La lansarea celei mai recente cărţi a Ioanei Pârvulescu, “Viaţa începe vineri”, Gabriel Liiceanu a vorbit despre oamenii sfârşitului de secol XIX, în care se petrece acţiunea romanului, despre ce îi deosebea pe ei de oamenii vremurilor noastre. Şi m-a frapat în discursul lui un lucru: felul în care ei îşi construiau prezentul înspre un viitor în care credeau foarte mult. Un viitor care avea sens şi pentru ei, şi pentru comunităţile din care făceau parte. M-a frapat pentru că nu m-am recunoscut şi nici nu am recunoscut într-o astfel de atitudine vreo comunitate din care să simt că fac parte.

Oamenii secolului XIX aveau vocaţia de a construi pentru viitor ceva ce avea să rămână în urma lor. Noi lăsăm urme fără niciun viitor. Cele mai frumoase clădiri din România s-au construit atunci. Cele mai trainice instituţii tot atunci. Carierele cele mai strălucite îşi au rădăcinile tot atunci. Idealurile naţionale cele mai nobile tot de atunci îşi trag obârşiile.

Pe noi, acum, ne mână cel mai mult funcţiile, conturile, ratele şi ratingul. Cum de ne-am blocat, de unde şi cum poate renaşte preocuparea pentru ceva mai înalt de atât? E clar că trăim mai repede decât ei. Şi totuşi creştem mai încet şi împărtăşim cu alţii mai puţin din ceea ce suntem. E clar că ştim mai multe decât ei. Şi totuşi, înţelegem mai puţine. Mama unui foarte bun prieten mi-a spus de curând, în timp ce ne plimbam printr-o livadă părăsită de pe o fostă moşie a familiei: „Taina lumii n-o s-o afli niciodată în hotel sau la piscină. Taina lumii o afli în viaţa la ţară“. Cuvintele ei m-au atins şi mi-au dat de gândit. Mi-am adus din nou aminte de ele, ascultându-l pe Gabriel Liiceanu vorbind despre taina unei lumi pierdute.

De lumea aceea m-am mai apropiat ascultându-l şi pe Neagu Djuvara la o recentă conferinţă. El evoca prin propria prezenţă, prin propriile cuvinte şi gesturi, prin propria eleganţă, politeţe şi francheţe o lume a mijlocului secolului trecut pentru care, deşi nu am cunoscut-o direct, simt o nevoie teribilă. Erau oameni care aveau modele şi pentru care viitorul avea sens numai în măsura în care temelia pe care o aşezai pentru el în prezent respecta nişte rigori, nişte valori.

Cunosc astfel de oameni şi ai zilelor noastre, dar ei nu mai apucă, în nebunia României de acum, să-şi urmeze vocaţia binelui în sensul lui mai înalt. Constrângerile coborâtoare sunt zilnice şi foarte presante. Ne uniformizează la nivelul cel mai de jos, al gratificaţiilor instantanee, socialmente valorizante. Viitorul n-are loc. El vine prea încet, nu prezintă garanţii, n-are valoare netă. Toată lumea pare că trage de prezentul propriu până îi rupe orice legătură cu un viitor comun mai bun.

Sunt convins că şi înaintaşii noştri aveau, acum un secol sau un secol şi jumătate, constrângerile lor. Că se loveau şi ei de tot felul de neajunsuri şi oprelişti zilnice. Aş vrea să învăţ însă de undeva, de la cineva cum făceau ei să treacă de ele într-un fel în care să le rămână timp, energie şi bucurie pentru lucrurile care puteau dăinui după ei, care puteau servi drept pildă şi inspiraţie celor ce le urmau. Cum făceau ei de aveau timp pentru studii aprofundate, cariere ilustre şi vieţi personale trainice, iar în plus găseau timp şi pentru întreprinderi comune, fie ele culturale, sociale sau politice?

Noţiunea asta de întreprindere comună, de comunitate riscă să nu mai poată reînvia în România. Comunismul a distrus adevăratele comunităţi, unite prin valori comune şi a creat altele noi, forţate, guvernate de neîncredere şi impostură. Generaţia născută după 1989 nu are modele comunitare. Părinţii lor nu le-au trăit, deci nu le pot da mai departe. Pentru politicieni şi mass-media comunitatea europeană e, cel mult, o sursă de fonduri nerambursabile. Pe care, culmea ironiei, nu le putem accesa pentru că nu suntem în stare să propunem proiecte care să implice comunităţi (cel puţin de interese) viabile.

