Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Aud că guvernul Boc pregăteşte pentru septembrie “o serie de măsuri” pentru stimularea economiei. Eu sunt un mic antreprenor din economia asta şi aş vrea, dacă se poate, să rămân nestimulat. Nestimulat de guvern, vreau să zic. La cât de greu merg lucrurile în economia din care guvernul a demonstrat că nu înţelege nimic, stimularea asta o să fie ultima. Ne termină sigur.

Guvernul României are o calitate. E consecvent. De fiecare dată cand vrea ceva, iese altceva. Când vrea să simplifice lucrurile, le complică. Când vrea să scurteze termene, ele devin mai lungi. Când vrea să facă economii, iese mai scump ca înainte. Aşadar, oferta asta de ajutor mă sperie teribil.

Guvernule, îţi promit că dacă nu ne ajuţi, o să ieşim mai repede din criză, şi o să dăm mai mulţi bani la bugetul tău. Dacă vrei, n-o să mai depunem situaţiile financiare lunar, ci săptămânal. Tot pe dischete (pentru cititorii mai tineri astea sunt nişte suporturi de date pătrate din era timpurie a calculatoarelor, de pe vremea monitoarelor alb-negru; nu se mai folosesc nicăieri în lume, decât în România), şi tot însoţite de câte 2 kilograme de tabele, declaraţii şi situaţii, fiecare. Îţi dai seama ce activitate o să fie, atâta lume pe drumuri în fiecare săptămână; un furnicar, nu altceva!

Am citit în presă că ne împrumutăm, ca ţară, cu 2 milioane de euro pe oră. Deci, România nu prea stă pe picioarele ei. Dacă ai fi tu, guvernule, atât de amabil să n-o mai ajuţi atâta şi să te dai la o parte dintre picioarele ei, poate s-ar ridica, săraca, şi ar începe să muncească şi pentru ea, nu numai pentru ăia cu bani la care o împrumuţi tu cu ora. Că proastă nu e, dar nu mai face faţă la atâta ajutor din toate părţile.

Uite, guvernule, ca să nu zici că nu ofer şi soluţii, îţi fac o propunere decentă. Fă un referendum în care să votăm ca toţi membrii tăi să încaseze salarii de 100.000 de euro pe lună cu condiţia să nu facă nimic. Da’ nimic. Stană. Lemn. Marmură nu, că e conflict de interese. Cum face unu’ ceva, cum zboară din guvern. Toţi am avea de câştigat. Voi mai mult, noi mai mulţi.

Dacă ai o idee mai bună, guvernule, te rog să nu mă suni. Scrie la tine pe site, că citesc acolo. Dar accept orice, numai să nu ne mai ajuţi. Dacă mai vrei şi altfel de taxe decât pe înmormântări de cetăţeni şi închideri de firme, adoptă sloganul ăsta: “Să vă ajutaţi bine!”.
S-ar putea chiar să te mai votăm o dată. Ca niciodată!

De câţiva ani, de când am început să citesc şi pe internet, mă frapează constant un lucru. Textele care abundă în secţiunile de „comentarii“ ale articolelor româneşti cu tentă socială, politică sau economică sunt majoritar ignare, fără nicio legătură cu subiectul, dar într-o inutilă şi malignă legătură cu diverse persoane (autorul, persoane publice sau alţi „comentatori“). Prima impresie pe care o lasă o astfel de lectură e că nivelul cititorilor e alarmant de scăzut. Şi totuşi, acolo unde platforma tehnică permite, vedem cel mult câteva zeci de astfel de comentarii la o sumă de sute sau mii de vizualizări (cititori). Aşadar, nivelul „comentatorilor“ nu e neapărat reprezentativ pentru nivelul cititorilor. Ei sunt doar cei mai vizibili.

Când mă uit în jur, am ajuns de prea multe ori să mă văd în situaţia de a opune primei judecăţi un raţionament invers. Lucrurile se bat cap în cap, iar de suferit au mai ales capetele care încearcă să le despartă. Ca să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, trebuie să chestionăm din ce în ce mai des ce vedem că se întâmplă. Read the rest of this entry →

Lupta crâncenă care se dă acum nu e pentru 25% din salariile bugetarilor, ci pentru 100% din supravieţuirea noastră. România a încetat să fie un stat modern odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Venirea comuniştilor la putere a însemnat nu doar decuplarea de la mecanismele economiei de piaţă, singurele capabile să producă bunăstare pe termen lung. Decimarea fizică a elitelor României a însemnat înlocuirea unei clase sociale care fusese educată temeinic să dea înapoi societăţii cu o adunătură de parveniţi lipsiţi de scrupule, al căror unic scop era să ia. Prin orice mijloace, cu orice preţ, să ia totul de la cei care aveau.

