„Bună seara, sunt Alina Kasprovschi. Cred că, în Bucureşti, toţi putem să ne găsim comunităţi în care să ne simţim ca acasă. Locuri care să ne placă, oameni cu care împărtăşim aceleaşi valori, schimbări în bine la care putem contribui.

Misiunea Fundaţiei Comunitare Bucureşti este să creeze comunităţi.

Asta nu înseamnă că nu au fost momente când m-am îndoit că un asemenea ţel este realist. M-am îndoit de nenumărate ori când lucram la înfiinţarea Fundaţiei Comunitare Bucureşti. De fapt, m-am îndoit chiar şi înainte să vin în faţa voastră să ţin acest discurs.

Şi m-am îndoit pentru că, de când m-am mutat în Bucureşti, acum aproape 15 ani, am cunoscut enorm de mulţi oameni care urăsc multe lucruri la Bucureşti. Probabil că și voi cunoașteți. Probabil că fiecare din noi suntem, măcar uneori, foarte nemulţumiţi de unul sau altul dintre lucrurile care se întâmplă în oraş.

Şi atunci mă întreb: Ce e mai real, mai puternic? Nemulțumirea faţă de lucrurile care nu funcționează, sau visul despre cum ar putea fi, de fapt? La Fundația Comunitară București, noi credem că visul – planificat, susţinut şi împărtăşit cu comunitatea – este cel mai puternic.

Am să vă dau un singur exemplu, pe care poate îl cunoașteți. Antanas Mockus este fostul primar al capitalei Columbiei, Bogota. În numai patru ani, el a transformat radical orașul, dintr-unul sufocat de infracționalitate și lipsit de utilități de bază, într-o capitală civilizată, pe care locuitorii săi o iubesc. Atunci când primarul a solicitat taxarea voluntară, cu 10% în plus, pentru dezvoltarea orașului, peste 60.000 de oameni au contribuit. Ce vise împărtășim noi, acum, care să ne facă să dăm din timpul și energia noastră pentru București?

Evenimentul din această seară este despre schimbare, speranță și succes. Este despre schimbare, pentru toate lucrurile care nu ne plac în Bucureşti. Este despre speranţa pe care ne-o daţi, că schimbarea este posibilă, chiar prin simpla voastră prezenţă aici. Aţi venit pe viscol, printre schelele şi ruinele Centrului Vechi, ca să auziţi ceva despre crearea de comunităţi. Şi este despre succes – aşa cum vă vor arăta, puţin mai târziu, comunităţile invitate în eveniment.

Veți vedea în seara asta câteva comunități care vă vor arăta în ce cred. Sunt oameni care s-au strâns în jurul unei idei sau a unei pasiuni și au atras lângă ei alți oameni, în mod natural. La un moment dat, fiecare din invitații noștri a fost sâcâit, enervat, nemulțumit, frustrat de câte ceva. Dar niciunul din ei nu s-a oprit aici. Nu a devenit cinic și resemnat. Cu toţii au schimbat din lucrurile care îi nemulțumeau. Și mai mult decât atât: au creat comunități de sute, de mii și de zeci de mii de oameni care îi urmează, le împărtășesc convingerile și le trăiesc în viața de zi cu zi.

Credem că știm cum să creem în București comunități unde să ne simțim ca acasă: dați-ne nouă frustrările și nemulțumirile voastre; împreună cu ceva din timpul, energia și resursele voastre.

Noi le vom investi în crearea de comunități în București. Asta va fi misiunea noastră.

Vom promova oameni care pun energie într-un obiectiv sau o pasiune comună. Vom descoperi comunități deja existente și le vom ajuta să crească. Vom susține crearea de noi comunități. Le vom transforma în comunitățile voastre. Vom ști că misiunea noastră s-a încheiat atunci când fiecare va găsi un loc unde să se simtă ca acasă în București.

Deja am făcut primii pași. Primul lucru pe care l-am făcut a fost o cercetare empirică, în care ne întrebam cei peste 200 de donatori care sunt principalele probleme din București în rezolvarea cărora ar fi dispuși să investească energie. Primele domenii pe care le-au menționat au fost: implicarea în comunitate, copiii și educația, ecologia, spațiile verzi. Și câinii comunitari. Domenii multe și foarte diverse – dar nu e Bucureștiul la fel?

Am început să lucrăm la proiecte. Suntem foarte mândri să vă anunțăm că programul nostru de voluntariat “De bunăvoie pentru Bucureşti” se află în bloc start, iar platforma sa online este finalizată. Dacă vă numărați printre cei care au vrut întotdeauna facă un bine, dar nu au știut unde să facă asta, acum e simplu. Găsiți în programul nostru zeci de ocazii unde vă puteți folosi talentele și calitățile, pentru a da o mână de ajutor altora. Sper să vă înscrieți în proiect și să împărtășiți cu noi experiența.

Proiectul internațional YouthBank, care a câștigat premii importante ca program educațional și de leadership pentru elevi de liceu, este în București în al treilea an de desfășurare. Noi am preluat acest proiect pentru că știm că există în oraș elevi de liceu altfel decât îi vedem în fiecare zi la televizor. Elevi care au vise, planuri, care vor să învețe în străinătate și să revină să aplice ce au învățat în România.

Următorul nostru proiect, “100 de idei mici schimbă un oraș mare” pleacă de la credința că orașul nostru poate fi mai ușor digerat dacă este mestecat în bucăți mici. Te poți descuraja dacă te uiți la toate problemele mari pe care le are Bucureștiul. Noi credem însă că ideile mici sunt cele care aduc schimbări importante; că putem fi inspirați și energizaţi de grupuri de oameni care aleg să schimbe ceva în orașul, în cartierul, în grupul lor de prieteni. Timp de câțiva ani, vom finanța, vom consilia și vom comunica despre astfel de proiecte mici din diferite domenii.