Pentru noua generaţie, cele mai la îndemână comunităţi sunt cele virtuale. Cum vor putea ele trăi şi în afara calculatoarelor e provocarea acestui început de secol. Pentru civilizaţia vestică, e vorba de o adaptare, de o îmbinare a comunităţilor tradiţionale cu cele ale viitorului. Pentru noi, e vorba de un nou început. Trebuie să învăţăm să creăm, din neant, un nou tip de comunitate. El nu va putea recupera aproape nimic din trecut, pentru că nu simte un trecut la care să se poată raporta aspiraţional. Aspiraţiile noilor comunităţi vor veni doar din prezent. Riscul cel mare va fi ca viaţa să înceapă în fiecare vineri.

(Articol apărut în numărul din 2 martie al Revistei 22)

N-a fost o întâlnire uşoară pentru vorbitor. Publicul provenea, în marea lui majoritate, din business, o lume care se întâlneşte cu cea a culturii mai rar decât publicul obişnuit al domnului Pleşu. Şi totuşi, a fost o întâlnire de un enorm succes. Toţi cei cu care am vorbit după conferinţă erau absolut fascinaţi. Toţi ne-au cerut repetarea cât mai curând a unor astfel de evenimente. Asta m-a îndemnat să deschid un subiect care mă frământă de mai multă vreme.

Mi-e clar că o parte importantă din efectul pe care Andrei Pleşu îl are asupra publicului vine din vastul conţinut pe care l-a acumulat şi pe care îl foloseşte. Mi-e însă la fel de clar că o măsură importantă a succesului prelegerilor sale vine din maniera în care ştie să transmită acest conţinut.

Ăsta e un punct nodal pentru limitele în care cultura noastră se mărgineşte adesea. Efortul dobândirii conţinutului are nevoie să fie dublat de abilitatea transferului. Altminteri, atât cel care creează cultura, cât şi cei care ar dori să o primească nu vor reuşi să-şi împlinească aspiraţiile. În plus, spaţiul public rămâne liber pentru comunicatori buni, cu un conţinut mai puţin bun.

Ne uităm cu admiraţie la culturile mari şi la răspândirea lor. Cuvântul-cheie aici e „răspândire“. O cultură devine mai mare şi în măsura în care e răspândită mai bine. De când lumea. Or, pentru asta e nevoie de oameni care să o răspândească cu pricepere, cu dăruire, cu convingere. Astfel de oameni avem prea puţini.

L-am întrebat pe Andrei Pleşu, după conferinţă, cum s-ar putea îmbunătăţi abilităţile de comunicare ale oamenilor de valoare din cultura română, mai ales ale celor tineri, pe care nu prea îi vedem şi nu prea îi auzim, de care e foarte greu să aflăm şi pe care e, deci, greu să-i apreciem cum se cuvine. Domnia sa mi-a vorbit de daturile naturale care compun un bun comunicator: politeţe, interes faţă de celălalt, generozitate, dorinţa de a asculta şi de a împărtăşi. I-am vorbit însă şi de latura educaţională. Liantul menit să adune daturile naturale într-un izvor de valoare şi pentru sine, şi pentru ceilalţi.

Cultura educaţiei din România nu favorizează, în nicio etapă a sa, formele de expresie individuală. Ba, aş zice, le inhibă sistematic. Modelul încurajat nu e acela al exprimării propriei personalităţi, a propriilor gânduri, emoţii sau idei, ci al reproducerii textelor predate sau indicate în bibliografie. Relaţia vie cu cei din jur e mijlocită de texte moarte. Pentru că un text nu poate trăi decât în sufletul celui care se bucură de el şi cu propriile înţelesuri.

Ca să devină bun, un comunicator trebuie să dărâme tot acest eşafod destinat să-i elimine originalitatea şi creativitatea. Şi să construiască în loc un spaţiu animat de întâlnirea între preocupările vorbitorului şi cele ale auditoriului. Câtă vreme creatorul va rămâne singur cu creaţia sa, şi publicul larg va rămâne singur, fără ea.

