Guvernul României are o calitate. E consecvent. De fiecare dată cand vrea ceva, iese altceva. Când vrea să simplifice lucrurile, le complică. Când vrea să scurteze termene, ele devin mai lungi. Când vrea să facă economii, iese mai scump ca înainte. Aşadar, oferta asta de ajutor mă sperie teribil.

Guvernule, îţi promit că dacă nu ne ajuţi, o să ieşim mai repede din criză, şi o să dăm mai mulţi bani la bugetul tău. Dacă vrei, n-o să mai depunem situaţiile financiare lunar, ci săptămânal. Tot pe dischete (pentru cititorii mai tineri astea sunt nişte suporturi de date pătrate din era timpurie a calculatoarelor, de pe vremea monitoarelor alb-negru; nu se mai folosesc nicăieri în lume, decât în România), şi tot însoţite de câte 2 kilograme de tabele, declaraţii şi situaţii, fiecare. Îţi dai seama ce activitate o să fie, atâta lume pe drumuri în fiecare săptămână; un furnicar, nu altceva!

Am citit în presă că ne împrumutăm, ca ţară, cu 2 milioane de euro pe oră. Deci, România nu prea stă pe picioarele ei. Dacă ai fi tu, guvernule, atât de amabil să n-o mai ajuţi atâta şi să te dai la o parte dintre picioarele ei, poate s-ar ridica, săraca, şi ar începe să muncească şi pentru ea, nu numai pentru ăia cu bani la care o împrumuţi tu cu ora. Că proastă nu e, dar nu mai face faţă la atâta ajutor din toate părţile.

Uite, guvernule, ca să nu zici că nu ofer şi soluţii, îţi fac o propunere decentă. Fă un referendum în care să votăm ca toţi membrii tăi să încaseze salarii de 100.000 de euro pe lună cu condiţia să nu facă nimic. Da’ nimic. Stană. Lemn. Marmură nu, că e conflict de interese. Cum face unu’ ceva, cum zboară din guvern. Toţi am avea de câştigat. Voi mai mult, noi mai mulţi.

Dacă ai o idee mai bună, guvernule, te rog să nu mă suni. Scrie la tine pe site, că citesc acolo. Dar accept orice, numai să nu ne mai ajuţi. Dacă mai vrei şi altfel de taxe decât pe înmormântări de cetăţeni şi închideri de firme, adoptă sloganul ăsta: “Să vă ajutaţi bine!”.
S-ar putea chiar să te mai votăm o dată. Ca niciodată!

Am ajuns la concluzia că sistemul public românesc (administraţie, sănătate, educaţie etc.) nu e subfinanţat, ci masiv suprafinanţat. El consumă enorm fără să producă aproape nimic din ce i-ar trebui clientului său, cetăţeanul. Ba mai mult, foarte frecvent, el produce şi costuri în plus pentru cetăţeni, aproape la orice interacţiune. Ai zice că e gândit special aşa, la mintea cocoşului hoţ.

În numele şi în spiritul dorinţei de a ieşi cât mai repede din criză, Guvernul României ar putea face un exerciţiu simplu şi inteligent de participare cetăţenească. Sunt convins că foarte mulţi români ar fi foarte bucuroşi să ajute gratuit. Ar fi, la urma urmei, mai ales în interesul lor.

Aşadar, guvernul ar putea deschide un website, pe domenii în care români, care au călătorit în străinătate sau care locuiesc acolo, să descrie clar şi concis procedurile prin care le-au fost îndeplinite mulţumitor necesităţile administrative, de sănătate, juridice etc., în diferite ţări ale lumii. Exemple concrete, la obiect, care să se constituie într-o bază de date de bune practici, eficiente logistic şi financiar, din care diverse ministere sau autorităţi centrale şi locale s-ar putea inspira pentru a crea un sistem public corect finanţat. Adică nici prea mult, nici prea puţin.

Cum se aplică pentru un paşaport în Spania, cum se votează în Elveţia, cum se înmatriculează o maşină în Belgia, cum se plătesc taxele şi impozitele în Germania, cum se cumpără o casă în Franţa, cum eşti primit, programat, diagnosticat, tratat şi vindecat într-un spital din Austria, cum arată formularele, care sunt fluxurile documentelor, de ce, în majoritatea ţărilor europene, nu există cozi la ghişee, la niciun fel de ghişee.

Cum e pus în practică vestitul principiu „checks and balances“, altfel spus, cum te asiguri că cineva nu se poate abate de la îndatoririle sale, fără ca asta să încurce automat pe altcineva, şi că nimeni nu poate abuza sistemul în interesul propriu, fără ca asta să afecteze imediat interesele legitime ale altora şi fără să suporte consecinţe legale. Pare de neimaginat, în sistemul public românesc, în care abuzul e mai degrabă regula decât excepţia, dar sunt convins că, dacă ţări asemănătoare nouă ca temperament şi înclinaţii, precum Italia sau Spania, au reuşit şi noi avem şanse să reuşim. Dacă vrem.