Ăsta a fost modelul fundamental pe care s-a clădit statul român comunist şi ăsta e modelul în care statul român postcomunist încă funcţionează. Doar că, acum, principalul loc din care toată lumea vrea să ia e statul. Mai exact, bugetul statului. El e singurul care pare să aibă resurse nelimitate şi care n-a contenit, în ultimii 20 de ani, să şi facă promisiuni nelimitate. Read the rest of this entry →

să arate România, am văzut-o descrisă în discursul preşedintelui Băsescu către conducerea PD-L-ului la întâlnirea de ieri. De la alegerea lui Emil Constantinescu încoace nu am mai auzit un discurs politic care să simt că îmi reprezintă interesele în această măsură. Nu am afinităţi politice pentru vreun partid sau personale pentru vreun politician. Am însă afinităţi pentru un tip de Românie exact aşa cum o descrie Traian Băsescu aici. Îmi doresc un stat care să încurajeze întâi munca, nu pomana, performanţa, nu pilele, responsabilitatea, nu bătaia de joc şi preocuparea pentru viitor, nu doar pentru prezent.

Traian Băsescu nu e întruchiparea acestor idealuri. Din discursul lui de ieri, pare însă cel mai aproape de ele. Iar faptul că, din postura de şef al statului, are curajul şi demnitatea să le impună partidului de guvernământ, mi se pare un pas crucial înainte.

Dacă PD-L-ul ar reuşi în acest mandat măcar jumătate dintre cerinţele preşedintelui, ar fi un moment istoric cel puţin la fel de important ca revoluţia din 1989. Atunci s-a schimbat forma de guvernare. Acum s-ar schimba felul de guvernare. Iar asta ar putea să facă din România, în următorii 20 de ani, un loc în care să merite să trăieşti. Read the rest of this entry →

„Vă rog frumos, suflaţi aici! Vă rog io frumos, suflaţi în fiolă! Hai domne’, vă rog io frumos, ca să n-avem probleme, vă rog mult, suflaţi aici!“ Implorările cu pricina le-am auzit la ştiri, de curând. Cam aşa încerca să-şi impună autoritatea un poliţist de la circulaţie, încercând să convingă un şofer să dea testul de alcool. Şoferul respectiv era finul unui fost ministru, ceea ce, pe standarde româneşti, făcea din el o personalitate. De unde şi abordarea exagerat de culantă a agentului. Între timp, şoferul dădea telefoane.

Imaginile de la noi mi-au adus în minte o întâmplare pe care am trăit-o în America, acum câţiva ani.

Mă plimbam pe faleză, într-o staţiune de pe Coasta de Est. Era destul de aglomerat, circulau şi oameni, şi maşini. La un moment dat, la o intersecţie, un tip foarte macho, dintr-un SUV mare, negru şi tunat, l-a atenţionat prin geamul deschis pe un poliţist că nu dirijează circulaţia suficient de repede ca să treacă el. Poliţistul s-a dus la portiera maşinii şi i-a zis calm, dar foarte hotărât: „Sir, please step out of the car!“ (Domnule, vă rog să coborâţi din maşină). Tipul a început să zică ceva, dar n-a mai apucat să termine. Read the rest of this entry →

În aceeaşi zi cu apariţia ultimului meu articol în 22, în Academia Caţavencu a apărut un fabulos interviu al lui Eugen Istodor cu Cătălin Voicu. Proaspătul deţinut se consideră întruchiparea binelui pe pământ într-un fel în faţa căruia articolul meu păleşte. Citind interviul, am rămas nu doar fără cuvinte, ci de-a dreptul fără gânduri. Vi-l recomand, cu avertismentul de rigoare, aici .

Mă gândesc la faptul că, atunci când am văzut filmul, am avut sentimentul clar că nu e despre ceva ce se întâmplă în incinta închisorii, ci mai ales despre ceva ce se întâmplă în afara ei, în fiecare zi, în România.