Cel mai mare sprijin pe care o editură ar putea să-l acorde autorilor români pe care îi publică ar fi, cred, acela de a-i instrui cumva şi în arta vorbirii în public, în arta de a cuceri, de a convinge auditoriul şi în întâlniri faţă în faţă, nu doar în paginile cărţilor. Ar fi o bună investiţie, pentru că sunt sigur că ar fi returnată prin vânzări sporite. Acelaşi lucru ar putea ajuta şi alte feluri de creatori: pictori, sculptori, istorici, muzicieni, arhitecţi etc.

S-ar crea o cultură mai vie, mai dinamică, mai uşor de răspândit şi de aprofundat. Auditoriul ar putea deveni el însuşi un multiplicator de cultură în măsura în care ar înţelege mai mult şi ar putea povesti altora mai multe despre asta.

Puţine lucruri fac mai bine unui spirit decât întâlnirea cu un spirit mai bogat care ştie să deschidă o poartă şi să însoţească pe un drum nou. Am văzut asta şi în zâmbetele, privirile şi încântarea auditorilor lui Andrei Pleşu. Aşa aş vrea să învăţăm să ne bucurăm de cultura noastră şi de creatorii ei.
(Aticol apărut în numărul din 16 februarie al Revistei 22)

Am circulat iarna cu maşina în multe oraşe din Europa. Iarna asta am circulat chiar într-o staţiune montană austriacă. Unde gheaţa, zăpada şi poleiul sunt la ele acasă în fiecare zi. Şi unde, totuşi, drumurile erau curate şi fără gropi. De fapt, fără nicio groapă.

Mi-aduc aminte de un prieten, student englez, care la începutul anilor ’90, venind în România, mi-a mărturisit două nedumeriri pe care le avea despre ţara noastră, care altminteri îi plăcea foarte mult. Prima era legată de noţiunea de “curent” (“se face curent”, “te trage curentul” etc.). Amicul nu înţelegea nici conceptul, nici pericolul. Mi s-a părut o toană. A doua, însă, m-a lăsat mască: omul nu-şi putea explica nici în ruptul capului cum pot exista la noi gropi în vârful podurilor. Pentru el, un pod cu gropi pe el nu făcea parte din setul de realităţi posibile.

Dac-ar vedea Bucureştiul astăzi, n-ar înţelege alt lucru: cum pot o breaslă de drumari şi una de primari să nu construiască nicio strada fără gropi într-un oraş de 2 milioane de locuitori. Dar niciuna! Trebuie să recunoaştem că e nevoie de multă determinare şi perseverenţă. Că drumarii noştri n-au aflat încă soluţia de a aşeza capacul de canal la nivelul asfaltului, nici măcar pe cele mai nou renovate artere, mi se părea până acum un vârf al incompetenţei elementare. Dar că nimeni n-a reuşit în ultimele decenii să aşeze în tot Bucureştiul un strat de asfalt care să reziste la zăpadă, asta “beats me”, cum ar zice englezul meu.

Bucureşti nu e o capitală europeană. Trăim în plin Bombardeşti, un sat mai mare, cu străzi desfundate, la marginea lumii civilizate, aflat în plin război cu sine însuşi. Domnu’ Oprescu, înainte să construiţi mata cu chinezii autostrăzi suspendate cu gropi înfundate, nu vreţi domne’ să concesionăm la austrieci toate străzile din Bucureşti pe o perioadă de 9.999 de ani? Şi la englezi, podurile?

RUMANIA

Partea bună e că avem o ţară într-adevăr frumoasă. Partea proastă e că nu ştim ce să facem cu ea. Şi până nu ne dumirim, va fi foarte greu de promovat, oricât de bune ar fi şi astăzi mijloacele.

Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că şefu’ ei nu vrea banii mei, aşa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opţiuni. Ţara lui „cum vrea şefu’“ n-are graniţă comună cu ţara lui „cum ar prefera clientul“. Cel puţin nu pentru şefii predestinaţi.

La noi, şefu’ e raţiunea de a exista a multor firme, instituţii sau partide. Din postura de clienţi, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simţim asta în fiecare zi. Interacţionăm cu organizaţii pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursă de venit pentru şefu’. Punct.

Şefu’ există peste tot în lume, dar, din cauză că prin alte părţi şefu’ nu e la prima generaţie de concurenţă şi piaţă liberă, a învăţat din familie că nu poţi supravieţui ca şef decât dacă poţi împleti opinia ta cu cea a celor de care depinde organizaţia ta. Noi suntem încă într-o cultură contrară. Toată lumea, clienţi şi angajaţi, trebuie să-şi acomodeze opiniile cu ale şefului.