Nu mă aştept la rezultate spectaculoase peste noapte. Bănuiesc că multe organigrame stufoase şi proceduri greoaie sunt păstrate dinadins, pentru a justifica atât costuri, cât şi posturi fantomă, însă nu cred că reaua intenţie sau prostia sunt valabile peste tot şi la orice nivel. Poate sunt locuri în care oamenii au nevoie doar de câteva idei bune. Şi adesea ele sunt greu de imaginat în hăţişul de confuzii şi contradicţii care ne sufocă în fiecare zi.

Cu o astfel de iniţiativă n-am mai fi în situaţia de a crea reguli de relaţionare în şi cu instituţii despre care doar credem sau sperăm că vor funcţiona. Am avea acces la un set comparativ de instrumente care chiar funcţionează cu succes prin alte părţi şi le-am putea alege pe cele care ne-ar fi de cel mai mare ajutor.

În acest moment, cel mai apreciat şi respectat funcţionar public român e un palestinian – Raed Arafat, creatorul SMURD şi actualmente secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. El a demonstrat o putere nu doar supraomenească, ci de-a dreptul supraromânească de a lupta cu hidra şi de a-i îmblânzi unul dintre capete – sistemul naţional de urgenţă care salvează în fiecare zi vieţi.

Nu ştiu de unde s-a inspirat el, dar noi ne putem inspira de la el şi de la toţi românii care au trăit experienţe civilizate oriunde în lume, care pot fi replicate în România. Puţin câte puţin. Azi un ghişeu, mâine un formular pe internet. Azi un funcţionar, mâine o adresă de e-mail. Moartea recentă a unor copii în locul care trebuia să le dea viaţă a readus în atenţia publică un lucru dureros. Finanţăm un sistem public în care indolenţa e starea de spirit şi de fapt, în care oricine poate să nu-şi vadă de treabă liniştit.

Sper ca această tragedie va crea o nelinişte sănătoasă în rândul celor care au puterea şi obligaţia să schimbe un sistem bolnav, să-l cureţe şi să-l pună pe picioare, că să poată merge, împreună cu noi, spre o societate mai civilizată. Şi dacă ei nu ştiu cum, putem ajuta fiecare, cu o bucăţică mică de civilizaţie funcţională.
(Articol apărut în numărul din 24 august al Revistei 22)

Experienţele mele de zi cu zi îmi spun că suntem într-un proces accelerat de deprofesionalizare. Serviciile publice se bazează pe un personal din ce în ce mai slab pregătit şi mai prost plătit.

De regres nu e scutit nici mediul privat. Reducerea drastică a costurilor a însemnat, pentru multe companii, eliminarea cheltuielilor cu trainingurile şi instruirea angajaţilor, care mai reuşeau să suplinească lipsa de pregătire a proaspeţilor angajaţi.

Sursa problemei, sistemul românesc de educaţie, e într-o stază generalizată, pentru care nu se vede la orizont nicio soluţie viabilă. Şi totuşi, de undeva, trebuie începută reprofesionalizarea. Cea mai rapidă şi eficientă cale e să ne folosim de cei mai buni dintre noi: absolvenţii români ai universităţilor străine. Sunt cele mai valoroase creiere pe care le avem (odată ce au trecut de teste foarte drastice la admiterea acolo) şi sunt, totodată, şi cele mai bine pregătite minţi pe care le avem (din moment ce au finalizat un parcurs educaţional foarte exigent şi competitiv).

Principala problemă pe care cei mai mulţi dintre ei o au acum, la întoarcerea în ţară, e că România nu ştie să-i valorifice. Nu sunt angajaţi, nu li se oferă şansa de a pune în practică un set de cunoştinţe şi abilităţi net superior absolvenţilor universităţilor româ neşti, iar societăţii româneşti nu i se oferă şansa de a beneficia de priceperea şi puterea lor de muncă.

Statul român are datoria să oprească aceste pierderi. Conform statisticilor oficiale, la ora actuală, studiază în străinătate aproximativ 50.000 de români. Cum nu toţi se întorc, am putea presupune că discuţia se poartă despre un număr de absolvenţi de ordinul miilor, care s-ar întoarce în România în fiecare an. În acest moment, cred că ei sunt cea mai valoroasă resursă pe care o avem.

Propunerea mea e ca orice companie sau instituţie, care angajează un absolvent de studii în străinătate care se întoarce în România în maximum 5 ani de la terminarea studiilor, să beneficieze de scutire la plata impozitului pe salariu, asemănătoare scutirii aplicate acum în cazul specialiştilor în IT.

