, pentru că deontologia jurnalistică autohtonă a devenit de o flexibilitate alarmantă. Şi nu mă refer doar la subiectele şi opiniile pe care jurnaliştii le transmit public în mod personal, ci şi la sau mai ales la felul în care fac asta prin intermediari, adică prin personaje a căror unică preocupare e să emită păreri. Avantajul pentru jurnalişti e că „părerologii“ le umplu spaţiul de ziar, de emisiune sau de site, dar dezavantajul major al publicului e că umplutura asta abundă de speculaţii şi idioţenii.

Al doilea criteriu al binelui ar fi să fie util la ceva. Cum spunea un prieten pe Facebook, comentând despre apariţia recentă a unei noi televiziuni de ştiri: „Hai să văd şi eu ştiri care să-mi fie de folos!“. Ştiu teoria cu nenorocirile care au priză la public, dar cred că adepţii ei ar putea reflecta puţin şi la teoria conform căreia ele îşi creează propriul public nenorocit. Dacă spectrul interesului meu baleiază obsesiv între cineva care a furat sau a omorât pe cineva şi cineva care a fost furat sau omorât de altcineva, şansele să înţeleg mai mult de atât din ceea ce se întâmplă în jurul meu sunt cam moarte. Aşa cum ne îngrijorăm de produsele care ne îmbolnăvesc corpul, poate ar trebui să ne ferim şi de cele care ne îmbolnăvesc mintea.

Al treilea criteriu, şi cel mai greu de recuperat în spaţiul public românesc, este acela al optimismului. Al încrederii că putem mai bine. 90% dintre mesajele publice din mass-media româneşti tradiţionale se screm zilnic, din răsputeri, să demontreze că n-am făcut bine, nu facem bine şi n-o să facem bine. Butonului de „Like“ de pe Facebook, media îi opune butonul de „Hate“ de pe telecomandă.

Forţa binelui care urăşte e un concept pe care nici cei mai inventivi părerologi din România nu vor putea vreodată să-l legitimeze. Deşi ura de dragul binelui pare a fi foarte la modă pe plaiurile mioritice, ea e doar o nouă iluzie care îşi plasează corifeii într-o binemeritată inadecvare, în faţa unui public care începe să aibă lucruri mai bune de făcut.
(Articol apărut în numărul din 6 martie al Revistei 22)

Numirea lui Ungureanu nu a dat şah doar opoziţiei, ci şi PDL. El se află acum în faţa unei dileme considerabile: dacă lasă sau ajută noua generaţie de miniştri să-şi facă treaba cu succes, prezenţa vechii gărzi în fruntea listelor parlamentare din toamnă va fi sancţionată prompt de electorat. Dacă îşi sabotează noile nume, efectul va fi unul generalizat de respingere a PDL la viitoarele alegeri.

În privinţa reacţiei opoziţiei, nu credeam că voi ajunge să scriu vreodată asta, dar Ponta a demonstrat un comportament mult mai occidental decât PNL. A intuit că i se oferă şi lui şansa de a împinge pe tuşă vechea gardă din PSD şi a exploatat-o remarcabil prin disocierea de istericalele lui Crin şi de abordarea obsesivă anti-Băsescu a USL. Dacă PDL îşi menţine în prim-plan o nouă garnitură pentru alegerile din toamnă, PSD nu o poate concura tot cu Năstase, Hrebenciuc şi compania.

Cea mai dezamăgitoare reacţie la suflul nou care adie în politica românească a avut-o partidul de la care am fi fost îndreptăţiţi să sperăm cel mai mult, PNL. În timp ce premierul Ungureanu îi îndemna pe români la pus mâna pe lopată pentru deszăpezire, Antonescu găsea de cuviinţă să-i îndemne la pus mâna pe telecomandă pentru a gira violarea intimităţii demnitarilor publici. Nu e doar o diferenţă de retorică, ci una de sistem de valori, care îl plasează pe actualul lider liberal mult în afara aşteptărilor fireşti pe care le putem avea de la un lider politic.

În lumea de business a ultimilor ani au căpătat contur două tendinţe care cred că vor afecta foarte repede şi lumea politică de la noi. Prima e viteza de schimbare a produselor şi a oamenilor. În ultima jumătate de veac, ciclul de apariţie a produselor şi tehnologiilor noi în majoritatea domeniilor s-a micşorat de la peste un deceniu la sub un an. Pe cale de consecinţă, oamenii aflaţi în diferite funcţii de conducere în companii au ajuns să aibă un orizont de stabilitate în funcţiile lor care nu mai depăşeşte câţiva ani.