Credem că, adunate împreună, aceste proiecte au șansa să schimbe cu adevărat nu doar fața, ci și sufletul acestui oraș.

N-aș vrea să închei înainte de a aduce mulțumiri:

Vouă tuturor, pentru că ați venit (având în vedere vremea de afară, chiar și eu m-am gândit de două ori înainte să ies din casă).

Mulțumesc celor peste 200 donatori individuali care, prin contribuția lor, au făcut posibilă înființarea Fundației Comunitare București. Mulți dintre ei sunt în această seară aici în sală.

Mulțumesc companiilor Lafarge România, Hello Communication, Doc Comm Communication, Băcănia Veche, Adobe România, care ne-au acordat deja încrederea, resursele și ideile lor.

Mulțumesc partenerilor noștri: Asociația pentru Relații Comunitare, care a visat, acum mai bine de cinci ani, că în România poate crește o rețea de fundații comunitare. Mulțumim finanțatorilor proiectului – Fundația pentru Parteneriat și Trust for Civil Society în Central and Eastern Europe, Mott Foundation și Romanian American Foundation, precum și consultantului nostru dinainte de înființare, Fundația PACT. Mulțumim și celor cinci fundații comunitare din țară – Cluj, Odorhei, Alba, Covasna și Mureș – din a căror experiență am învățat până acum.

Mulțumesc membrilor Board-ului FCB: Stanislav Georgiev, Vice-președinte și CFO Unicredit-Țiriac Bank, Cosmin Alexandru, consultant și partener B&P Brandivia, Manuela Preoteasa, Managing Partner Hotnews și EurActiv.ro, actorul Dragoș Bucur și doi dintre membrii fondatori – Cristina Adam şi Mugur Parizianu. Sunt cu toții oameni ocupați, care oferă din timpul lor pentru a structura această idee într-un proiect viabil.

Nu în ultimul rând, aș vrea să mulțumesc celor 10 membri fondatori alături de care am pornit la drum acum mai bine de un an, precum și celor trei colegi ai mei – Ada, Ela și Bogdan – care au avut curajul (sau poate viziunea) să lucreze în acest proiect încă de când era doar o idee pe hârtie.

Și acum aș dori să-l invit alături de mine pe scenă pe primul invitat din seara asta: Marius Tudosiei de la Băcănia Veche. El ne va spune povestea comunității Băcănia Veche, dar și despre ce mâncăm noi în seara asta.

Marius a pornit proiectul Băcănia Veche pentru că a fost nemulțumit de mâncarea din oraș: trebuia să bată Bucureștiul în lung și-n lat că să găsească mâncare sănătoasă pentru familia lui. A văzut că sunt și alții ca el – oameni care simt nevoia de a ști cu precizie ce mănâncă, de a simți gustul de acasă și gustul copilăriei. Atât de mare era nevoia asta, că fanii Băcăniei Vechi abia au încăput în magazin la deschiderea oficială, comunicată numai prin pagina de Facebook.

Editorii de la Decât o Revistă nu au mai putut înghiți calitatea jurnalismului din România. Din frustrare, au inventat o revistă care apare „decât o dată”, bazată pe toate principiile lor despre jurnalismul de care nu era loc în presa comercială. Nevoia oamenilor de povești bine scrise, în care să se regăsească, s-a dovedit atât de importantă, încât echipa de jurnaliști lucrează acum la numărul 8 din ceea ce nu mai e deloc “decât” o revistă.

Andrei Bârsan de la orașul.ro a crezut că locuim într-un oraș frumos, dar pe care nu îl cunoaștem sau nu îl mai observăm. A ales să se uite la București prin obiectivul camerei de fotografiat și a început să organizeze excursii de fotografie. În curând, grupuri uneori de sute de oameni au ajuns să spună povești despre București cu ajutorul fotografiilor și să lucreze la păstrarea memoriei vizuale a orașului.

Cei de la Incubator 107 au crezut că oricine poate să învețe pe oricine orice și au vrut să scuture izolarea dintre oamenii care împărtășesc aceleași pasiuni. Așa au ajuns sălile din Str. Traian 107 să fie neîncăpătoare de pasionați de chiromanție, mâncare africană sau Feng Shui.

Cei trei fondatori Tango Tangent au simțit că nu este destulă tandrețe și armonie în București și că tangoul poate să fie un remediu potrivit. În câțiva ani, au început să adune pasionați de tango în sălile lor de curs, dar și în evenimente publice în parcuri, la teatru sau în companii.

Cei de la Sex Tower Underground Power au fost nemulțumiți de faptul că nu e destulă susținere pentru cultură urbană în orașul nostru. Au lansat proiectul pentru că au știut că oamenii care merg în cluburi au ceva în comun cu pasionații de modă, cu artă contemporană sau cea underground. Și au avut dreptate, judecând după câți le urmăresc proiectele, din orice domeniu ar fi acestea.”

Pe scurt, Raed Arafat se opune privatizării sistemului de ambulanţă şi a caselor de asigurări de sănătate. Nu e împotriva introducerii concurenţei private, dar ar vrea-o reglementată foarte clar şi foarte strict. Fiind un specialist şi un practician care a văzut multe sisteme în toată lumea şi unul care a construit într-un sistem atât de pestriţ ca al nostru, aş înclina să merg pe mâna lui. Aş insista ca expertiza lui să fie un centru de influenţă.