Măsura aplicată în sectorul IT a dat rezultate şi a atras în România cei mai mari jucători din domeniu din lume. Asta a dus la stadiul de performanţă o competenţă locală, care, altminteri, nu s-ar fi putut coagula şi exprima.

Cred că trebuie să împingem modelul mai sus, cu repercusiuni mai importante pentru performanţa generală a României. În cazul propunerii mele, nu discutăm de o reducere semnificativă în vreun fel a veniturilor bugetare, dar discutăm de un aport cert de profesionalism şi competenţă de care România are nevoie acum mai mult decât de orice altceva.

Mulţi angajatori se feresc de absolvenţii români din străinătate, care aplică pentru joburi în România, deoarece se tem de aşteptările lor salariale mai mari decât cele de pe piaţa locală. Însă e foarte firesc să fie aşa. Un absolvent de Harvard sau de INSEAD are tot dreptul să ceară un salariu mai mare decât un absolvent de ASE. Interesul României ar fi ca absolventul de Harvard să poată obţine acel salariu în România şi nu în altă ţară. România a investit în copilul şi elevul cu pricina, ar trebui să fie în stare să implementeze un sistem prin care să poată beneficia de rezultatele educaţiei lui superioare.

E adevărat că suntem într-o perioadă de austeritate şi de tăieri de costuri aproape cu orice preţ. Zic „aproape“, pentru că n-ar trebui să cădem într-o capcană. Nicio entitate economică n-a revenit vreodată la performanţă doar prin reducerea costurilor. Ea e doar un mijloc, nu un scop. Pentru ca durerile pe care le creează să nu fie în zadar, reducerea costurilor trebuie făcută în paralel cu atragerea resurselor care să genereze valoare adăugată în viitorul apropiat.

Cea mai importantă valoare de care România are nevoie azi e aceea adăugată de absolvenţii români din străinătate. Ei sunt ce are România acum mai bun. Dacă guvernanţilor le-a mai rămas vreo urmă de inspiraţie netăiată din fişa postului, către ei ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi iniţiativa legislativă.
(Articol apărut în numărul din 10 august al Revistei 22)

Pentru că brandul României nu stă într-o frunză mai asemănătoare sau mai diferită de altele, ci într-un efort de câţiva ani buni de a pune în valoare ceea ce propune poziţionarea actuală a brandului: natura montană a ţării.

Am văzut şi auzit multe reacţii de dezamăgire dar n-ar trebui să uităm un lucru: orice brand este despre materialul clientului. Or, România nu are în acest moment nimic excepţional de oferit. Ar putea transforma elementul natural montan şi perimontan într-o experienţă dezirabilă pentru turiştii străini, însă numai după câţiva ani de muncă asiduă şi câteva miliarde de euro investite cu cap în acest scop.

Vestea bună, cea mai bună veste, după părerea mea, e că avem, în sfârşit, o direcţie. Ea nu e, din fericire, nici litoralul, nici delta, nici Dracula. “Explore the Carpathian garden” e ceva pe care se poate construi sustenabil şi de care pot beneficia foarte multe regiuni ale ţării. Nu însă fără unele sacrificii.

Un prieten îmi povestea că a fost weekendul trecut pe Transfăgărăşan şi, în loc de aerul curat la care spera, a avut parte, pe zeci de kilometri, până la Bâlea Lac, de fum şi miros de mici şi de “turişti” care-şi făceau nevoile liniştiţi pe marginea drumului. Nu prea e genul de grădină în care să vrei să ajungi sau să te intorci. Aşadar noul slogan de promovare turistică a României va impune printre altele, din fericire aş zice, şi sacrificarea unui anumit tip de turism autohton, generator de poluare, mizerie şi neam-prostie.

Lucrurile şi locurile vor trebui mai bine organizate şi delimitate, aşa încât fiecare să poată practica turismul pe care şi-l doreşte fără să lase urme de neşters.

Majoritatea presei are acum o vădită agendă politică, anti-Udrea, dar asta mi se pare secundar. Chestiunea lipsei de unicitate a frunzei e clară. Sursa confuziei nu e la fel de clară. Nu cred în varianta copierii sau preluării neautorizate. THS e o firmă cu o reputaţie mult prea bună şi mult prea îndelung construită ca să o rişte pentru un simbol grafic. Cred mai degrabă într-o coincidenţă cum numai noi, cei mai cârcotaşi dintre cârcotaşii lumii meritam.

Dincolo însa de o reprezentare grafică, oricare ar fi ea, aştept cu interes un plan de măsuri, nişte direcţii de acţiune concretă pentru substanţierea noului brand şi a noii poziţionări. Dacă şi ele vor fi, la rândul lor, politizate, atunci milionul de euro dedicat construcţiei acestui brand a fost aruncat pe fereastra, în fundul unei curţi pe care n-o va vizita nimeni, niciodată.