A doua tendinţă e cea de interdependenţă şi interdisciplinaritate. Parafrazând un exemplu pe care l-am citit recent, dacă, în urmă cu o sută de ani, fraţii Wright puteau construi singuri un avion întreg, Boeing are acum nevoie de sute de oameni pentru a construi doar motorul unuia dintre avioanele sale.

Modelul pe care e construită clasa politică de la noi e acelaşi pe care au funcţionat marile companii în ultimele decenii: premisa că la vârf există un grup restrâns şi peren de oameni care doar ei înţeleg şi ştiu cum merg treburile pe lumea asta şi distribuie în jos indicaţii precise (sau preţioase) despre ce trebuie să facă fiecare pentru a obţine succesul. Modelul ăsta se năruie în fiecare zi în cele mai performante companii din lume, aşa că se va nărui foarte curând şi în politica românească.

Provocarea căreia o nouă generaţie de politicieni va trebui să-i facă faţă este crearea unui model politico-administrativ participativ, atât în găsirea celor mai bune soluţii, cât şi în aplicarea lor. E adevărat că un astfel de model face apel la două resurse foarte deficitare în societatea românească, încrederea şi specializarea, dar ele ar putea constitui principalul atu al noii generaţii în faţa celei vechi.

Cel mai important e să trecem de etapa schimbării la feţe către una mult mai adâncă, a modelului din spate, care până acum a produs centralism, stagnare, dependenţă şi risipă de resurse. Un bun loc în care s-ar putea începe rescrierea modelului e absorbţia fondurilor europene. E clar că felul în care s-a încercat derularea absorbţiei e unul falimentar. Faptul că ministrul Leonard Orban se întâlneşte acum cu băncile pentru a le coopta în proces e un prim pas lăudabil. E un semnal că noul guvern îşi propune o înţelegere nouă a vechilor probleme şi că percepe mediul privat ca pe un aliat autentic către interese comune. Dacă avem vreo şansă, ea nu poate veni decât de la ce putem face împreună, nu separat.
(Editorial apărut în numărul din 21 februarie al Revistei 22)

M-am grăbit să ies din casă înainte ca totul să se blocheze iremediabil. Când am urcat în taxi l-am întrebat pe şofer cum se circulă. „Bine“, mi-a zis, liniştit. Cum „bine“, am zis, că la televizor zice că e dezastru. „E, la televizor…, acolo caută doar senzaţionalul şi panica. Nu prea au treabă cu realitatea“. Am tăcut, tinzând să-l judec ca fiind unul dintre aceia care sunt împotriva tuturor, din principiu. Dar, străbătând oraşul dintr-o parte într-alta, a trebuit să-i dau dreptate. Maşinile erau puţine, străzile principale curăţate, utilaje destul de multe, niciun ambuteiaj sau semn de catastrofă iminentă.

Discrepanţa asta flagrantă între ce mi se arăta la televizor şi ce vedeam pe stradă mi-a amintit de o altă întâmplare care m-a pus pe gânduri. În seara de 18 ianuarie, după perioada de vârf a protestelor din Piaţa Universităţii, am avut de mers la Intercontinental, la un eveniment. Trecând pe bulevard, am văzut din maşină prima bandă ocupată complet cu care de reportaj ale televiziunilor, înconjurate de multe schele pe care erau montate nenumărate camere de luat vederi şi reflectoare foarte puternice. Primul rând de protestatari era la o distanţă de câţiva metri de ele, scăldat în lumină, şi se manifesta foarte vocal, agitând steaguri şi pancarte de tot felul. Pe treptele din faţa parcului Teatrului Naţional se aliniaseră vreo 3-4 rânduri de oameni nemulţumiţi, pe o lungime cam de 50 de metri. Sentimentul, văzând asta de pe bulevard, era că oamenii care se vedeau erau doar primele rânduri din ceva ce părea o mare manifestaţie.

