După 3 ani în care organismul PDL n-a răspuns la niciun fel de stimuli în afară de propriile umori şi propriii paraziţi, ianuarie 2012 marchează trezirea la viaţă. Asta ar putea fi o veste bună, dacă partidul de guvernământ vrea să mai trăiască împreună cu noi sau o veste proastă, dacă starea de izolare prelungită i-a afectat definitiv PDL-ului capacitatea de supravieţuire.

E clar că fără cele mai dure dintre măsurile luate de preşedinte şi PDL, Româ­nia ar fi fost acum în faliment. 25% ar fi fost nu reducerea de salariu, ci salariul întreg. La fel de clar, însă, e faptul că abilitatea lor de a comunica ce şi de ce fac e dezastruoasă. Nu e o meteahnă exclusiv autohtonă, dar actuala putere pare să fi coborât standardele până foarte aproape de zero. Într-un interviu dintr-o carte apărută anul trecut, Barack Obama declara: „În timpul mandatului meu, cele mai mari greşeli pe care le-am făcut ţin mai puţin de politic şi mai mult de comunicare. Ironia este că am ajuns în această funcţie spunându-le americanilor o poveste. Dar am pierdut acest fir narativ în rezolvarea problemelor de zi cu zi. Simbolurile şi gesturile, ceea ce oamenii văd ieşind din acest birou sunt cel puţin la fel de importante ca politicile însele“.

Ar fi ceva de învăţat de la cei mai performanţi comunicatori politici din lume. Însă chiar şi în al 12-lea ceas, în plină criză, puterea de la noi nu pare să-şi găsească resorturile pentru o comunicare coerentă şi eficientă. E adevărat că e mult mai greu când eşti cu spatele la zid, când nimeni nu mai vrea să vorbească cu tine. Şi când îţi suflă în ceafă manipulări grosiere ale televiziunilor de neştiri. Dar nu e imposibil.

Cea mai importantă parte a comunicării e dialogul. PDL a renunţat de mult la acest exerciţiu, iar acum resimte din plin efectele. Şi nu mă refer doar la refuzul partenerilor sociali de a mai dialoga, ci şi la însăşi calitatea deciziilor economice, sociale şi legislative pe care PDL le-a luat în ultima perioadă, culminând cu născuta moartă Lege a sănătăţii. E un exemplu de manual despre cum o intenţie bună se poate termina prost cu concursul aproape exclusiv al iniţiatorului, convins că doar el singur deţine adevărul. Puterea a confundat societatea cu mass-media şi partidele ostile, iar pentru a evita cu orice preţ confruntarea de idei a ales să le asculte doar pe cele proprii.

Principalul avantaj al unui guvern tehnocrat acesta ar fi. Tehnocraţii au exerciţiul, dorinţa şi inteligenţa de a dialoga autentic. Politicienii, nu. Specialiştii au obişnuinţa faptului că cele mai bune idei şi solutii apar din discuţii, nu din senin. Din discuţii cu oameni pricepuţi şi curajoşi, nu cu politruci obedienţi şi dependenţi. La cum merg lucrurile prin lume, sper că viitoarea formă de organizare va fi tehnodemocraţia. Societăţile şi problemele lor au devenit mult prea complexe pentru a mai putea fi conduse bine de politicieni de carieră.

Mă tem că aşa cum nu au înţeles că doctorul Raed Arafat e mult mai mult decât un subsecretar de stat oarecare, politicienii de la putere nu vor înţelege nici că cele câteva sute de oameni care îşi strigă ofurile în stradă reprezintă mult mai mult de atât. Într-un mod neaşteptat, după 20 de ani de pregătire, SMURD a resuscitat România. Oamenii politici au acum şansa să ne vindece sau să ne îngroape. Sau noi pe ei.
(Editorial apărut în numărul din 24 ianuarie al Revistei 22)

Toate aceste veşti bune au în comun un singur lucru: în primăvara viitoare sunt alegeri locale. Elanul ăsta gospodăresc e prezent şi în alte localităţi. Discutând subiectul cu un bun prieten, am ajuns la concluzia că poate ar fi util să creăm o relaţie mai strânsă între cauză şi efect. Dacă apropierea alegerilor generează la aleşii locali determinarea de a finaliza proiecte pentru comunităţi, atunci alegerile o dată la patru ani sunt prea rare. Ar trebui să le punem o dată la doi ani. În felul ăsta, ritmul demarării şi finalizării lucrărilor s-ar înteţi considerabil.