Dar poate, totuşi, de data asta vom face în fine un lucru bun, pentru noi în primul rând, iar apoi şi pentru cei pe care viitoarea campanie de comunicare îi va fi convins să ne intre în grădină. Avem lucruri mult mai importante de facut decât tăiatul frunzei la… televizor.

P.S.: Ieri, în timpul unui interviu pentru jurnalul de ştiri al unei televiziuni, am constatat că principala lor sursă de informare despre controversa legată de logo era un blog, piticu.ro. M-am bucurat şi îl felicit pe Cristi Dorombach pentru viteza şi calitatea documentării. Dacă aş fi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, i-aş oferi un loc în Consiliul de brand.

Ultimele două exemple, cuplul Ceauşescu şi Mădălina Manole, au ridiculizat din plin noţiunile de măsură şi respect, atât faţă de cei morţi, cât şi faţă de cei care încă joacă rolul de public. Cred că e un moment bun să ne întrebăm de ce a ajuns moartea să fie mult mai interesantă decât viaţa, pe ecranele româneşti. Nu avem aici de-a face, ca în cazul Michael Jackson, spre exemplu, cu o operaţiune de marketing a unei firme comerciale, menită să multiplice maximal vânzările artistului dispărut.

Avem de-a face cu ceea ce mass-media presupun a fi o irepresibilă atracţie a publicului românesc către morbid, scandalos şi indecent. Aşa să fie? Sau avem de-a face cu o incapacitate cronică a mass-media de a produce subiecte documentate şi interesante despre ceea ce se întâmplă viu şi relevant în jurul nostru? Dacă e vorba doar de o lipsă acută de discernământ şi profesionalism?

În mass-media occidentale, un deces al unei persoane cunoscute ţine prima pagină mai mult de două-trei zile numai dacă evenimentul cu pricina are repercusiuni economice, politice sau sociale. Altminteri, el trece rapid din zona publică, în care e adus de notorietatea personajului, în zona privată, acolo unde îi este, de fapt, locul.

Mass-media româneşti par a nu fi deprins această distincţie. Nici în cazul deshumării dictatorilor, nici în cel al sinuciderii artistei nu putem vorbi de niciun fel de impact social. Ambele sunt evenimente care au relevanţă şi încărcătură emoţională autentică doar pentru cei apropiaţi. Pentru restul, e făcătură. Profitabilă, ce-i drept, dar făcătură.

Înţeleg că principalul ingredient pe care mass-media îl caută pentru a crea şi propaga o ştire este emoţia. Mai înţeleg şi că moartea creează emoţii dintre cele mai puternice. Nu înţeleg însă de ce trebuie să fim toţi făcuţi părtaşi la emoţii care n-ar trebui să ne privească. De ce trebuie exhibate mediatic, săptămâni întregi, fără nici o minimă reţinere, disensiuni familiale ale unor persoane despre care până mai ieri nimeni nu ştia că există?

Pare că reţeta Elodia a ajuns reperul jurnalistic al României. Ea va trebui, deci, predată în şcolile de jurnalism şi însuşită ca tehnică infailibilă de succes în şcolile de jurnalism din România. Dan Diaconescu se transformă, încet şi sigur, din oaia neagră a mass-media într-un jurnalist vizionar, un creator de bune practici şi standarde profesionale.

Cum trăim devine din ce în ce mai puţin important. Important e să mai moară cineva cât de cât cunoscut din când în când, ca să mai putem intra cu picioarele în viaţă şi suferinţa câte unei familii năucite de pierderea cuiva drag şi de câştigarea instantanee a unei notorietăţi nesperate. Mass-media sunt mereu pregătite să exploateze cinic, nemilos dezechilibrul emoţional al oricărei rude îndurerate, dispuse să condamne pe oricine şi oricum pentru pierderea suferită.

Genul acesta de abordare mediatică ne omoară pe toţi. Poate că unii trăiesc mai bine de pe urma acestui comerţ mortuar, însă, pentru majoritatea, el nu are cum să fie de bun augur. Spaţiul privat se amestecă cu cel public într-un mod nepermis, iar odată cu persoanele care nu sunt lăsate să moară în linişte mor şi aspiraţiile noastre la o societate decentă.

Nu ştiu dacă în România mai merită să trăieşti, dar sunt sigur că nu merită să mori. Mass-media sunt în stare să-ţi deschidă coşciugul, să se aşeze lângă tine pentru o poză şi un interviu senzaţional, în direct şi fără menajamente. Dacă nu mai mişti, mişcă ei un pic zoom-ul şi luminile. Dacă nu poţi răspunde tu, sigur va dori cineva dintre cei care se uită la tine de sus, de pe marginea gropii. Eşti mort, dar, înainte de a fi hrană pentru viermi, mai trebuie să hrăneşti neapărat ceva: ratingul emisiunilor cu cel mai mare succes din România – cele despre morţi.
(Articol apărut în numărul din 27 iulie al Revistei 22)

Finalul meciului a dezlănţuit fiesta „la cote paroxistice“, cum ar spune veşnic neinspiraţii comentatori ai TVR de la acest campionat. Fiecare dintre spaniolii care cântau şi dansau pe stradă se simţea campion al lumii. Urmărind meciul şi prestaţia excelentă a spaniolilor, nu m-am putut abţine să nu îmi pară din nou rău că noi nu reuşim să excelăm în nimic, ca naţiune.