Când am coborât, însă, din maşină şi am mers pe trotuar înspre intrarea în hotel, am rămas, uimit, pe loc. În spatele celor 3 rânduri de manifestanţi foarte agitaţi nu mai era nimeni. Parcul şi împrejurimile erau goale. Am avut atunci sentimentul presant că asist la un fenomen creat pentru el însuşi: manifestanţii erau acolo pentru că se filma, iar televiziunile filmau manifestanţii ca să-şi fabrice singure o ştire. Vociferarea se întâmpla strict în spaţiul din faţa camerelor TV, pentru ele. Televiziunile încadrau doar câteva zeci de protestatari, pretinzând că ne aduc în case ştirea unor manifestaţii de mare amploare.

Nu zic că n-au fost zile în care lucrurile au stat exact aşa, iar miile de manifestanţi au venit acolo independent de mass-media. Dar pe 18 ianuarie am văzut cu ochii mei că ele nu stăteau aşa decât la televizor. Nu zic că în Bucureşti n-au fost zile cu probleme cu deszăpezirea, cu viscolul şi cu îngheţul. Dar pe 5 februarie lucrurile nu stăteau aşa decât la televizor. Concurenţa nu pare a mai fi pe surprinderea realităţii pentru telespectatori, ci pe surprinderea telespectatorului prin inventarea realităţii.

Panta asta mi se pare foarte periculoasă, pentru toată lumea. Dacă televiziunile au ajuns să fabrice senzaţionalul cotidian de dragul audienţei, audienţa nu poate decât să fabrice teamă, disperare şi isterie din cauza televiziunilor, care le vor transforma în noi ştiri. Asistăm la o pervertire galopantă a realităţii celei mai mundane, în care publicul devine captivul unei realităţi construite doar pentru ca el să nu-şi dezlipească ochii şi emoţiile de la ea.

Cei care au şansa să verifice singuri realitatea pot să capete o neîncredere funciară în televiziuni şi mass-media, precum taximetristul meu. Cei care nu au şansa asta devin promotori fără voie ai unei agende care nu e a lor. Când s-a declanşat săptămâna trecută isteria cumpărăturilor de-a valma de frica unei ierni „ca-n ’54“, o cucoană, întrebată la un jurnal de ştiri ce caută în creierii nopţii cu căruciorul umplut până la refuz în supermarket, a declarat hotărâtă că a venit să golească rafturile „ca să intre şi ea în rândul lumii“ (lume pe care o văzuse la televizor golind rafturile).

Iarna e grea, dar nu e ca-n ’54, însă nici televiziunile româneşti nu mai sunt ce erau odată: surse de informare, de reflectare a unei realităţi care există şi în afara lor sau a intereselor lor.
(Articol apărut în numărul din 7 februarie al Revistei 22)

„Bună seara, sunt Alina Kasprovschi. Cred că, în Bucureşti, toţi putem să ne găsim comunităţi în care să ne simţim ca acasă. Locuri care să ne placă, oameni cu care împărtăşim aceleaşi valori, schimbări în bine la care putem contribui.

Misiunea Fundaţiei Comunitare Bucureşti este să creeze comunităţi.

Asta nu înseamnă că nu au fost momente când m-am îndoit că un asemenea ţel este realist. M-am îndoit de nenumărate ori când lucram la înfiinţarea Fundaţiei Comunitare Bucureşti. De fapt, m-am îndoit chiar şi înainte să vin în faţa voastră să ţin acest discurs.

Şi m-am îndoit pentru că, de când m-am mutat în Bucureşti, acum aproape 15 ani, am cunoscut enorm de mulţi oameni care urăsc multe lucruri la Bucureşti. Probabil că și voi cunoașteți. Probabil că fiecare din noi suntem, măcar uneori, foarte nemulţumiţi de unul sau altul dintre lucrurile care se întâmplă în oraş.

Şi atunci mă întreb: Ce e mai real, mai puternic? Nemulțumirea faţă de lucrurile care nu funcționează, sau visul despre cum ar putea fi, de fapt? La Fundația Comunitară București, noi credem că visul – planificat, susţinut şi împărtăşit cu comunitatea – este cel mai puternic.