Modelul public valorizat este cel al şefului care taie şi spânzură. Care ştie. Care n-are dubii şi ezitări. Dictează şi pedepseşte. Dă sentinţe. Când Brucan s-a înşelat, aici cred că a făcut-o. El s-o fi gândit că în 20 de ani scăpăm de nevoia asta, a şefului-stăpân. Că în 20 de ani ne acomodăm cu aerul libertăţii de a coopera şi de a ne înţelege înainte de a ne constrânge.

Mi-aduc aminte de un client care, acum câteva luni, m-a rugat să-l consiliez pentru un discurs pe care îl avea de ţinut în faţa managementului la nivel naţional. Situaţia în care se afla organizaţia era că, la un moment dat, unii manageri din judeţe făcuseră nişte greşeli, nu se aliniaseră cum trebuia la orientarea organizaţiei, însă, între timp, lucrurile se rezolvaseră şi şeful lor ar fi dorit să dea acum un semnal de reconciliere şi de sudare a echipei. Am explorat împreună posibilitatea ca, dacă vrea să-şi facă aliaţi, să nu se concentreze pe pedepsirea vinovaţilor, ci să ofere, în primul rând, o viziune pentru un drum comun înainte. I-am sugerat că aşa ar putea câştiga aprecierea oamenilor lui. Mi-a răspuns: „Voi câştiga apreciere, dar nu putere!“. I-am dat partea lui de dreptate, cu tristeţe. Ăsta e un concept care ne plasează încă în afara Europei – puterea care nu e dată de apreciere, ci de frică.

Iar conceptul ăsta are rădăcini adânci. Părintele se simte puternic, respectat, dacă copilul îi ştie de frică. Profesorul se simte puternic, respectat, dacă elevul sau studentul îi ştie de frică. Aprecierea e secundară, pentru că ea nu are beneficii imediate. E mai complicată, pentru că omul care te apreciază nu e dispus să-ţi execute ordinele orbeşte. E doar dispus să-ţi asculte argumentele, cu deschidere. E dornic să te ajute, dacă îi dai bune motive. E dispus să se lase convins, nu învins.

Deşi pare a avea atuul învingătorului, o naţiune cu şefi puternici, prin faptul că inspiră teamă, e o naţiune de învinşi. Oricare al treilea, fie el client, alegător, jurnalist, membru de partid sau simplu cetăţean, nu mai are loc în relaţia dintre şef şi executant.
(Articol apărut în numărul din 2 februarie al Revistei 22)

Apoi însă mi-am îngăduit luxul unei perioade lipsite de grijile expansiunii şi ale luptei pentru cote de piaţă. Am ales calea unei consultanţe individuale pe parcursul căreia m-am putut ocupa felurite proiecte şi experienţe interesante, pentru clienţii mei sau pentru propria mea curiozitate. Mi-am completat înţelegerea felului în care brandurile şi oamenii comunică şi relaţionează. M-am împărţit între Brandivia şi Asociaţia Erudio. Asta mi-a îmbogăţit perspectiva, însă mi-a grăbit şi nerăbdarea de a o fructifica la o scară mai mare.

Planetele s-au aliniat şi, spre sfârşitul anului trecut, m-am întâlnit cu Robert Braun, fondatorul companiei B&P Braun & Partners din Ungaria, cu care am încheiat un parteneriat, asociindu-ne în compania B&P Brandivia. Pe 1 februarie am lansat public acest parteneriat şi ne-am poziţionat în piaţa de comunicare din România. Puteţi găsi detalii pe site-ul B&P Brandivia sau, mai pe larg, in emisiunea Reţete anticriză, cu Dan Apostol, din 01.02.2010 de la The Money Channel:

A fost o zi cu multe bucurii şi multe emoţii. Am comunicat în media şi am evaluat reacţiile ei. Ce-a fost mai uşor a trecut . Acum începe munca: întâlniri, contracte, sediu, angajări, proiecte, împliniri, greşeli, învăţăminte, toată partitura businessului alert.

Sper să găsesc rapid şi echilibrul pe care mi-l doresc între noul business şi scris. Pentru că voi aţi devenit foarte importanţi pentru mine. Pentru mine, indiferent de business-urile mele. E o relaţie la care ţin mult şi pe care vreau să o păstrez.