L-am auzit recent pe Traian Băsescu declarând iritat, într-un interviu, că Raed Arafat uită că şi el a început SMURD-ul ca o fundaţie, deci tot ca privat, cum ar veni. Eu l-am ascultat cu multă atenţie, mai bine de o oră, pe doctorul Arafat şi cred că nu uită nimic. Şi-a amintit cu lux de amănunte o mulţime de detalii de la începuturile SMURD-ului de acum 20 de ani. Persoane, situaţii, crize şi reuşite. Nu cred că uită nimic din ce şi cum a făcut pentru sistemul de sănătate din România şi nici ce i-a făcut sistemul de sănătate lui şi iniţiativelor lui. Nu uită de toţi politrucii şi şefii de consilii, comisii şi comitete care i-au pus beţe-n roate ori de câte ori au avut ocazia.

Nu ştiu câtă lume ştie de ce SMURD nu funcţionează în cadrul sistemului de ambulanţă, cum ar părea firesc, ci în cel al pompierilor. Motivul e simplu şi năucitor: salvarea a refuzat să-l adopte. Unora dintre mai marii sistemului nu li se părea normal ca maşinile SMURD să ajungă la un accident înaintea salvărilor sau ca un sirian să salveze viaţa unor români. Astfel de cretini au adus sistemul de sănătate la sapă de lemn şi în pofida lor a reuşit doctorul Arafat să creeze un sistem integrat de salvare a vieţilor la care Franţa se uită acum ca la un model de urmat. Şi a reuşit asta în cadrul unui serviciu al statului. Aşa ceva e de nepreţuit.

Nu mă pricep la organizarea sistemului de sănătate. Dar am avut de-a face cu servicii medicale din Româ­nia, Ungaria şi Austria, şi private, şi de stat. Nu există comparaţie între sistemul de sănătate de afară şi sistemul de îmbolnăvire de la noi. Eu m-am format într-o cultură de business. Acolo, când dai de cineva care e foarte bun la ceva, mai ales la ceva la care nu te pricepi, cel mai inteligent lucru e să-l atragi de partea ta, să-l întrebi de ce are nevoie şi să-i dai cale liberă. Când nu poţi să-l ajuţi, te asiguri că nu-l încurci. Aşa se obţin cel mai rapid rezultatele şi performanţa.

Nu pot deloc să înţeleg de ce aşa o abordare nu are şanse şi în politica românească. De ce trebuie ca, sistematic, cineva care reuşeşte cu enorme eforturi să realizeze ceva în structurile statului să fie dat la o parte imediat ce se pune problema reformării structurilor de stat. Cine e mai în măsură să reformeze sistemul decât cei care au făcut-o deja pe cont propriu?

Doctorul Raed Arafat e o persoană foarte rară în spaţiul public româ­nesc, spre deosebire de politicienii cu care se confruntă acum şi care reprezintă o tipologie mult mai răspândită. Medicul îndrăgostit de România trăieşte ca să construiască pentru cei din jurul său. Şi construind atât de mult, din nimic şi împotriva curentului, a dobândit un fel de înţelegere şi determinare care sunt, şi ele, foarte rare. Are viziune, metodă, pricepere şi rezultate. Adică tot ce lipseşte mai tuturor opozanţilor lui. Cel mai prost lucru pe care clasa politică îl poate face acum pentru sănătatea românilor e să-i ignore doctorului Arafat cei 20 de ani de muncă în slujba sănătăţii românilor.
(Articol apărut în numărul din 10 decembrie al Revistei 22)

Să vă descriu finalul ăsta, la prima mea vizită acolo, în noiembrie anul trecut. Am trecut de recepție și am intrat în vestiar. Un culoar îngust de 2 metri și lung de vreo 20. Pe jos gresie neagră, mată. Pereții, negru mat. Tâmplăria dulapurilor și a banchetelor, negru lucios. Hmm. M-am schimbat, la propriu și la figurat, și m-am dus la toaletă. Un metru pe un metru, neagră. Apoi am trecut la dușuri. Complet negre, toate. Hmm, hmm. Plin de angoasă și speranță în același timp, am deschis o ușă de sticlă… neagră și am intrat în incinta piscinei, la subsol.

Deja oarecum în transă, am intrat în apă și m-am uitat de jur împrejur. Fundul piscinei, negru mat. Pereții, de jur împrejur, negru mat. Tavanul, negru mat, spart din loc în loc de câteva pătrate de plastic alb opac luminate cu neoane reci. Un singur gând mi-a mai putut trece prin minte: WTF!?!

Există cineva care a fost plătit să facă în așa fel încât oamenii să înoate într-un cavou? Ce fel de școală trebuie să faci pentru asta? Mai trăisem nu demult o experiență similară într-un hotel, pe care am descris-o aici. Dar acolo rezistasem două zile. Aici am abonament pe un an.

După prima vizită, cineva de la club m-a sunat să-mi ceară feedback. Am apreciat gestul și m-am bucurat să i-l dau, politicos dar cinstit. Persoana de la celălalt capăt al firului a fost destul de încurcată și mi-a spus că intenția designerului a fost ca atmosfera să fie sobră și că nu crede că se mai poate schimba ceva, că nu pot înlocui gresia.

Ambele argumente m-au descumpănit. Primul, că atmosfera din piscină trebuia să fie sobră. Păi atunci să ne lase să înotăm în smochinguri negre, cu papion și pantofi de lac. Iar în loc de prosoape să ne dea niște fețe de masă scrobite. Și ce atâtea șezlonguri, câteva scaune de conferință drapate ar fi mai mult decât suficiente. Trecerea de la sobri la țepeni ar fi doar o chestiune de timp.

