Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Acum câteva zile am participat la lansarea unui proiect menit să transforme felul în care trăim în București. Fundația Comunitară București a apărut din dorința de a-i sprijini pe cei care vor să schimbe în bine lumea din jurul lor. Dar nu singuri, ci împreună cu cei din jurul lor. Crearea de comunități autentice și puternice în București e un țel foarte ambițios. Deși e cea mai grea, e probabil și cea mai substanțială cale înspre un oraș în care să ne facă plăcere să trăim. Mai bine decât mine, însă, a vorbit despre fundație și despre planurile ei Alina, directorul executiv al FCB, la lansarea oficială. Vă redau în continuare discursul Alinei, care sper să vă convingă să vă alăturați proiectelor comunitare prezente ori viitoare. Read the rest of this entry →

Doctorul Raed Arafat este de multă vreme unul dintre eroii mei în viaţă. Am avut bucuria să-l cunosc abia de curând, la o conferinţă în care încerca să convingă tineri români, absolvenţi de studii în străinătate, să se întoarcă în România. Argumentul principal era că aici mai e încă foarte mult de construit. La finalul conferinţei însă, când a atins subiectul recentei propuneri de reformă a sistemului de sănătate, tot el a concluzionat că, paradoxal, mai e şi foarte mult de dărâmat.

Pe scurt, Raed Arafat se opune privatizării sistemului de ambulanţă şi a caselor de asigurări de sănătate. Nu e împotriva introducerii concurenţei private, dar ar vrea-o reglementată foarte clar şi foarte strict. Fiind un specialist şi un practician care a văzut multe sisteme în toată lumea şi unul care a construit într-un sistem atât de pestriţ ca al nostru, aş înclina să merg pe mâna lui. Aş insista ca expertiza lui să fie un centru de influenţă. Read the rest of this entry →

În zona Pipera, la parterul clădirii de birouri în care lucrez, s-a deschis de curând un nou centru World Class Spa&Fitness. Eu n-am vrut abonament nici pentru spa, nici pentru fitness, ci doar pentru piscină. Îmi place să înot. Am vizitat locul înainte să se deschidă, în faza de amenajări finale și mi s-a părut cam întunecat, dar mi-am zis că e încă în lucru iar finalul va fi unul fericit.

Să vă descriu finalul ăsta, la prima mea vizită acolo, în noiembrie anul trecut. Am trecut de recepție și am intrat în vestiar. Un culoar îngust de 2 metri și lung de vreo 20. Pe jos gresie neagră, mată. Pereții, negru mat. Tâmplăria dulapurilor și a banchetelor, negru lucios. Hmm. M-am schimbat, la propriu și la figurat, și m-am dus la toaletă. Un metru pe un metru, neagră. Apoi am trecut la dușuri. Complet negre, toate. Hmm, hmm. Plin de angoasă și speranță în același timp, am deschis o ușă de sticlă… neagră și am intrat în incinta piscinei, la subsol. Read the rest of this entry →

La sfârşitul unei emisiuni cu Gabriel Liiceanu, l-am auzit pe Andrei Pleşu spunând: „Cărţile sunt felul oamenilor de a avea aripi“. Frumuseţea propoziţiei mi-a oprit gândurile şi mi-a luminat unul anume. Am citit până acum mai puţine cărţi decât mi-aş fi dorit, dar am încercat să citesc bine. Adică să aleg bine. Să pot zbura mai frumos cu fiecare carte. Poate de aceea suntem înclinaţi să citim cărţi recomandate de prieteni sau oameni pe care îi preţuim. Ca să nu zburăm singuri.

Aş fi vrut ca menirea asta să fie valabilă pentru tot ce citesc şi aud. În fond, cuvintele sunt felul oamenilor de a avea sens. Şi totuşi, cantitatea de inepţii care se spun şi se scriu zilnic în spaţiul public a devenit descumpănitoare. Faptul că majoritatea celor pe care îi cunosc au ajuns să prefere emisiunile cu animale din mijlocul naturii în locul talk-show-urilor televizate din mijlocul Bucureştiului e un motiv de îngrijorare. Read the rest of this entry →

Ne apropiem de începerea discuţiilor concrete despre o nouă Constituţie. Deşi pare un subiect îndepărtat de viaţa cotidiană, puţine sunt lucrurile care ar putea avea o influenţă mai mare asupra fiecăruia dintre noi. Trăim într-un stat guvernat de confuzie, ambiguitate şi contradicţii. Mare parte dintre disfuncţionalităţile de care instituţiile noastre se împiedică zi de zi, şi noi odată cu ele, îşi au rădăcinile în Constituţia din 1991, revizuită în 2003.

Din perspectiva funcţionării operaţionale a statului, lucrul cel mai stringent pare a fi o mai bună definire a rolurilor puterilor în stat. Titlul III, cel care se referă la Autorităţile Publice, este sursa celor mai dăunătoare conflicte din istoria noastră postdecembristă. Din cele câteva capitole ale acestui titlu au plecat obişnuinţa guvernării prin ordonanţe sau asumări, dubla legiferare în Camerele parlamentului, suprapunerea de (in)competenţe între preşedinţie, parlament şi guvern şi, în ultimă instanţă, abuzul recursului la Curtea Constituţională pentru orice lege adoptată cu care partidele din opoziţie nu au fost de acord. Read the rest of this entry →

Încep să am speranţe despre cum va arăta România de peste 20 de ani. Dincolo de ce aseamănă generaţia mea cu cea care va contura România de peste două decenii, sunt câteva lucruri care, din fericire, ne separă. Mă întâlnesc frecvent cu tineri de peste 20 de ani şi mă bucur de tot atâtea ori. Au şi ei, cum aveam şi noi când eram de vârsta lor, energie şi încredere în propriile proiecte. Dar mai au câteva atuuri în plus.