Rostul perioadei de patru ani era să intrăm şi noi în ritmul de stabilitate şi predictibilitate occidentală. N-am intrat. Tot nu suntem în stare să creăm bugete multianuale sau pe proiecte, tot nu reuşim să propunem şi să ne ţinem de planuri urbanistice civilizate. Atunci de ce să mai preluăm forme pe care nu le putem umple de conţinut? N-ar fi mai bine să gândim forme care să se plieze pe posibilităţile noastre de a crea conţinut?

Dacă pentru aleşii locali cea mai semnificativă motivaţie de a face treabă e apropierea alegerilor, să luăm act de asta şi să creăm, prin alegeri la doi ani, un avantaj de ambele părţi: ei ar face mai multe lucruri pentru care să fie votaţi, iar noi ne-am alege cu mai multe lucruri făcute ca să-i votăm.

Poate, dacă am aplica acelaşi principiu cauză-efect şi la alegerile generale, am obţine o conectare mai bună a vieţii politice la viaţa nepolitică. În acest moment, ele nu prea au nicio legătură. Principala preocupare a partidelor şi a politicienilor e cum să-şi conserve puterea vreme de patru ani prin împrieteniri şi dezprieteniri între ei, fără nicio legătură cu doctrina, programul politic sau starea naţiunii. Iar o dată la patru ani canalizează resurse înspre societatea nepolitică, pentru a-şi creşte şansele de rămânere la putere. Ăsta e un fapt. Dacă e un fapt bun că politicienii pleacă urechea la nevoile celor pe care ar trebui să-i reprezinte, de ce să nu-l îndesim?

Din perspectiva celor de mai sus, cea mai bună soluţie ar fi să avem alegeri în fiecare an, alternativ. Un an pentru aleşii locali, un an pentru parlament, un an pentru aleşii locali, un an pentru parlament. Asta i-ar ţine în priză pe toţi, permanent, iar sursa de curent am fi noi, votanţii.

Şi aşa, lumea începe să se mişte din ce în ce mai repede. Ciclurile economice, de inovaţie, de adaptare la piaţă se scurtează încontinuu. Noi am ieşit dintr-o societate în care nu se întâmpla nimic şi am stat două decenii într-una din care n-am înţeles nimic. Poate e momentul să recunoaştem că suntem între lumi şi nu putem aplica orbeşte un model doar pentru că alţii îl aplică aşa de mulţi ani. Până apucăm să umplem modelul cu sensul lui originar, el nu va mai fi valabil.

Am mai păţit asta: am intrat în NATO ca să ne apere de ruşi, iar, când am intrat, NATO a început să lupte cu ţări cu care noi n-avem nimic de împărţit. Am intrat în UE pentru libera circulaţie, iar acum state din UE prelungesc restricţiile pentru dreptul la muncă al ultimilor intraţi. Ne dăm peste cap să intrăm în Schengen tocmai când ţări membre îşi pun serios problema reinstituirii controlului la graniţe din cauza afluxului de imigranţi. Nici nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla cu moneda euro, când ne vom hotărî să o adoptăm.

Mi se pare destul de clar că suntem defazaţi în lupta asta teribilă de a prinde formele altora. Mai sănătos ar fi să înţelegem ce e cu noi, care ne sunt limitele şi puterile în interiorul lor, ce ne prinde bine şi ce nu, ce putem prelua, adapta sau respinge de la alţii. Pentru asta însă, ne-ar trebui o doză de curaj şi una de onestitate.

Alegerile la doi ani ar fi o bună oportunitate. I-ar obliga pe politicieni să fie mai atenţi la ce promit şi pe noi să fim mai atenţi la ce votăm. Ar separa mai repede grâul de neghină. Şi ar face să crească mai repede culturi noi, şi de politicieni, şi de votanţi. Am fi şi noi, o dată, cu un pas înaintea vremurilor. În fiecare an.
(Editorial apărut în numărul din 7 iunie al Revistei 22)

La o vedere mai atentă, însă, prilejuită pentru mine de proiecţia filmului “Bogota Change” (în cadrul festivalului One World România) în prezenţa regizorului filmului şi a principalului său protagonist – domnul Mockus -, singura contradicţie căreia a trebuit să-i fac faţă a fost aceea dintre realitatea faptelor primarului şi propriile mele prejudecăţi.