Una din două: ori designerul cu pricina a fost cât p-aci să se-nece când era mic și mai poate asocia apa doar cu sfârșitul, ori n-a intrat în viața lui treaz într-o piscină și i s-a părut tot timpul că restul sunt foarte sobri. În lumea din care vin eu, e adevărat mai de modă veche și mult mai puțin tenebroasă decât asta în care am intrat acolo, la piscină te duci ca să te relaxezi, să te revigorezi, să te bucuri, să înoți, să te joci cu copiii etc. A, am uitat: locul de joacă în apă pentru copii, negru complet. O veselie. Jacuzzi-ul, negru, sus, jos, stânga, dreapta. O oală neagră cu smoală bolborosind. Relaxare totală. Finală, chiar.

Al doilea argument: nu mai putem face nimic. Aș putea eu, cu câțiva prieteni, gratis. Golim piscina de apă, aducem câteva găleți cu vopsea de diferite culori vii!!! și le aruncăm la întâmplare pe pereți. E tot o treabă foarte modernă, din câte am văzut eu prin galeriile de artă contemporană. Iar apoi putem să ne bucurăm cum se cuvine de abonamentele pe care le-am plătit.

Cred că la tot centrul au lucrat mai multe echipe. Pentru că la sălile de aerobic și fitness sunt culori calde, tonice, dotări de ultimă generație, oameni amabili, nu-ți vine să mai pleci de acolo. De dincoace, aproape că nu mai poți să pleci. Cei cu aparatele sunt în rai. Noi, ăștia cu apa, trebuie că avem de spălat niște păcate. Și ar fi păcat să rămână așa.

Ceva nu e în regulă, ori cu mine, ori cu designul modern de școală sobră. Și pentru că realmente aveam dubii de inadecvare personală, n-aș fi scris articolul ăsta, dacă n-aș fi auzit în vestiar, la ultima vizită în underworld, doi clienți împărtășindu-și nemulțumirea față de lugubrul deprimant din jurul lor. Deci, dorință de resuscitare a locului ar cam fi.

Aş fi vrut ca menirea asta să fie valabilă pentru tot ce citesc şi aud. În fond, cuvintele sunt felul oamenilor de a avea sens. Şi totuşi, cantitatea de inepţii care se spun şi se scriu zilnic în spaţiul public a devenit descumpănitoare. Faptul că majoritatea celor pe care îi cunosc au ajuns să prefere emisiunile cu animale din mijlocul naturii în locul talk-show-urilor televizate din mijlocul Bucureştiului e un motiv de îngrijorare.

Pe măsură ce spaţiul public e acaparat de oameni care citesc cărţi din ce în ce mai puţine sau mai proaste, raţiunea cuvintelor lor se schimbă: încet-încet, ele îşi pierd rostul de a aduce împreună, de a apropia şi devin felul de a ne separa. De cine sau ce nu ne place. Una dintre consecinţe e şi aceea că oamenii care s-au pregătit temeinic întru mânuirea cu talent a cuvintelor şi a ideilor îşi văd locul şi publicul subţiindu-se.

Se îngroaşă, în schimb, locul şi publicul celor care nu s-au pregătit temeinic pentru mai nimic. Am asistat recent la o predică a unuia dintre cei mai importanţi preoţi dintr-un oraş de provincie, viitoare capitală de megajudeţ. Un om care s-a vrut model pentru enoriaşii lui vreme de peste 30 de ani. Din păcate, s-ar putea să fi şi fost. Timp de un sfert de oră, deşi a început nenumărate, n-a putut duce la bun sfârşit nicio idee cu cap şi coadă. Adesea, subiectul şi predicatul erau într-o vădită nepotrivire de caracter. După predică, ne-a mărturisit într-un cerc restrâns că a scris şi cărţi. Apoi ne-a povestit din experienţele lui de viaţă, născătoare de pilde. Una dintre ele se petrecuse în sudul Italiei. A terminat povestea cu un citat: „Video Napoli e poi mori!“.

Când laşi în viaţă prea mult loc pentru video şi audio, poţi să „muori“ fără să „vedi“ lumea de sus. De acolo de unde te pot duce doar lectura consecventă, tihnită şi reflecţia autentică asociată ei.

Avem nevoie de intelectuali adevăraţi în spaţiul public, nu pentru că ei s-ar pricepe la politică, la administraţie sau la infrastructură, cum anapoda li se cere, ci pentru că doar ei ne pot feri de alergătura transpirată în cerc. În cercul strâmt al lucrurilor pe care le vedem în fiecare zi şi dincolo de care ni se pare că nu mai există nimic relevant sau demn de preţuit.

Constantin Noica scria într-un eseu apărut în 1940 că „o civilizaţie nu e reprezentată numai de ce are ea, ci şi de ceea ce este ea. Felul de a fiinţa al spiritului îl apără de foc şi robie – sau atunci spiritul nu mai e viu“. Felul nostru românesc de a fiinţa e azi tot mai puţin viu pentru că e din ce în ce mai înrobit de agramaţi, farisei şi politruci, care stau foarte bine la secţiunea a avea şi foarte prost la capitolul a fi.

Avem nevoie de intelectuali adevăraţi în spaţiul public şi pentru că avem mare nevoie de publicul lor. Dacă cei care citesc doar extrase de cont vor spori pentru că sunt adulaţi de cei care citesc doar subtitrările la filme, cărţile vor rămâne cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Iar atunci când câinele de pază al democraţiei va fi cedat locul şacalilor de pază ai oligarhiei, am ieşit toţi din cărţi.