Noi am trăit cu certitudinea că avem putere doar dacă ţinem informaţia numai pentru noi. Că orice împărtăşire ne slăbeşte poziţia de control şi influenţă. În multe organizaţii, paradigma e încă prezentă şi creează obstacole şi conflicte pe bandă rulantă. Ei cresc cu convingerea că dobândesc putere dacă împart ceea ce ştiu cu alţii. Organizaţiile pe care le construiesc tinerii de azi seamănă foarte puţin cu cele pe care le-am construit noi. Sunt organizaţii de comunităţi, nu de indivizi. Read the rest of this entry →

Un text foarte frumos despre frumusetea femeilor: lianaalexandru.ro

“Discursul regelui” e un film excepţional din multe puncte de vedere. Dincolo însă de poveste şi interpretarea ei, m-am trezit la sfârşitul filmului luat prin surprindere de această dorinţă: să am şi eu conducători pe care să-i admir. Aş fi vrut să nu-i mai admir tot timpul pe ai altora. Sau măcar instituţii pe care să le respect, pe care să mi le pot da şi să le pot da copiilor mei drept exemplu.

Nu ştiu dacă oamenii sau instituţiile astea (mai) există. Dar ştiu că n-ajung la mine. La mine ajunge în fiecare zi, deşi mă feresc cât pot, o neîntreruptă cascadă de injurii, defăimări şi contestări despre orice şi oricine are neşansa unei traiectorii publice. Încep să-mi pierd capacitatea de a respecta şi admira oameni pe care nu-i cunosc direct. Sunt „educat“ pe toate canalele să suspectez, să detest, să urăsc şi să condamn.

Filmul m-a scuturat. Am văzut “Discursul regelui” nu doar ca pe un exerciţiu istoric sau cinematografic, ci şi ca pe un exerciţiu de admiraţie. Mi-a făcut bine să pot admira, aprecia, respecta. M-am bucurat să pot face o plecăciune imaginară în faţa cuiva care mă inspiră să fiu mai bun. A fost ca şi cum aş fi respirat din nou aer curat. Read the rest of this entry →

Acum câţiva ani, la o bursă în America, am întâlnit pe frontispiciul unei organizaţii un citat care mi-a rămas în minte: „A people that values its privileges above its principles soon loses both“ (Un popor care îşi preţuieşte privilegiile mai mult decât principiile le va pierde curând pe amândouă). Cuvintele aparţin generalului Dwight D. Eisenhower, militar de carieră, care, urmându-şi principiile, a ajuns şi preşedintele Americii pentru două mandate, din 1953 până în 1961.

Asemănarea dintre generalii americani şi cei români e cel mult vagă. Şi din acest motiv şansele ca, la noi, un general să ajungă preşedinte sunt cel mult mici. Cu ocazia recentei recalculări a unor pensii disproporţionate, am aflat poziţia foştilor conducători militari atât în chestiunea privilegiilor, cât şi în cea a principiilor. Pe scurt, singurul principiu sfânt e perpetuarea privilegiilor. Cu alte cuvinte, un principiu impus nouă pentru privilegiile lor. Asta da, demnitate, rarisim model de onoare! Read the rest of this entry →

Puţini au fost anii de după revoluţie pe care să-i fi început cu mai puţin entuziasm în privinţa stării de lucruri din România. Pentru că sunt o fire optimistă, pot doar să sper că 2010 n-a trecut, cu toate greutăţile lui, degeaba. Că am învăţat totuşi, ca societate, ceva din el. Câteva lucruri mi-aş dori să fi învăţat cu precădere din aşa un an.

Primul ar fi că oamenii sunt mai dispuşi să facă sacrificii, dacă le înţeleg sensul. Dacă cei care le pretind sunt în stare să explice simplu şi coerent ce avem de câştigat în viitor din ceva ce pierdem acum. Guvernanţii noştri au stat foarte prost la capitolul comunicare în 2010. Sper ca în 2011, fiind an preelectoral, să înceapă să reînveţe cum se construieşte şi se transmite un mesaj credibil.

Al doilea ar fi să începem să ne diferenţiem, ca naţiune, prin ceva. Prin orice. Simt, în continuare, lipsa unei direcţii în jurul căreia să ne adunăm forţele şi valorile. În 2010, ne-am comportat eminamente reactiv la semnalele sau indicaţiile de la Bruxelles, Washington, Berlin sau Paris. În privinţa ultimelor două capitale, sper să fi învăţat că nu ne putem bate joc la nesfârşit de investitorii străini în România. Dacă întârzierea aderării la spaţiul Schengen e într-adevăr consecinţa felului reprobabil în care atribuim contracte publice pe cumetrii politice, înseamnă că marilor firme europene le-a ajuns cuţitul la os. Poate ne vine mintea la cap şi nu mai furăm chiar de peste tot, cu orice preţ. Read the rest of this entry →