Ştiu că acum sunt inundaţii şi priorităţile pare că sunt cu totul altele, însă inundaţii au fost şi vor fi în fiecare an, dar priorităţi valide, sustenabile, nu. Aş vota orice politician care ar propune un program menit să facă din România cea mai bună ţară din lume la ceva, la orice. La fotbal, la scrimă, la matematică, la dans, la film, la software, nu mai am nicio pretenţie. Numai să vină cineva care să vrea şi să poată aduna enormele resurse pe care le irosim înspre un scop clar şi concis.

Spania munceşte de multă vreme la excelenţă în fotbal. Chiar dacă nu a jucat până duminică nicio finală de Campionat Mondial, echipele sale de club au adunat trofeu după trofeu, devenind unele dintre cele mai titrate, mai iubite şi mai bogate cluburi din lume. Am vizitat, acum doi ani, Nou Camp, templul fotbalului de la FC Barcelona, şi m-a cucerit nu neapărat cu dotarea materială de top, cât mai ales cu spiritul de luptă şi de pasiune care răzbate în fiecare centimetru pătrat al complexului şi al muzeului echipei.

Orice performanţă are nevoie de ani mulţi de pregătire. Ei încep însă de undeva şi dau roade doar dacă se aliniază pentru asta resurse complementare: oameni, bani, know-how, experienţă, legislaţie etc. Fără ele, e vorba doar de noroc. Generaţia de aur a fotbalului româneasc, cea a lui Gică Hagi, e cel mai bun exemplu. În lipsa unui plan, după ea nu a urmat nimic. La polul opus, noua echipă a Germaniei de la acest Campionat Mondial, cu cea mai tânără medie de vârstă dintre toate echipele Germaniei care au participat până acum la campionatele mondiale, a reuşit un binemeritat loc trei. Cu un antrenor şi cu jucători din noul val, au snopit totuşi în bătaie Anglia şi Argentina. După generaţia lor de aur, nemţii au crescut o nouă generaţie notabilă, chiar dacă, deocamdată, de bronz.

E adevărat, noi nu suntem nemţi, dar cu spaniolii am avea ceva şanse să semănăm. Şi am avea, mai ales, şanse să semănăm cu noi înşine în momentele noastre cele mai bune, dacă ne-am pune problema cum să transformăm aceste momente într-un fel de a fi şi de a munci.

L-am auzit pe Franz Beckenbauer declarând înainte de semifinala Germaniei cu Spania, foarte încrezător şi liniştit, că spaniolii joacă foarte bine, însă, de multe ori, devin atât de încântaţi de asta, încât uită să marcheze. Iată că n-au uitat, nici cu Germania, nici cu Olanda. Asta spune multe despre cât de nemţi pot ajunge nişte spanioli, dacă un conducător inspirat precum Del Bosque îi îndrumă către mentalitatea şi atitudinea corecte.

Cea mai importantă parte a victoriei aici se joacă, pe terenul mentalităţii şi al atitudinii. Dacă era vorba în cea mai mare măsură despre bani, Spania n-avea ce căuta în fruntea naţiunilor lumii la fotbal. Ar fi trebuit să o bată şi Germania, şi Olanda, în pofida oricăror preferinţe ale caracatiţei Paul. E o ironie a sorţii că spaniolii sunt pe cale să divinizeze o caracatiţă, când noi nu mai ştim ce să facem ca să scăpăm de ele. Lor le-au prezis victorii, nouă ele ne asigură doar înfrângeri.

Cum nu (mai) sunt însă un idealist, nu cred că vom scăpa prea curând de caracatiţele de Dâmboviţa şi asta ne va împiedica încă o bună bucată de vreme să obţinem performanţe reale şi durabile, în orice domeniu.

Nu contenesc totuşi să sper că, măcar dintre cei tineri care îndrăznesc şi duc la bun sfârşit proiecte înnoitoare pentru România, vor apărea grupuri de performeri care nu se vor mai încurca de relaţia noastră tradiţional aleatorie cu succesul. Aş vrea să mă bucur pentru noi, în loc să mă bucur pentru spanioli.
(Articol apărut în numărul din 13 iulie al Revistei 22)

Mi-am dat seama abia după câteva pagini bune ce m-a cucerit într-atât. Nu era doar povestea, altminteri captivantă, cât mai ales limbajul, limba română în care era tradusă cartea. A fost primul text pe care l-am citit în ultima vreme în care am regăsit limba română care m-a îndrăgostit de disciplina Limba şi literatura română în liceu. O limbă curată, ne-englezită, ne-internetizată, ne-clişeizată.