Lecturile nu ne scutesc de greşeli, dar ne ajută să le acceptăm şi să învăţăm din ele. Ne aşază la locul nostru şi ne îndeamnă să dăm din aripi cu îndrăzneală şi cu modestie totodată. Ne construiesc o scară a valorilor şi a mizelor care include şi perspectiva celor care au zburat până la noi. Traiul în prezentul continuu are neajunsurile lui. Când alegem să nu mai zburăm pe aripile cărţilor de mai demult, ci doar să navigăm pe paginile Internetului cotidian, ni se pare că totul a apărut ieri şi trebuie făcut până mâine. Nerăbdarea, frustrarea, iar apoi isteria şi deznădejdea ne confiscă gândurile, cuvintele şi ajung să devină singurul fel în care mai putem comunica.

Avem nevoie de intelectuali în spaţiul public ca să ne putem citi mai bine unii pe alţii, ca să putem înţelege mai bine ce vrem să spunem şi ce reuşim să spunem. Ca să înlocuim plescăitul televizat dintre două interjecţii cu fâlfâitul lecturat între două reflecţii. Am începe să trăim mai bine, aşa, printre rânduri.
(Editorial apărut în numărul din 21 iunie al Revistei 22)

Din perspectiva funcţionării operaţionale a statului, lucrul cel mai stringent pare a fi o mai bună definire a rolurilor puterilor în stat. Titlul III, cel care se referă la Autorităţile Publice, este sursa celor mai dăunătoare conflicte din istoria noastră postdecembristă. Din cele câteva capitole ale acestui titlu au plecat obişnuinţa guvernării prin ordonanţe sau asumări, dubla legiferare în Camerele parlamentului, suprapunerea de (in)competenţe între preşedinţie, parlament şi guvern şi, în ultimă instanţă, abuzul recursului la Curtea Constituţională pentru orice lege adoptată cu care partidele din opoziţie nu au fost de acord.

Din perspectiva capacităţii actului fundamental de a avea o semnificaţie relevantă în societate, o primă necesitate la o nouă Constituţie ar fi să nu fie şi mai complicată. Tendinţa generală actuală a redactării textelor europene de legislaţie e să fie din ce în ce mai alambicate şi mai aride, mai birocratice în conţinut şi scop. Deşi uneori poate părea aşa, complexitatea regulilor nu simplifică natura relaţiilor, nici măcar a celor instituţionale.

Argumentul cel mai convingător care îmi vine în minte e cel al Constituţiei Statelor Unite ale Americii, de o claritate şi o simplitate care o fac să rămână în vigoare, şi la propriu şi la figurat, din 1787. Sau, dacă distanţa în timp şi spaţiu e prea mare, ne putem inspira consistent şi din Constituţia noastră de la 1923, mai puţin din prevederile ei de sorginte monarhică. Ambele texte sunt exemple pentru ceva la care merită să reflectăm: ca filosofie de organizare şi conducere a unei societăţi se bazau în primul rând pe valori şi apoi pe reguli.

În redactarea unei noi Constituţii avem din nou şansa de a decide în ce fel de societate ne dorim să trăim şi în ce raport vrem să ne fie valorile cu regulile, adică ce ne motivează să facem bine cu ce ne împiedică să facem rău. Nu e o întreprindere uşoară, dar sper că ea va fi, totuşi, făcută. În lipsa ei, vom retrăi ce trăim de două decenii încoace.

Una dintre valorile de bază care mi-aş dori să se regăsească într-o nouă Constituţie este aceea a responsabilităţii. În privinţa ei, actuala noastră formă de organizare, de republică semiprezidenţială, pare a fi cea mai proastă variantă. Toate instituţiile clamează drepturi, niciuna obligaţii. Toţi vor ceva de la alţii, dar rar au ceva de oferit altora. Cred că ne-ar prinde foarte bine o decizie clară între republica prezidenţială sau parlamentară, ca să fim mult mai lămuriţi cine reprezintă pe cine şi mai ales pentru ce.

Războiul de uzură între puterile statului a sfârşit prin a ne uza pe toţi cei care am fi vrut decizii mai rapide, mai corecte şi mai eficace. Ne-a înapoiat în raport cu alte ţări din Europa care, în loc să-şi epuizeze resursele politice, administrative şi economice în competiţii interne, au înţeles să concureze cu alte ţări în productivitate, dezvoltare şi oportunităţi.

Un contraexemplu de proiectare a viitorului îl constituie maniera în care se decide soarta Bucureştiului. Referendumul pentru reorganizarea administrativă a oraşului e doar o făcătură străvezie, cu întrebări aiurea, care au foarte puţin de-a face cu ce trăiesc sau îşi doresc bucureştenii şi foarte mult cu felul în care mai marii zilei doresc să-şi împartă influenţa, bugetele şi autoritatea în Capitala României.

Noua Constituţie ar trebui să aibă parte de mai mult. Să fie ea însăşi un exemplu pentru felul în care ne vom redacta legile, ne vom organiza instituţiile, ne vom respecta concetăţenii şi vom coopera pentru binele comun. Cum în ultimii douăzeci de ani am văzut mai rar cum arată şi binele comun şi mai des cum se prezintă răul comun, nu mai avem scuza de acum două decenii, că nu ştim despre ce vorbim, de fapt. Avem o şansă să nu mai greşim.
(Articol apărut în numărul din 19 aprilie al Revistei 22)

Noi am trăit cu certitudinea că avem putere doar dacă ţinem informaţia numai pentru noi. Că orice împărtăşire ne slăbeşte poziţia de control şi influenţă. În multe organizaţii, paradigma e încă prezentă şi creează obstacole şi conflicte pe bandă rulantă. Ei cresc cu convingerea că dobândesc putere dacă împart ceea ce ştiu cu alţii. Organizaţiile pe care le construiesc tinerii de azi seamănă foarte puţin cu cele pe care le-am construit noi. Sunt organizaţii de comunităţi, nu de indivizi.