Am să vă dau un singur exemplu, pe care poate îl cunoașteți. Antanas Mockus este fostul primar al capitalei Columbiei, Bogota. În numai patru ani, el a transformat radical orașul, dintr-unul sufocat de infracționalitate și lipsit de utilități de bază, într-o capitală civilizată, pe care locuitorii săi o iubesc. Atunci când primarul a solicitat taxarea voluntară, cu 10% în plus, pentru dezvoltarea orașului, peste 60.000 de oameni au contribuit. Ce vise împărtășim noi, acum, care să ne facă să dăm din timpul și energia noastră pentru București?

Evenimentul din această seară este despre schimbare, speranță și succes. Este despre schimbare, pentru toate lucrurile care nu ne plac în Bucureşti. Este despre speranţa pe care ne-o daţi, că schimbarea este posibilă, chiar prin simpla voastră prezenţă aici. Aţi venit pe viscol, printre schelele şi ruinele Centrului Vechi, ca să auziţi ceva despre crearea de comunităţi. Şi este despre succes – aşa cum vă vor arăta, puţin mai târziu, comunităţile invitate în eveniment.

Veți vedea în seara asta câteva comunități care vă vor arăta în ce cred. Sunt oameni care s-au strâns în jurul unei idei sau a unei pasiuni și au atras lângă ei alți oameni, în mod natural. La un moment dat, fiecare din invitații noștri a fost sâcâit, enervat, nemulțumit, frustrat de câte ceva. Dar niciunul din ei nu s-a oprit aici. Nu a devenit cinic și resemnat. Cu toţii au schimbat din lucrurile care îi nemulțumeau. Și mai mult decât atât: au creat comunități de sute, de mii și de zeci de mii de oameni care îi urmează, le împărtășesc convingerile și le trăiesc în viața de zi cu zi.

Credem că știm cum să creem în București comunități unde să ne simțim ca acasă: dați-ne nouă frustrările și nemulțumirile voastre; împreună cu ceva din timpul, energia și resursele voastre.

Noi le vom investi în crearea de comunități în București. Asta va fi misiunea noastră.

Vom promova oameni care pun energie într-un obiectiv sau o pasiune comună. Vom descoperi comunități deja existente și le vom ajuta să crească. Vom susține crearea de noi comunități. Le vom transforma în comunitățile voastre. Vom ști că misiunea noastră s-a încheiat atunci când fiecare va găsi un loc unde să se simtă ca acasă în București.

Deja am făcut primii pași. Primul lucru pe care l-am făcut a fost o cercetare empirică, în care ne întrebam cei peste 200 de donatori care sunt principalele probleme din București în rezolvarea cărora ar fi dispuși să investească energie. Primele domenii pe care le-au menționat au fost: implicarea în comunitate, copiii și educația, ecologia, spațiile verzi. Și câinii comunitari. Domenii multe și foarte diverse – dar nu e Bucureștiul la fel?

Am început să lucrăm la proiecte. Suntem foarte mândri să vă anunțăm că programul nostru de voluntariat “De bunăvoie pentru Bucureşti” se află în bloc start, iar platforma sa online este finalizată. Dacă vă numărați printre cei care au vrut întotdeauna facă un bine, dar nu au știut unde să facă asta, acum e simplu. Găsiți în programul nostru zeci de ocazii unde vă puteți folosi talentele și calitățile, pentru a da o mână de ajutor altora. Sper să vă înscrieți în proiect și să împărtășiți cu noi experiența.

Proiectul internațional YouthBank, care a câștigat premii importante ca program educațional și de leadership pentru elevi de liceu, este în București în al treilea an de desfășurare. Noi am preluat acest proiect pentru că știm că există în oraș elevi de liceu altfel decât îi vedem în fiecare zi la televizor. Elevi care au vise, planuri, care vor să învețe în străinătate și să revină să aplice ce au învățat în România.

Următorul nostru proiect, “100 de idei mici schimbă un oraș mare” pleacă de la credința că orașul nostru poate fi mai ușor digerat dacă este mestecat în bucăți mici. Te poți descuraja dacă te uiți la toate problemele mari pe care le are Bucureștiul. Noi credem însă că ideile mici sunt cele care aduc schimbări importante; că putem fi inspirați și energizaţi de grupuri de oameni care aleg să schimbe ceva în orașul, în cartierul, în grupul lor de prieteni. Timp de câțiva ani, vom finanța, vom consilia și vom comunica despre astfel de proiecte mici din diferite domenii.

Credem că, adunate împreună, aceste proiecte au șansa să schimbe cu adevărat nu doar fața, ci și sufletul acestui oraș.