În semn de mulţumesc, vă invit la o lectură savuroasă aici. De talentul şi charisma autorului textului, domnul Andrei Pleşu, vă veţi putea bucura şi pe 11 februarie, la Întâlnirile Erudio, unde va avea o expunere cu tema “La ce (mai) e bună cultura?”. Eu abia aştept să mai aflu nişte răspunsuri în plus.

Prezente în iarna asta pe rafturile magazinelor din toată lumea, hainele violet sunt şic. Purtate de politicienii români, ele devin kitsch. Pentru că bunul gust al designerilor internaţionali păleşte în faţa ezotericilor autohtoni de prost gust, cărora le arde de elucubraţii paranormale. În ton cu moda, tricolorul României e cusut, zilele astea, cu aţă violetă. Politicieni importanţi au revelaţii paracromatice.

Pe de o parte, e firesc, pentru că lucrurile normale nu prea au trecere în politica româ nească. Pare că nici oamenii normali nu trec prea uşor printr-ale politicii româneşti. Aşa că rămânem cu oameni, opinii şi subiecte deoparte de normal.

Poate că unora ne vine să zâmbim, însă zâmbetul poate deveni violet, dacă ne gândim la cei, mai mulţi, care poate nu zâmbesc, pentru că sunt dispuşi să ia lucrurile astea în serios. Sunt dispuşi să creadă că reuşita sau eşecul unei persoane sau al unui proiect nu depind de inteligenţă, dedicare şi putere de muncă, ci de culoarea puloverului, ziua săptămânii şi privirea fixă.

De aici încolo, nu mai e nicio limită. Concluzia naturală e că succesul depinde de orice altceva, în afară de cel care e responsabil de obţinerea lui. Calităţile lui nu contează, ci doar conjunctura nevăzută care îl favorizează. Pe cale de consecinţă, înfrângerea devine mult mai uşor de suportat. N-am pierdut pentru că n-am fost în stare să câştigăm, ci pentru că n-am avut atuurile imposibil de observat sau de dovedit ale celuilalt. Asta ne absolvă de orice responsabilitate şi ne permite să abordăm următoarea bătălie de la zero, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-ar putea ca data viitoare să pierdem pentru că adversarul a ţinut degetele de la piciorul stâng încrucişate şi le-a învârtit în sensul acelor de ceasornic în pantof. Dar nici atunci nu va fi vina noastră.

Am crezut cu tărie că, prin venirea lui Mircea Geoană, PSD a intrat într-un proces de modernizare. Credinţa mi s-a înmuiat. PSD se îndreaptă vertiginos către Evul Mediu, dovedind o inteligenţă politică sub medie. Dacă se bazează pe un electorat de aceeaşi factură, s-ar putea să fie o mişcare din care să nu piardă mult. Ca societate însă, avem de pierdut. Mult. Dacă oameni politici care deţin funcţii de primă importanţă în stat recurg, ca ultimă redută, la argumentul cromatic, şansele noastre de europenizare devin străvezii.

În timp ce la Bruxelles, în politica mare europeană, Dacian Cioloş face cinste României, în România, politica noastră arată ca o varză mică de Bruxelles. Străinii încearcă din răsputeri să-şi facă o părere bună despre noi, dar noi nu ne lăsăm aşa uşor. Cam cât de proastă trebuie să fie părerea cuiva despre sine, dacă poate fi convins că a fost învins de un adversar pentru că, într-o joi, acesta a purtat un pulover violet? Mintea mea nu poate să cuprindă aşa o scală de măsură a valorii de sine. Sau mai degrabă a nonvalorii.

La urma urmei însă, fiecare e liber să creadă în ce vrea. În sufletul lui. Dar să ieşi în public, să te uiţi în ochii telespectatorilor şi să debitezi senin bazaconii violete, asta e o libertate pe care autocenzura ar trebui să o îngrădească. Într-o ţară normală. Nu şi în Pararomânia, în care politicieni paranormali trăiesc paralel cu problemele oamenilor şi o ţin tot într-o paranghelie a neputinţei. În ţara lor, politica e doar un paravan. În ţara noastră, ne aşteptăm de la conducători la un comportament ceva mai bărbătesc.