O lectură senzaţională, nu în sensul cretin, tabloido-otvist actual, ci în sensul senzaţiilor de bucurie pe care mi le-a dăruit. Să citeşti de dragul cuvintelor a ajuns la fel de greu cu a asculta de dragul lor.

Mi-am adus aminte că pasiunea mea pentru cărţi şi documente vechi a început tot cu o lectură, a ediţiilor din 1898 ale revistei Furnica. Le citeam seara, înainte de culcare, şi pentru poveştile dinăuntrul lor, dar mai ales pentru limba română în care erau aşternute în pagini. O blândeţe, o bogăţie, o dulceaţă pe care azi nu le mai citesc şi nu le mai aud decât foarte rar.

Ştiu că vremurile evoluează şi limbile odată cu ele. Mie însă, limba română frumoasă şi corectă îmi lipseşte. Cred că relaţiile dintre noi, în spaţiul public sau în cel privat, se deteriorează şi pentru că limba în care încercăm să ne facem înţeleşi se strică. Când limbajul e golit de frumuseţe şi relaţiile, care se sprijină pe el, se subţiază. În lipsa unor cuvinte potrivite, gândurile devin mai sărace.

Şi pentru că nici o descriere nu poate înlocui povestea lui Zorba, redau mai jos câteva pasaje din carte, care mi-au mai alinat dorul de cuvinte şi de poveşti frumoase. Unele dintre paragrafe cred că i-au plăcut şi prietenei care mi-a împrumutat cartea, că mi-a atras atenţia să nu cumva să dau la o parte semnele. Mulţumesc, Gabi, nu le-am dat .

“Nu ştiu jupîne, Depinde. Sînt cazuri cînd nici Solomon înţeleptul… Iaca, într-o zi, treceam printr-un sat. Un moşneag de nouăzeci de ani se apucase să sădească un migdal. Ei, moşule, am făcut eu, sădeşti un migdal? Da’ el, aşa povîrnit cum stătea, s-a întors şi mi-a zis: “Eu, fiule, mă port de parcă n-o să mor niciodată”, Şi i-am răspuns: “Eu mă port de parcă aş muri în fiecare clipă”. Care dintre noi avea dreptate, jupîne?”

“Străbăturăm satul în grabă. Clarul de lună era tulburător. Închipuiţi-vă că, ameţiţi de băutură şi ieşind afară să luaţi aer, aţi găsi dintr-o dată lumea schimbată. Că drumurile ar deveni fluvii de lapte, că scorburile, că urmele lăsate de căruţe ar fi năpădite de var, că munţii s-ar acoperi de nea. Că aţi avea mîinile, obrazul, gîtul, fosforescente ca o burtă de licurici. Că, precum o medalie rotundă, exotică, luna ţi-ar sta atîrnată pe piept”

“De vreme ce n-am contract pe termen fix cu viaţa, dau drumul hăţurilor cănd ajung pe povîrnişul cel mai primejdios. Viaţa omului e un drum cu urcuşuri şi coborîşuri. Toţi oamenii cu scaun la cap înaintează cu mîna pe hăţuri. Dar eu, şi aici e meritul meu, jupîne, am azvîrlit de mult hăţurile, pentru că nu mă tem de carambolaje. Noi, muncitorii, deraierilor le zicem carambolaje. Să mă ia dracu dacă dau vreo atenţie carambolajelor pe care le fac. Zi şi noapte mă năpustesc cu toată viteza, fac ce-mi trăsneşte: atîta pagubă dacă-mi frîng gîtul. Ce-am de pierdut? Nimic. Oricum, şi dacă le-aş face cum scrie la carte, tot mi-l frîng! Asta-i sigur! Păi atunci, să-i dăm zor cît putem!”

“Ne-am prins în joc. Zorba mă corija, serios, răbdător, cu gingăşie. Prindeam curaj şi simţeam cum picioarele mele greoaie prind aripi.
- Bravo, eşti un as! strigă Zorba bătînd din palme pentru a marca măsura. Bravo, băieţaş! Dă-le dracului de hîrţoage şi de călimări! La dracu cu bunurile şi interesele! Acum că şi dansezi şi-mi înveţi limba, cîte n-o să ne putem spune?
Lovea pietrele cu picioarele-i goale şi bătea din palme.
- Jupîne, strigă el, am multe lucruri să-ţi spun, n-am iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe lucruri să-ţi spun, dar cu limba nu izbutesc. Aşa c-o să le dansez! Dă-te la o parte, să nu te calc în picioare! Înainte, hop! hop!
Făcu un salt, picioarele şi mîinile îi deveniră aripi. Cum se avînta, pe deasupra pămîntului, pe acel fundal de cer şi mare semăna cu un bătrîn arhanghel revoltat. Căci dansul acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie şi revoltă.”