Filmul descrie într-o oră progresul făcut de Bogota pe parcursul celor două mandate ale lui Antanas Mockus, 1995-1997 şi 2001-2003, precum şi în mandatul intermediar al unui alt primar, aliat al său, Enrique Penalosa, între 1998-2000. Cifrele de scădere a criminalităţii, accidentelor şi sărăciei sunt absolut impresionante, dar nu asupra lor vreau să insist. Învăţămintele pe care eu le-am luat cu mine atât din film, cât şi din dialogul cu publicul de peste o oră care a urmat proiecţiei filmului ţin nu doar de ce a făcut Antanas Mockus, cât mai ales de cum a făcut.

El a plecat de la un trinom – lege, morală, cultură -, în jurul căruia a reconstruit din temelii felul în care arată Bogota, dar mai ales felul în care se simt oamenii care trăiesc în ea. Faptele lui s-au bazat pe câ teva principii care cred că le-au conferit forţa de a schimba ceva ce nimeni nu credea că poate fi schimbat. Primul pas pe care Antanas l-a făcut a fost chiar acesta: să spună că lucrurile se pot schimba. Pasul ăsta e mult mai greu decât pare.

La întrebarea moderatoarei către sală dacă o astfel de schimbare e posibilă şi în România sau în Bucureşti, cele mai multe voci din sală au fost inechivoce: „Imposibil!“. N-avem nevoie doar de un om care să creadă şi să spună că se poate, avem nevoie şi de un public care să poată crede că se poate. E un demers pe care ne e din ce în ce mai greu să-l facem.

Uitându-mă la manierele foarte creative, surprinzătoare prin care primarul Bogotei a propus soluţii la problemele oraşului său, m-am gândit că un exerciţiu simplu ne-ar fi şi nouă foarte util: când auzim o propunere, o idee, un proiect, în loc să zicem „nu“ (având inevitabil suficiente motive care să le demoleze), să zicem „da“ şi apoi să ne gândim noi cum putem pune „da“-ul în practică.

La provocarea asta, abordarea lui Antanas a fost ea însăşi contraintuitivă. Majoritatea dintre noi ne uităm la probleme cu gândul la reguli şi constrângeri care să le elimine. El s-a uitat fix din colţul opus. A ales ca, înainte să-i pedepsească pe cei care încălcau legea sau normele morale, să-i premieze pe cei care le respectau. Să-i transforme în modele publice pe care oamenii să vrea să le imite. Să creeze, din respectarea legii şi a moralei publice, o nouă cultură a oraşului.

Dau un singur exemplu care e foarte relevant şi pentru Bucureşti: taximetriştii. La un moment dat, locuitorilor capitalei columbiene le era teamă să se mai suie într-un taxi pentru că mulţi taximetrişti erau un fel de infractori deghizaţi. Soluţia lui Antanas a fost următoarea: a rugat un grup de oameni să-i urmărească pe taximetriştii care îndeplineau 3 reguli: salutau politicos, duceau clienţii unde doreau aceştia, fără refuzuri şi negocieri, şi dădeau restul corect. De fiecare dată când întâlneau un astfel de taximetrist, oamenii primarului îi cereau numărul telefonului mobil.

După ce a strâns o bază de date cu 400 de taximetrişti corecţi, Antanas i-a invitat la primărie pentru o discuţie. Au venit 150. I-a convins să intre în programul numit Zebra Knights (Cavalerii Zebrei) şi le-a înmânat câte un abţibild pe care să-l lipească la vedere, pe parbrizul maşinii. În plus, a dat fiecăruia câte 10 abţibilduri pe care să le împartă cunoscuţilor lor, la fel de corecţi ca şi ei. Au urmat alte întâlniri, printre care una, pe un stadion, cu 5.000 de taximetrişti şi familiile lor. Până la finalul programului, peste 25.000 dintre taximetriştii Bogotei îşi respectau meseria şi clienţii.

Un alt principiu de care s-a folosit primarul-erou a fost puterea presiunii sociale. În loc să apeleze la poliţia rutieră coruptă pentru amendarea celor care comiteau contravenţii în trafic, a concediat toţi poliţiştii şi a angajat 400 de mimi care îi ridiculizau în stradă pe cei care treceau pe roşu, blocau intersecţiile sau parcau neregulamentar. Situaţia traficului din Bogota s-a schimbat rapid, deoarece columbienilor – ca şi românilor, cred – le era mult mai frică să fie ridiculizaţi decât amendaţi.

Rezultatele acţiunilor neobişnuite ale lui Antanas au fost atât de puternice, încât a reuşit să instituie chiar principiul taxelor voluntare. Peste 63.000 de locuitori ai Bogotei au fost de acord să plătească 10% în plus faţă de taxele legale către primărie, pentru ca aceasta să-şi poată dezvolta în continuare programele de educare a comportamentului în spaţiul public.