N-aș vrea să închei înainte de a aduce mulțumiri:

Vouă tuturor, pentru că ați venit (având în vedere vremea de afară, chiar și eu m-am gândit de două ori înainte să ies din casă).

Mulțumesc celor peste 200 donatori individuali care, prin contribuția lor, au făcut posibilă înființarea Fundației Comunitare București. Mulți dintre ei sunt în această seară aici în sală.

Mulțumesc companiilor Lafarge România, Hello Communication, Doc Comm Communication, Băcănia Veche, Adobe România, care ne-au acordat deja încrederea, resursele și ideile lor.

Mulțumesc partenerilor noștri: Asociația pentru Relații Comunitare, care a visat, acum mai bine de cinci ani, că în România poate crește o rețea de fundații comunitare. Mulțumim finanțatorilor proiectului – Fundația pentru Parteneriat și Trust for Civil Society în Central and Eastern Europe, Mott Foundation și Romanian American Foundation, precum și consultantului nostru dinainte de înființare, Fundația PACT. Mulțumim și celor cinci fundații comunitare din țară – Cluj, Odorhei, Alba, Covasna și Mureș – din a căror experiență am învățat până acum.

Mulțumesc membrilor Board-ului FCB: Stanislav Georgiev, Vice-președinte și CFO Unicredit-Țiriac Bank, Cosmin Alexandru, consultant și partener B&P Brandivia, Manuela Preoteasa, Managing Partner Hotnews și EurActiv.ro, actorul Dragoș Bucur și doi dintre membrii fondatori – Cristina Adam şi Mugur Parizianu. Sunt cu toții oameni ocupați, care oferă din timpul lor pentru a structura această idee într-un proiect viabil.

Nu în ultimul rând, aș vrea să mulțumesc celor 10 membri fondatori alături de care am pornit la drum acum mai bine de un an, precum și celor trei colegi ai mei – Ada, Ela și Bogdan – care au avut curajul (sau poate viziunea) să lucreze în acest proiect încă de când era doar o idee pe hârtie.

Și acum aș dori să-l invit alături de mine pe scenă pe primul invitat din seara asta: Marius Tudosiei de la Băcănia Veche. El ne va spune povestea comunității Băcănia Veche, dar și despre ce mâncăm noi în seara asta.

Marius a pornit proiectul Băcănia Veche pentru că a fost nemulțumit de mâncarea din oraș: trebuia să bată Bucureștiul în lung și-n lat că să găsească mâncare sănătoasă pentru familia lui. A văzut că sunt și alții ca el – oameni care simt nevoia de a ști cu precizie ce mănâncă, de a simți gustul de acasă și gustul copilăriei. Atât de mare era nevoia asta, că fanii Băcăniei Vechi abia au încăput în magazin la deschiderea oficială, comunicată numai prin pagina de Facebook.

Editorii de la Decât o Revistă nu au mai putut înghiți calitatea jurnalismului din România. Din frustrare, au inventat o revistă care apare „decât o dată”, bazată pe toate principiile lor despre jurnalismul de care nu era loc în presa comercială. Nevoia oamenilor de povești bine scrise, în care să se regăsească, s-a dovedit atât de importantă, încât echipa de jurnaliști lucrează acum la numărul 8 din ceea ce nu mai e deloc “decât” o revistă.

Andrei Bârsan de la orașul.ro a crezut că locuim într-un oraș frumos, dar pe care nu îl cunoaștem sau nu îl mai observăm. A ales să se uite la București prin obiectivul camerei de fotografiat și a început să organizeze excursii de fotografie. În curând, grupuri uneori de sute de oameni au ajuns să spună povești despre București cu ajutorul fotografiilor și să lucreze la păstrarea memoriei vizuale a orașului.

Cei de la Incubator 107 au crezut că oricine poate să învețe pe oricine orice și au vrut să scuture izolarea dintre oamenii care împărtășesc aceleași pasiuni. Așa au ajuns sălile din Str. Traian 107 să fie neîncăpătoare de pasionați de chiromanție, mâncare africană sau Feng Shui.

Cei trei fondatori Tango Tangent au simțit că nu este destulă tandrețe și armonie în București și că tangoul poate să fie un remediu potrivit. În câțiva ani, au început să adune pasionați de tango în sălile lor de curs, dar și în evenimente publice în parcuri, la teatru sau în companii.