“Deodată Zorba şi-a întins cît a putut gîtul slab, şi-a umflat pieptul şi a dat un ţipăt sălbatic şi deznădăjduit. Şi îndată ţipătul s-a transformat în cuvinte omeneşti, şi din măruntaiele lui Zorba a ţîşnit un vechi cîntec turcesc tînguitor, plin de tristeţe şi de singurătate. Inima pămîntului s-a sfîşiat, preadulcea otravă orientală s-a răspîndit şi am simţit putrezind în mine toate firele care mă mai legau de virtute şi de speranţă. [...]
Deşert, nisip cu bob mărunt cît vezi cu ochii, aerul vibrează, trandafiriu, albastru, galben, tîmplele s-au deschis, sufletul scoate un strigăt dement, resimţind o imensă bucurie pentru faptul că nici un strigăt nu-i răspunde. Mi s-au umplut ochii de lacrimi.”

Am ajuns acum, ca societate, într-un punct mort. Partidele s-au închistat în structuri de oameni slab pregătiţi, a căror principală veleitate e datul cu părerea. După acest criteriu sunt selectaţi şi promovaţi. Nu doar de către şefii partidelor, dar şi de către mass-media. În materie de competenţă economică, legislativă sau managerială, în orice partid din România nu găseşti mai mulţi reprezentanţi decât degetele de la o mână.

Clasa politică românească nu mai are de unde să ofere o soluţie de administrare decentă a treburilor curente ale ţării. Asta se vede din lipsa de strategie, de obiective şi de adecvare la realitate. Fiind atacat din toate părţile, guvernul s-a baricadat într-o realitate internă, iluzorie, în care toţi ceilalţi îi par duşmani şi rău intenţionaţi. Nu pare să înţeleagă că toţi avem interesul să trecem cât mai repede de criză şi nu pare să înţeleagă nici că solidaritatea e un lucru pe care trebuie să îl oferi înainte să îl ceri.

Dacă în partide nu mai e nimeni care să priceapă în ce lume trăim şi cum am putea să repornim motoarele de creştere economică, ne rămâne o singură soluţie, neexploatată încă: un guvern nonpartinic, format din profesionişti cu experienţă de studii şi muncă în străinătate. Români care să fi acumulat cunoştinte valoroase, relevante, la universităţi de renume şi care să le fi pus la lucru cu rezultate demonstrabile în companii sau organizaţii recunoscute la nivel internaţional, în economii cu adevărat competitive.

Noi între noi nu părem a fi capabili să creăm un plan coerent şi să ne ţinem de el cu ambiţie, dedicare şi onestitate. Ar fi cazul să vină unii care au demonstrat că ştiu şi pot. Orice altă formulă e sortită unui nou eşec. Problema cu suita asta de eşecuri e că ne vom obişnui atât de tare cu ea, încât nu ni se va mai părea nimic neobişnuit. „Insuccesurile“ vor deveni felul obişnuit de a face lucrurile. Iar asta ne va deranja din ce în mai puţin sau pe din ce în ce mai puţini, pe măsură ce sistemul de educaţie îngroaşă an de an rândurile absolvenţilor incompetenţi, iar statul îngroaşă an de an rândul angajaţilor incompetenţi. De aici până la ministere, prefecturi şi primării pline de funcţionari doldora de diplome şi lipsiţi de orice pregătire nu e decât o chestiune de timp. Timp care e şi la trecut, şi la prezent, şi la viitor.

Nu ştiu cum se vede de la guvern, dar de la mine se văd medici din ce în ce mai slab pregătiţi, profesori din ce în ce mai dezinteresaţi, judecători din ce în ce mai confuzi şi, în general, un stat deprofesionalizat, urechist, oportunist şi corupt. Înainte de setul de măsuri anticriză economică, ar fi vitale câteva măsuri anticriză profesională. Şi ar trebui început de sus în jos, prin numirea unei elite administrative profesioniste, care să poată fi un exemplu de urmat şi care să poată cerne în jos, la toate nivelurile ierarhice, profesionişti autentici. Care să vorbească mai puţin, mai la obiect şi mai precis. Şi care să aibă la îndemâ nă exemple bazate pe fapte şi cifre mai mult decât pe impresii şi păreri.