Pare o poveste exotică dintr-un loc aflat la celălalt capăt al lumii. La o privire mai atentă însă, asemănările cu ce trăim în România sunt mult mai multe şi mai relevante decât deosebirile. O ultimă completare: Antanas Mockus a câştigat ambele mandate fără să fie membrul niciunui partid politic şi fără să fi cerut sprijinul vreunuia. S-a înconjurat doar de buni profesionişti în care avea încredere. Avem de învăţat.
(Articol apărut în numărul din 22 martie al Revistei 22)

Mai multe informaţii despre activitatea lui Antanas Mockus aici sau aici sau aici.

Am petrecut de curând câteva zile în Belgia. O ţară a cărei scenă politică e complet blocată de peste 7 luni. Nu reuşesc să formeze un guvern, alegerile din iunie n-au rezolvat nimic, se vorbeşte din ce în ce mai des de o divizare a ţării etc. Aşadar, ceva ce pe standarde româneşti aduce a haos politic în toată regula. Şi, cu toate astea, la nivelul cetăţeanului, cel puţin atât cât am interacţionat eu cu nevoile sociale cotidiene, totul se desfăşoară fără impedimente vizibile. Politica, chiar dacă e în încurcătură, nu încurcă societatea. Şi aceeaşi stare de lucruri am întâlnit-o în mai toate ţările europene în care am călătorit.

În anul care a trecut de la utimele alegeri, noi am mers pe contrasens. Politica, politicienii şi politizarea ţin cu tot dinadinsul să încurce pe toată lumea. Dacă sunt buni la ceva, la asta sunt. Acest apetit exagerat pentru chestiunile de natură politică ar trebui canalizat cumva şi în sau mai ales înspre politica de la nivel european. România ar trebui să joace la Bruxelles o carte mult mai importantă.

Mi-aduc minte că, prin anul 2002, discutând cu un politician european, l-am întrebat ce e cel mai specific negocierilor cu România pentru aderare la UE. Mi-a răspuns că, la nivelul forurilor europene, sunt foarte miraţi că „negociatorii“ români nu negociază aproape nimic. Spre deosebire de alte state est-europene, cu precădere Polonia, care negocia la sânge fiecare paragraf, românii se mulţumeau să zică „da“ la aproape orice cerinţă europeană. Ne-a luat ceva timp, îmi spunea interlocutorul meu, să înţelegem că românii zic „da“ ştiind din capul locului că nu vor îndeplini mai nimic din obligaţiile asumate.

Cred că ăsta e, în principal, şi felul în care politicienii români ne încurcă inclusiv acasă. Neavând pricepere la chestiuni concrete, de economie, de afaceri, de cultură, de servicii sociale sau măcar de bună măsură, zic „da“ la toate prostiile pe care cei din jur, de acelaşi nivel, le vâră sub nas sau pe la urechi. Iar de aici încolo, noi toţi, restul, trebuie să ne batem capetele să descurcăm iţele şi să ne dăm deoparte de încâlceala şi repercusiunile lor.

Am stat de vorbă recent cu un preşedinte de bancă din România. Îmi spunea oarecum acelaşi lucru, dar din alt unghi. Pe el nu-l incomoda atât incompetenţa crasă a decidenţilor politici din guvern şi parlament, cât mai ales faptul că, din pricina asta, ei sunt inapţi să discearnă între argumente valide şi argumente nerealiste. Nu provoacă încurcături şi probleme din rea-intenţie, ci din lipsă de discernământ. Iar odată decizia proastă luată, sunt incapabili să recunoască greşeala şi să o îndrepte cumva, în afara unor urmări extrem de grave. Consecinţele practice ale acestui fel de a lua decizii politice cu impact economic arată ca o cascadă neîntreruptă de bâlbe, cârpeli şi urechisme.