În linia asta, noi concuram să fim cât mai buni în dauna celorlalţi. Competiţia internă era maximal valorizată şi recompensată. Ei caută să fie cât mai buni împreună cu ceilalţi. Dinamica organizaţiilor şi a relaţiilor pe care le creează e foarte diferită. Nu sunt mai puţin competitivi, dar sunt mult mai puţin stresaţi, suspicioşi şi agresivi.

Noi am înlocuit planurile cincinale cu cele săptămânale. Gândeam pe termen foarte scurt şi preponderent la persoana întâi singular. Trebuia să obţinem mult, repede şi separat de ceilalţi. Ei gândesc pe termen mai lung, şi în general la persoana întâi plural. Pentru ei, „eu“ are sens numai în măsura în care sensul se poate împlini în „noi“.

Pentru că a trebuit să construim o lume nouă din nimic, noi am crescut căutând să ne dăm cele mai bune răspunsuri. Ei caută să-şi pună cele mai bune întrebări. Nu e o diferenţă de nuanţă, ci o cu totul altă lume. Cu cât mai repede în viaţă îţi pui sau ţi se pun întrebările potrivite, cu atât mai repede faci alegerile cele mai potrivite.

Cum n-am prea avut modele pentru lumea în care am fost aruncaţi după comunism, noi am vrut să ne desprindem cu orice preţ de cei de dinaintea noastră. Pentru ei pare foarte important să meargă mai departe împreună cu cei de dinaintea lor. Spre deosebire de noi, ei înţeleg că nu trebuie nici să ştie tot, nici să facă tot. E mai înţelept să găsească partenerii potriviţi. E reconfortant să vezi o primă generaţie care nu mai vrea să ia totul de la zero.

Noi am muncit pentru bani. Ei muncesc pentru ei înşişi. Nu se uită în primul rând la ce-şi pot cumpăra cu o sumă de bani, ci la ce fel de viaţă le poate oferi o sumă de bani. Nu de puţine ori fac alegeri din care câştigă mai puţini bani, dar în care simt că pot creşte mai mult şi mai frumos. Întoarcerea lor către frumosul din ei e cea mai mare şansă pe care o avem la frumosul dintre noi toţi.

Venind dintr-o lume strâmbă, noi am crescut ferindu-ne de rău. E felul în care arată şi acum societatea noastră: toţi părem să ştim precis cine şi ce nu e bine. Pentru ei asta e secundar. Ei cresc căutând modele despre cum e bine. Cea mai elocventă mi se pare comparaţia între mass-media noastre şi ale lor. În orice revistă a presei româneşti primesc, 8 din 10 ştiri sunt despre ceva ce nu e bine. Cineva a greşit, a omorât, a furat, a înşelat, a minţit, a făcut ceva condamnabil. E o zilnică plecăciune în faţa răului care ne întoarce unii împotriva altora. Pe „wall“-ul de pe Facebook, 8 din 10 postări sunt despre ceva ce e bine, frumos, util, curajos, creativ, generos. E o continuă reverenţă în faţa unor oameni sau întâmplări care te inspiră să devii mai bun împreună cu ceilalţi.

Din perspectiva asta, dispariţia presei aşa cum o ştim azi e o veste bună. Iar pentru că presa n-a fost în stare să înveţe să dea şi veşti bune, noua generaţie şi le dă singură. În felul acesta se transformă ea însăşi într-o veste bună care va înlocui treptat scrâşnetul din dinţi cu zâmbetul, suspiciunea cu încrederea, aroganţa cu modestia şi egoismul cu generozitatea.
(Articol apărut în numărul din 8 martie al Revistei 22)

Nu ştiu dacă oamenii sau instituţiile astea (mai) există. Dar ştiu că n-ajung la mine. La mine ajunge în fiecare zi, deşi mă feresc cât pot, o neîntreruptă cascadă de injurii, defăimări şi contestări despre orice şi oricine are neşansa unei traiectorii publice. Încep să-mi pierd capacitatea de a respecta şi admira oameni pe care nu-i cunosc direct. Sunt „educat“ pe toate canalele să suspectez, să detest, să urăsc şi să condamn.

Filmul m-a scuturat. Am văzut “Discursul regelui” nu doar ca pe un exerciţiu istoric sau cinematografic, ci şi ca pe un exerciţiu de admiraţie. Mi-a făcut bine să pot admira, aprecia, respecta. M-am bucurat să pot face o plecăciune imaginară în faţa cuiva care mă inspiră să fiu mai bun. A fost ca şi cum aş fi respirat din nou aer curat.

Păcat că aerul curat vine aproape numai de afară. Cred că avem mult de pierdut, dacă ne distrugem putinţa de a-i admira deschis măcar pe unii dintre oamenii care ne reprezintă. Ne vom plasa singuri în afara lumii pe care ne-o dorim. Cea mai recentă ilustrare a acestui pericol e aniversarea a 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi, pe 19 februarie. N-am aflat de ea nici de la Ministerul Culturii, nici de la cel al Turismului, nici de la vreo televiziune din România. Aproape toţi am aflat de ea de la Google, care şi-a restilizat logo-ul din opere ale lui Brâncuşi, în onoarea geniului său. Am pierdut o foarte bună ocazie de a nu tăcea.