Când pierzi o bătălie, nu e capătul lumii, dar poate fi capătul unui fel de a aborda lucrurile. O înfrângere e un prilej de reflecţie, de evaluare, de învăţare, de asumare şi de decizie. În felul acesta poate deveni o lecţie utilă pentru victorie. Altminteri, ai pierdut degeaba.

Dar degeaba e un cuvânt care ne urmăreşte, ca naţie, de multă vreme, aşa că o mână de politicieni în plus sau în minus nu se simte. S-ar simţi însă nevoia unei opoziţii mai ancorate în concretul lipsit de meandre. Concretul ăsta când alb, când negru, dar cel mai adesea gri.

E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi.

Am să mă aplec doar asupra primului punct. Treaba cu dormitul pare la mintea cocoşului. Nu e. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în România, în hoteluri private din diverse oraşe, care mai de care mai mândre de numele sau renumele lor. Toate duduie de tehnologie şi mobilier de lux şi toate, fără excepţie, ratează la cel mai important capitol: patul. Toate omit faptul că, indiferent de motivul pentru care un turist ajunge într-o cameră de hotel, că e în trecere, în vacanţă sau cu treabă, el are nevoie să doarmă bine ca să îi priască trecerea pe acolo. Pentru asta, esenţiale sunt salteaua, perna, plapuma şi aşternuturile. În hotelurile din România, ăsta e domeniul cel mai neglijat, ceea ce transformă multe experienţe turistice într-unele mai degrabă obositoare, neplăcute. Motivul neglijenţei, dacă e altul decât inerţia sau prostia, îmi scapă.

Aici însă, austriecilor nu le scapă nimic. Nu doar din ceea ce e înăuntrul hotelurilor, dar nici din ceea ce e în afara lor. În toată staţiunea nu sunt două case la fel, dar fiecare e în armonie perfectă cu cele de lângă ea. Elementul comun e panta identică a acoperişurilor, indiferent de înălţimea sau lăţimea clădirilor. E cumva reconfortant să te plimbi printr-un loc care are o coerenţă, o linişte a formelor, un echilibru al culorilor şi al proporţiilor. Te simţi într-un loc al bunului simţ, nu al bunului plac.

M-a frapat neasemănarea cu staţiunile de pe Valea Prahovei, în care fiecare a construit ce, cât, cum şi unde l-a tăiat capul. Rezultatul seamănă cu un joc pe computer în care cineva a adunat toate trăznăile geometrice din capetele câtorva mii de oameni şi le-a aruncat la întâmplare pe o vale de munte. Roz lângă galben, lângă albastru, verde, maro, portocaliu etc. Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, le zice Sinaia, Azuga sau Predeal.

Mai e ceva atrăgător în cultura turismului de aici. Neînghesuiala. Deşi sunt foarte mulţi turişti, nicăieri nu e înghesuială. Reuşita organizatorică mi se pare cu atât mai lăudabilă, cu cât o mare parte dintre turişti sunt ruşi, bulgari sau români. Adică nişte campioni ai înghesuielii pe orice miză, oricât de mică. Secretul reuşitei austriece mi se pare că stă în ordinea priorităţilor.

Cultura turismului de aici e centrată în jurul turistului. Nu al hotelierilor, nu al restaurantelor, nu al transportatorilor, nu al proprietarilor de locuinţe de vacanţă. Toţi sunt subsumaţi turistului. Turistului, cu tot ce i-ar trebui lui ca să aibă un sejur cât mai lejer, mai plăcut, mai lipsit de griji şi probleme. Iar dacă se poate, turistului un pic răsfăţat. Şi mă întorc la un exemplu din hotelul în care stăm. Proprietarul ne-a descris în prima seară tot ce ne oferă: sala de activităţi pentru copii, terenuri de tenis, patinoar, hochei, biliard, jocuri, masaj, băi termale etc. Însă cel mai mândru – ne-a povestit de ea pe un ton mai scăzut – era de piscina muzicală: o piscină micuţă, în aer liber, cu apă caldă, termală, în care dacă intri, nu sesizezi nimic neobişnuit; dacă, însă, cobori urechile sub nivelul apei, poţi ca, în timp ce priveşti cerul şi munţii, să asculţi muzică de Beethoven.

Aşa ceva nu e nici scump, nici dificil de realizat tehnologic. Trebuie, însă, o anumită cultură de a oferi oaspetelui, în plus faţă de confort şi atenţie, un strop de magie, un ceva de care să-şi aducă aminte toată viaţa, o trăire pe care doar imaginaţia o dă bucuriei.