În film, dramatismul e dat de autenticitatea condiţiilor de viaţă ale puşcăriaşilor transformaţi temporar în actori. În viaţa noastră de zi cu zi, dramatismul e dat tocmai de lipsa lor.

Filmul e, pe de o parte, despre imposibilitatea multora dintre noi de a duce la bun sfârşit o bună intenţie altruistă. Asta şi din cauză că nu ştim să o comunicăm altfel decât imperativ, dar şi din cauză că ceilalţi nu prea sunt dispuşi să o asculte sau să participe la ea. Ba chiar, adesea, sunt predispuşi să se opună. Din principiu. Sau din educaţie. Sau din obişnuinţă. Read the rest of this entry →

Zilele astea am descoperit Bucureştiul cu bicicleta. Pentru prima dată. Bucureştiul zgomotos şi periculos al marilor bulevarde dar şi Bucureştiul fermecător al străduţelor liniştite, flancate de case frumoase deşi, poate, uneori un pic cam pestriţe.

Până acum m-am uitat la biciclişti în străinătate cu admiraţie iar în România cu mirare. În străinătate îi admiram pe cei, din ce în ce mai mulţi, pe biciclete, pentru că mi se păreau exponenţii unui stil de viaţă mai bun. Mai curat, mai sănătos, mai natural, mai vesel. Am rămas cu părerea asta chiar şi după ce, în Viena, vreo doi erau cât pe ce să mă calce pentru că mergeam aiurea pe benzile rezervate lor.

În România mă uitam cu mirarea dată de lipsa înţelegerii. Nu prea înţelegeam unde şi cum pot trăi ei în Bucureşti bucuria mersului pe bicicletă. Pe carosabil nu au cum, pentru că şoferii nu sunt obişnuiţi sau educaţi să ţină cont de altcineva în afară de propria maşină, pe trotuare nu, pentru că sunt înţesate de maşini urcate una peste alta, iar pe pistele special “amenajate” iar nu au cum, pentru că sunt pline de gropi, de maşini parcate şi de pietoni, neobişnuiţi, la rândul lor, cu altcineva în afară de ei înşişi. Şi oriunde s-ar afla, am văzut de nenumărate ori, biciclişti în mers atacaţi de haite dezlănţuite de câini vagabonzi. Read the rest of this entry →

Prezentul nostru nu prea se desfăşoară înspre un viitor clar, motivant, dătător de speranţă şi energie. Ne consumăm în prezentul imediat. Mâine e infinit mai important decât poimâine. Răspoimâine încă nici nu se zăreşte. El e adesea bine descris în agendă, dar nu are sens decât pe măsură ce ni-l apropie lucrurile urgente. Săptămâna viitoare nu va fi cu nimic diferită de săptămâna asta, iar luna viitoare va fi asemenea celei ce-i va urma.

La lansarea celei mai recente cărţi a Ioanei Pârvulescu, “Viaţa începe vineri”, Gabriel Liiceanu a vorbit despre oamenii sfârşitului de secol XIX, în care se petrece acţiunea romanului, despre ce îi deosebea pe ei de oamenii vremurilor noastre. Şi m-a frapat în discursul lui un lucru: felul în care ei îşi construiau prezentul înspre un viitor în care credeau foarte mult. Un viitor care avea sens şi pentru ei, şi pentru comunităţile din care făceau parte. M-a frapat pentru că nu m-am recunoscut şi nici nu am recunoscut într-o astfel de atitudine vreo comunitate din care să simt că fac parte. Read the rest of this entry →

Eu n-am mers vreodată printr-un oraş cu drumuri bombardate. Dar dacă ar fi să imaginez unul ca decor de film, Bucureştiul de azi ar fi. Gropile de pe toate arterele capitalei nu pot fi făcute de plombe, ci doar de bombe. Sunt denivelări, cratere, surpături, fărâmiţări de asfalt şi pietriş care nu au cum să apară pe timp de pace. Cred că noaptea, cineva arunca în aer drumurile din Bucureşti. Nu-mi dau seama de ce nu auzim bubuiturile dinamitei dar auzim la fiecare metru trozniturile maşinilor gata să se rupă.

Am circulat iarna cu maşina în multe oraşe din Europa. Iarna asta am circulat chiar într-o staţiune montană austriacă. Unde gheaţa, zăpada şi poleiul sunt la ele acasă în fiecare zi. Şi unde, totuşi, drumurile erau curate şi fără gropi. De fapt, fără nicio groapă. Read the rest of this entry →