Asta şi pentru că cel mai des nu tăcem când e de criticat. Faptul că ştim mereu cine face rău nu ne ajută însă cu mare lucru. Ar trebui să ştim şi cine face bine. Şi mai ales cum. Atâta vreme cât nu putem da un nume şi un chip binelui, orice drum înspre mai bine e imposibil. Binele, doar în stadiul de concept, e steril. Capătă viaţă doar prin oameni.

Am zapat de curând peste o emisiune, la o televiziune de ştiri, care avea supratitlul: Cine ucide binele în România?.
N-am stat nicio secundă pe ea, pentru că răspunsul mi-era foarte limpede: chiar emisiunea în cauză. Aş fi stat dacă mi-ar fi spus cine-l naşte, cine-l creşte, cine-l apără şi cine-l împarte cu alţii. Asta m-ar fi ajutat. Să ştiu doar cine-l ucide mă omoară încet şi sigur.

Se vehiculează zilele astea debarcarea lui Emil Boc din fruntea guvernului. E prima dată când am auzit câteva voci, credibile, dar firave, care să evoce public şi calităţi ale lui. Că e onest, necorupt, bine intenţionat şi de bună-credinţă. Că e consecvent şi are spirit de sacrificiu: şi-a pus toţi bugetarii în cap, făcând ce a crezut că e mai bine pentru România. Toate, calităţi foarte rare în spectrul politic românesc. Calităţile nu-i anulează neajunsurile, dar nici reciproca n-ar trebui să fie valabilă. Abia acum, că e pe picior de plecare, câţiva sunt dispuşi să-i recunoască şi laturile bune. Trist, adevărat şi tardiv.

La noi, puţini oameni publici au şanse mici să fie buni, pentru că sunt prea puţini dispuşi să-i vadă aşa. La fel se întâmplă cu ideile sau proiectele. Ele cresc greu în România, pentru că nu prea le hrăneşte nimeni cu încredere şi sprijin. Primesc la rădăcină, din secunda în care sunt rostite, mai ales cinism şi indiferenţă.

E unul dintre motivele pentru care Brâncuşi şi alţii ca el au ales să-şi încerce ideile în altă parte. Ca să le dea o şansă între oameni care n-au pierdut exerciţiul admiraţiei. Nici după 135 de ani. Acolo, mai binele se hrăneşte din bine. Aici, oscilăm neproductiv între îngeri şi demoni. Deşi oamenii de lângă noi nu sunt nici una, nici alta. Eu am învăţat din discursul regelui că fiecare e ce vede în ceilalţi.
(Articol apărut în numărul din 22 februarie al Revistei 22)

Asemănarea dintre generalii americani şi cei români e cel mult vagă. Şi din acest motiv şansele ca, la noi, un general să ajungă preşedinte sunt cel mult mici. Cu ocazia recentei recalculări a unor pensii disproporţionate, am aflat poziţia foştilor conducători militari atât în chestiunea privilegiilor, cât şi în cea a principiilor. Pe scurt, singurul principiu sfânt e perpetuarea privilegiilor. Cu alte cuvinte, un principiu impus nouă pentru privilegiile lor. Asta da, demnitate, rarisim model de onoare!

Descoperirea m-a frapat întrucâtva, pentru că an de an armata se situează pe unul dintre primele locuri în privinţa încrederii populaţiei în instituţiile statului. Ca şi în cazul Bisericii, aflăm că ne plasăm încrederea foarte prost. Adică noi le-o dăm sub formă de privilegii, iar ei ne-o întorc sub formă de principii. Deşi, în principiu, ambele instituţii cheltuiesc bani mulţi din bugetul public şi întorc către societate beneficii discutabile. Doar că discuţia asta nu se poate purta, pentru că, nu-i aşa?, nu putem chestiona nişte monumente sacre ale încrederii naţionale. Nu poţi să fluieri nici în rând, nici în biserică.

Însă nu doar somnul raţiunii naşte monştri, ci şi tăcerea ei. Monştrii noştri de azi nu au mai multe capete (uneori n-au niciunul), ci doar multe buzunare. Au gură mare nu ca să lupte cu duşmanii răi, ci ca să-şi umple burţile moi. Nu intră-n pământ nici în luptă, nici de ruşine. Sunt un fel de curiozitate a involuţiei, postmodernişti în aspiraţii şi preistorici în apucături.

Onoarea militară se formează la instrucţie, se câştigă pe câmpul de luptă şi serveşte drept exemplu din poziţii de conducere. Armata română de acum, care îşi trage metehnele din armata lui Ceauşescu, nu onorează niciuna dintre etape. Instrucţia e doar o privare de condiţii decente de antrenament, câmpul de luptă îl văd în străinătate doar câţiva, iar în poziţiile de conducere se plimbă hârtii, rapoarte şi fluturaşi graşi de salariu. Nici viitorul nu sună prea bine. Un prieten care a absolvit de curând Colegiul Naţional de Apărare mi-a descris întreaga experienţă ca pe o glumă proastă.

În aceste condiţii, dreptul la privilegii în virtutea onoarei militare e un subiect care comportă amendamente şi lămuriri, ca să încercăm să înţelegem toţi acelaşi lucru prin aceleaşi cuvinte. Dar cine să demareze clarificarea? Dilema societăţii româneşti de astăzi e că nu mai avem de unde să începem. Apelul la principii l-ar putea face doar cineva care le are şi care se comportă conform lor. Parlament, guvern, CSM, Clubul Român de Presă, Armata, Biserica etc. – cine să arunce primul mănuşa fără să şi-o arunce în faţă? Cine poate răsturna o scară de valori în care privilegiile te fac respectat, iar principiile te fac de râs?