Ce-ar fi dacă, la 20 de ani de la revoluţie, ne-am propune să facem din România o ţară de nota 10? Nu doar la figurat, ci şi la propriu. O ţară împărţită în 10 regiuni administrative, condusă cu 10 ministere şi colectând doar 10 taxe. O ţară în care orice text de lege să nu aibă mai mult de 10 pagini iar orice contract cu o autoritate publică să fie publicat pe internet în maximum 10 zile.

Probabil că cel mai frecvent cuvânt care v-a venit in minte cand aţi terminat de citit fraza de mai sus a fost “imposibil”. Posibilul e principala armă de succes a spiritului antreprenorial. România are nevoie în 2010 de un nou val de antreprenoriat. Acela al antreprenorilor trecuţi prin toate fazele capitalismului autohton (srl-ul de apartament, privatizarea şi multinaţionalizarea) care însă vor avea nevoie de asocieri cu antreprenori străini. Principalul motiv pentru care avem nevoie de acest parteneriat nu e nici de ordin financiar, nici al competenţelor, nici al creativităţii. Principalul motiv e unul care ţine de deschidere şi îndrăzneală.

Trăim într-o cultură a lui “nu se poate”. E prima reacţie pe care cei mai mulţi dintre noi o avem cel mai des la auzul unei idei noi, al unui proiect care iese din rând. În experienţa mea de peste 18 ani de lucru cu străinii, asta a fost diferenţa fundamentală. Aici, la o idee nouă, prima reacţie e să ni se explice de ce n-o să meargă. Răspunsurile sunt din categoria: nu se poate, nu acum, nu aici, n-are cine, n-o să vrea nimeni etc.

În cazul străinilor cu care am lucrat, şi am lucrat cu parteneri de nationalităţi diverse, după prezentarea unei idei noi prima reacţie nu viza îngroparea proiectului, ci înţelegerea lui. Nu mi se explica de ce n-o să se poată, ci eram întrebat cum mi-am propus să se poată. Ce vreau să fac, când, cu cine, cu ce resurse, în ce etape, de ce ajutor am nevoie etc. Iar apoi, de cele mai multe ori eram încurajat să dau drumul la treabă. Aşa merge lumea înainte.

Imaginaţia şi inventivitatea noastră nu au limite când trebuie să descoperim motive pentru care nu. Trebuie să învăţăm de undeva cum să folosim resursele astea spectaculoase de creativitate ca să da. E un efort individual, înainte de a fi unul colectiv. Eu îl fac şi pot depune mărturie. E nevoie de exerciţiu mult şi constant. Zilnic. Trebuie ca în mod conştient să îmi reprim înclinaţia instantanee de demolare şi să caut, să creez şi să structurez în mine, iar apoi cu interlocutorul, o cale de construcţie.

Orice strategie, pentru a avea şanse de succes, trebuie să plece de la un concept bun. Adică în primul rând simplu, uşor de înţeles şi de urmat. Nu neapărat uşor de pus în practică dar cel putin uşor de adoptat ca scop. “O ţară de nota 10” poate fi un astfel de concept. Perfectibil, de bună seamă, dar cu un punct de plecare fezabil. Sunt convins că se poate face. Bineînţeles că ne putem restructura societatea, instituţiile şi modul lor de funcţionare şi altfel. Dar avem nevoie de simplitate şi claritate mai mult decât de orice altceva.

O ţară de nota 10 are nevoie de un stat de nota 10 pe care românii să vrea să îl finanţeze şi de care să fie mândri. Spiritul nostru antreprenorial poate crea presiunea necesară iar 2010, anul în care statul va avea nevoie de bani mai mult decât oricând, reprezintă o bună oportunitate. Fac această propunere şi cu gândul la revoluţia de acum 20 de ani. Aş vrea, în memoria celor care şi-au dat atunci viaţa, să facem din România o ţară pentru care sacrificiul lor să fi meritat.

P.S.: Am propus acest concept la “Gala Economia în 2010”, o dezbatere organizată de The Money Channel în 17 decembrie la Palatul Bragadiru. Alături de alţi câţiva oameni de afaceri, am fost invitat să spun la ce mă aştept şi cum cred că ar trebui abordat 2010. Aşa cred că ar trebui abordat, cu multă deschidere şi îndrăzneală.