Cei de la Sex Tower Underground Power au fost nemulțumiți de faptul că nu e destulă susținere pentru cultură urbană în orașul nostru. Au lansat proiectul pentru că au știut că oamenii care merg în cluburi au ceva în comun cu pasionații de modă, cu artă contemporană sau cea underground. Și au avut dreptate, judecând după câți le urmăresc proiectele, din orice domeniu ar fi acestea.”

După 3 ani în care organismul PDL n-a răspuns la niciun fel de stimuli în afară de propriile umori şi propriii paraziţi, ianuarie 2012 marchează trezirea la viaţă. Asta ar putea fi o veste bună, dacă partidul de guvernământ vrea să mai trăiască împreună cu noi sau o veste proastă, dacă starea de izolare prelungită i-a afectat definitiv PDL-ului capacitatea de supravieţuire.

E clar că fără cele mai dure dintre măsurile luate de preşedinte şi PDL, Româ­nia ar fi fost acum în faliment. 25% ar fi fost nu reducerea de salariu, ci salariul întreg. La fel de clar, însă, e faptul că abilitatea lor de a comunica ce şi de ce fac e dezastruoasă. Nu e o meteahnă exclusiv autohtonă, dar actuala putere pare să fi coborât standardele până foarte aproape de zero. Într-un interviu dintr-o carte apărută anul trecut, Barack Obama declara: „În timpul mandatului meu, cele mai mari greşeli pe care le-am făcut ţin mai puţin de politic şi mai mult de comunicare. Ironia este că am ajuns în această funcţie spunându-le americanilor o poveste. Dar am pierdut acest fir narativ în rezolvarea problemelor de zi cu zi. Simbolurile şi gesturile, ceea ce oamenii văd ieşind din acest birou sunt cel puţin la fel de importante ca politicile însele“.

Ar fi ceva de învăţat de la cei mai performanţi comunicatori politici din lume. Însă chiar şi în al 12-lea ceas, în plină criză, puterea de la noi nu pare să-şi găsească resorturile pentru o comunicare coerentă şi eficientă. E adevărat că e mult mai greu când eşti cu spatele la zid, când nimeni nu mai vrea să vorbească cu tine. Şi când îţi suflă în ceafă manipulări grosiere ale televiziunilor de neştiri. Dar nu e imposibil.

Cea mai importantă parte a comunicării e dialogul. PDL a renunţat de mult la acest exerciţiu, iar acum resimte din plin efectele. Şi nu mă refer doar la refuzul partenerilor sociali de a mai dialoga, ci şi la însăşi calitatea deciziilor economice, sociale şi legislative pe care PDL le-a luat în ultima perioadă, culminând cu născuta moartă Lege a sănătăţii. E un exemplu de manual despre cum o intenţie bună se poate termina prost cu concursul aproape exclusiv al iniţiatorului, convins că doar el singur deţine adevărul. Puterea a confundat societatea cu mass-media şi partidele ostile, iar pentru a evita cu orice preţ confruntarea de idei a ales să le asculte doar pe cele proprii.

Principalul avantaj al unui guvern tehnocrat acesta ar fi. Tehnocraţii au exerciţiul, dorinţa şi inteligenţa de a dialoga autentic. Politicienii, nu. Specialiştii au obişnuinţa faptului că cele mai bune idei şi solutii apar din discuţii, nu din senin. Din discuţii cu oameni pricepuţi şi curajoşi, nu cu politruci obedienţi şi dependenţi. La cum merg lucrurile prin lume, sper că viitoarea formă de organizare va fi tehnodemocraţia. Societăţile şi problemele lor au devenit mult prea complexe pentru a mai putea fi conduse bine de politicieni de carieră.

Mă tem că aşa cum nu au înţeles că doctorul Raed Arafat e mult mai mult decât un subsecretar de stat oarecare, politicienii de la putere nu vor înţelege nici că cele câteva sute de oameni care îşi strigă ofurile în stradă reprezintă mult mai mult de atât. Într-un mod neaşteptat, după 20 de ani de pregătire, SMURD a resuscitat România. Oamenii politici au acum şansa să ne vindece sau să ne îngroape. Sau noi pe ei.
(Editorial apărut în numărul din 24 ianuarie al Revistei 22)