Într-un mod care tinde să devină aproape o metodă, suntem iarăşi originali. În România, a avea principii a ajuns un privilegiu. Cel mai de preţ. Foarte puţini şi-l mai permit. Faţă de privilegiile la modă, ăsta e unul aparte. Trebuie să fie eminamente discret. Nu poţi face caz de el pentru că eşti expediat rapid în derizoriu, caduc sau irelevant.

În trecut, rolul de păstrător al principiilor perene în faţa privilegiilor vremelnice revenea elitei. Acelei elite care a construit statul român, cu principiile şi instituţiile lui de funcţionare. Comunismul a înlocuit elitele cu oportunişti, instituţiile cu sinecuri şi principiile cu privilegii.

Problema cea mai mare cu prevalenţa privilegiilor asupra principiilor e că nu putem construi. Principiile construiesc o societate, privilegiile o clică. Principiile adună oamenii, privilegiile îi separă. Principiile comportă obligaţii, privilegiile doar drepturi. Şi, dacă nu putem construi, nu putem exista, ca naţiune. Evident, asta ne mai preocupă doar pe cei care ne-am dori un astfel de privilegiu.
(Articol apărut în numărul din 1 februarie al Revistei 22)

Primul ar fi că oamenii sunt mai dispuşi să facă sacrificii, dacă le înţeleg sensul. Dacă cei care le pretind sunt în stare să explice simplu şi coerent ce avem de câştigat în viitor din ceva ce pierdem acum. Guvernanţii noştri au stat foarte prost la capitolul comunicare în 2010. Sper ca în 2011, fiind an preelectoral, să înceapă să reînveţe cum se construieşte şi se transmite un mesaj credibil.

Al doilea ar fi să începem să ne diferenţiem, ca naţiune, prin ceva. Prin orice. Simt, în continuare, lipsa unei direcţii în jurul căreia să ne adunăm forţele şi valorile. În 2010, ne-am comportat eminamente reactiv la semnalele sau indicaţiile de la Bruxelles, Washington, Berlin sau Paris. În privinţa ultimelor două capitale, sper să fi învăţat că nu ne putem bate joc la nesfârşit de investitorii străini în România. Dacă întârzierea aderării la spaţiul Schengen e într-adevăr consecinţa felului reprobabil în care atribuim contracte publice pe cumetrii politice, înseamnă că marilor firme europene le-a ajuns cuţitul la os. Poate ne vine mintea la cap şi nu mai furăm chiar de peste tot, cu orice preţ.

Un alt lucru care a enervat şi încurcat la maximum afacerile din România, atât pe cele străine, cât şi pe cele autohtone, a fost incredibila inconsecvenţă legislativă. Am avea mare nevoie de un 2011 fără schimbări legislative, un an în care să putem planifica, executa şi duce la bun sfârşit planurile de afaceri, fără să ne trezim la jumătatea drumului în alt peisaj decât cel din care am pornit.

Mi-aş mai dori de la presa românească să fi învăţat de la 2010 că, dacă nu schimbă ceva radical în 2011, mai târziu va fi prea târziu. România nu trăieşte ca la televiziunile de ştiri. Românii, mai ales cei tineri, au şi alte preocupări în afară de salarii, pensii, sindicate, alocaţii, preţurile din pieţe sau isteriile personale ale moderatorilor şi invitaţilor. Mi-aş dori să văd emisiuni, comentarii sau editoriale despre cele mai interesante articole de pe bloguri, despre cele mai intens discutate subiecte pe Facebook sau despre hashtag-ul zilei pe Twitter. Tânăra generaţie şi-a mutat prezentul şi viitorul în online, iar mare parte din mass-media este încă înţepenită în trecutul offline.

Poate ar mai fi util să învăţăm de la 2010 că asocierea imaginii românilor în lume cu cea a romilor nu face bine nimănui. Lor le diluează specificităţile, iar nouă ne lipeşte o etichetă care nu e a noastră. Peste tot în Europa, pe unde am fost, sunt foarte la vedere afişe care fac reclamă spectacolelor cu muzică şi dansuri ţigăneşti. În Europa, ţiganii nu au o problemă să se prezinte ca ţigani (gipsies). În România, pare că aşa ceva nu e deloc suficient. O bună prietenă a avut de susţinut, de curând, o prezentare la un examen pentru intrarea în rândul funcţionarilor europeni, la Bruxelles. După multe discuţii informale cu colegii ei, candidaţi din alte ţări, s-a hotărât să-şi ţină dizertaţia pe tema diferenţei dintre romi şi români. Vasta majoritate a celorlaţi tineri, viitori funcţionari europeni, erau convinşi că e unul şi acelaşi lucru.

După greşeala majoră din anii 90, când a declarat, ca ministru al Transporturilor, că România nu are nevoie de autostrăzi, viziune ale cărei urmări ne ţin şi azi deconectaţi de civilizaţia europeană, Traian Băsescu face acum o nouă eroare majoră, neacceptând să diferenţieze românii de romii-ţigani. Şi urmările nefericite ale acestei decizii le vom resimţi mulţi ani de acum încolo în relaţiile cu Europa.

Cel mai mult însă mi-aş dori de la 2011 ce îmi doresc în fiecare an din 90 încoace: să reuşim să fim mai împreună. Cuvântul şi comportamentul de ordine în spaţiul public românesc e dezbinarea, iar asta nu ne poate duce nicăieri unde să ne fie bine. Toţi se ceartă cu toţi şi se inflamează din nimicuri. Mizele sunt mici, orgoliile mari, iar timpul măsurat. 2011 va dura cât 2010, dar ar putea însemna mult mai mult.
(Articol apărut în numărul din 4 ianuarie al Revistei 22)