Singură, mărirea TVA-ului nu e o măsură de strategie economică. E doar una de disperare şi nepricepere. E o măsură care nu încurajează nimic şi nu sprijină pe nimeni. Chiar dacă va genera venituri suplimentare la buget, costul în lumea reală va însemna închideri de companii, reducerea consumului şi creşterea evaziunii. Am avea nevoie şi de măsuri care să contracareze aceste efecte. Pentru a le găsi şi propune, ar fi însă nevoie de câţiva decidenţi care înţeleg economia reală, aceea a afacerilor care nu depind de bugetul statului şi care sunt singurele capabile să-l susţină cu adevărat şi pe termen lung.

Problema nu e că ne aşteaptă vremuri grele, ci că le vom trăi degeaba. Nu ne conduce nimeni care să priceapă încotro mergem şi unde vrem să ajungem. Fără oameni noi, vom merge pe drumuri vechi, spre locuri în care am mai fost şi în care nu ne vom întâlni nici cu Europa, nici cu o Românie civilizată.
(Articol apărut în numărul din 29 iunie al Revistei 22)

Când mă uit în jur, am ajuns de prea multe ori să mă văd în situaţia de a opune primei judecăţi un raţionament invers. Lucrurile se bat cap în cap, iar de suferit au mai ales capetele care încearcă să le despartă. Ca să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, trebuie să chestionăm din ce în ce mai des ce vedem că se întâmplă.

Să vă mai dau un exemplu. De fiecare dată când văd în Bucureşti câte o maşină parcată pe carosabil, care încurcă traficul tuturor celorlalţi, nu mă pot abţine să nu gândesc: „ce nesimţiţi, nu mai ai loc de ei!“. Şi totuşi, e vorba doar de un nesimţit şi de alte câteva sute de şoferi care, minut de minut, încetinesc şi îşi acordă prioritate unii altora ca să îl ocolească şi care nu încurcă pe nimeni. Nesimţitul nu e reprezentativ, e doar cel mai vizibil.

Deschid televizorul foarte rar pe canale româneşti, pentru că m-au descurajat moderatorii agresivi, incompetenţi şi incorecţi. Când dau de câte unul, gândul care îşi face loc e „în ce hal au ajuns mass-media…“. Şi totuşi, mass-media noastre sunt formate din sute şi mii de jurnalişti care nu sunt aşa. Guralivii isterici şi ipocriţi nu sunt cei mai mulţi, dar sunt cei mai vizibili.

Într-o discuţie recentă cu nişte oameni de afaceri spanioli foarte interesaţi de România, i-am întrebat ce au găsit diferit în lucrul cu românii faţă de alte locuri în care au umblat şi au lucrat. Nu mă aşteptam la diferenţe majore, aveam impresia că, la urma urmei, suntem destul de asemănători cu multe alte naţiuni. Ei însă au observat o diferenţă majoră. Mi-au spus că, spre deosebire de oricine altcineva, noi avem o preocupare de nestăpânit, o adevărată pasiune pentru ceea ce nu merge bine, pentru ceea ce ni se pare greşit. Venind de la nişte spanioli, pentru care pasiunea e mai prezentă în sânge decât globulele roşii, aprecierea mi s-a părut notabilă.

Mi-au mai spus că ăsta e principalul motiv pentru care progresăm aşa de greu. Avem tot ceea ce ne trebuie în termen de calităţi, de trăsături, dar totul se blochează, mai exact se autoblochează în concentrarea pe obstacole, nu pe depăşirea lor.

Cred că e ceva în felul în care ne e construită de mici reprezentarea lumii înconjurătoare care ne focalizează mental pe aspectele negative a ceea ce vedem. Nu mai putem vedea altfel. Deşi, când ne uităm la noi, ne uităm la aceeaşi lume ca străinii, vedem totuşi o lume foarte diferită de cea pe care o văd ei. Mult mai rea.

Poate, şi din acest motiv, cei mai puţin buni dintre noi ajung mult prea frecvent în centrul interesului public. Jurnalişti, oameni de afaceri, politicieni sau mondeni de doi bani îşi transformă peste noapte numele în renume în faţa unui popor condamnat la o strâmbă judecată. Un popor care, atunci când vede binele, nu ştie ce să facă cu el. Îl ignoră aşa cum ignori un cuvânt într-o limbă pe care n-o înţelegi.

Când îmi trec prin minte planuri de a mă muta din România, asta mă mână cel mai tare. Sentimentul că aici nu va putea fi bine, rezonabil de bine, în timpul vieţii mele. Iar concluzia asta e împărţită între o realitate şi un fel de a o privi. Şi nu ştiu cât anume o parte o determină pe cealaltă.

Ştiu însă că aproape orice e o chestiune de alegere. Că ar trebui să putem alege cum ne uităm la cei de lângă noi şi n-ar trebui să cădem în capcana celor care sunt doar cei mai vizibili. Să judecăm în fiecare zi şi cu discernământul binelui. S-ar putea ca în felul ăsta, într-o zi, să devină şi el vizibil… Poate cel mai vizibil.
(Articol apărut în numărul din 15 iunie al Revistei 22)