Aşadar, speranţe de profesionalizare a clasei politice nu prea mai au de unde să vină. Privind la guvern, pe de o parte, şi la noile vârfuri ale opoziţiei pe de altă parte, concluzia vine cam de la sine: mult zgomot pentru nimic bun. Poate există, totuşi, sau va apărea curând un politician care să înţeleagă această stare de fapt şi să ne poată propune, dacă nu rezolvarea, măcar limitarea ei. Adică restrângerea sferei de influenţă şi impact al politicianismului până la nivelul la care societatea să poată funcţiona normal şi autonom. Cum vor arăta normalitatea şi autonomia într-o astfel de societate românească nu am idee. Dar, comparând-o cu societatea politizată de acum, anormală şi dependentă, mi-e tare greu să cred că poate fi mai rău. S-ar putea chiar şi politicienilor să le fie mai bine, pentru că, încurcând mai puţină lume, vor avea şi ei parte mai puţin de înjurăturile şi acuzaţiile care acum le mănâncă tot timpul.
(Articol apărut în numărul din 7 decembrie al Revistei 22)

„Statul“ român a demonstrat cu prisosinţă de două decenii încoace că nu merge. Că pe orice pune mâna ruinează: companii, infrastructură, servicii de educaţie, sănătate, control sau siguranţă. Greşeala e în model, nu în aplicarea lui. Nu suntem în situaţia capitalismului, care e o idee bună aplicată prost. Ci doar a unei idei bune aplicate de proşti. De lacomi şi de nepricepuţi.

Modelul capitalist european presupune, intrinsec, prin natura lui, că cei care îl aplică îl înţeleg, îl doresc şi îl acceptă, cu toate avantajele şi constrângerile lui. Modelul greşeşte când încearcă să se plieze pe culturile estice. Aici guvernanţii îl înţeleg parţial, îl doresc doar când e bine şi îl acceptă doar când e în avantajul lor. În rest, haiducie inversă pe toată linia: luăm de la cât mai mulţi, ai lor, ca să dam la cât mai puţini, ai noştri.

Dacă poate exista o presiune esenţială pe care organismele occidentale ar putea-o pune pe organismele mutante de administrare centrală şi locală ale României, atunci ea ar fi pentru retragerea statului din tot ceea ce face prost. Adică aproape din tot ce face. Nu sunt un adept al statului minimal. Dar sunt un fanatic al statului român minimal. În orice ţară occidentală ajung, contactul meu cu angajaţii sau instituţiile statului sunt eminamente decente. În orice instituţie românească ajung, îmi doresc puteri magice instantanee, ca să o fac să dispară pe loc.

Aşadar, ca FMI, în loc să mă preocup de tăierea salariilor la stat, m-aş preocupa de tăierea locurilor din care funcţionarii publici nu se dau duşi. De curând, majoritatea spitalelor a trecut din administrare centrală în administrare locală. Adică, de la unii care o făceau prost de la Bucureşti la unii care o fac prost de la faţa locului. Asta nu e o soluţie pentru nimic.

Cum ar fi arătat România astăzi, dacă acum 20, 15 sau măcar 10 ani statul român ar fi concesionat către consorţii vestice private construcţia de autostrăzi şi căi ferate din toată ţara? Cred că România ar fi arătat azi foarte europeană. Cred că acum industria şi economia ne-ar fi trecut deja de criză, pentru că mărfurile şi oamenii se puteau mişca ieftin, repede şi bine, oriunde ar fi fost nevoie de ele.

Unde suntem acum, cu statul ocupându-se de subiect? La coada vacii de pe marginea drumurilor pline de gropi şi a şinelor topite de un soare ceva mai arzător.

Cum ar fi arătat sistemul de sănătate al României dacă acum un deceniu sau două s-ar fi privatizat cel puţin jumătate din el? Probabil mult mai sănătos.

Cum ar fi arătat azi absolvenţii de facultăţi din România dacă cel puţin jumătate dintre ele ar fi fost concesionate unor instituţii similare de profil din Occident? Cred că mult mai lămuriţi despre cum arată lumea în care încearcă să îşi găsească un rost şi mult mai bine pregătiţi să îi facă acestei lumi un rost mai bun.

Dacă aş fi, măcar pentru o zi, FMI, aş învăţa în al doisprezecelea ceas ce învaţă orice expat corporatist după două luni de stat în România: autorităţile nu au principii, valori de conduită sau competenţe; au doar interese personale pe termen scurt. Nu poţi schimba sistemul ăsta cu binişorul decât pe termen lung. Foarte lung. Prea lung. În părţile lui esenţiale, sistemul trebuie forţat să se schimbe, trebuie împuţinat şi retezat. Altminteri, el îşi va creşte întotdeauna la loc, în alt loc, mâine, tot ce va ceda de ochii lumii, azi. El nu ştie, nu poate şi nu vrea altfel. Dacă FMI ar şti şi ar vrea, sigur ar putea.
(Articol apărut în numărul din 2 noiembrie al Revistei 22)

Acum aproape un an, scriam într-un articol că România e încremenită. Şi pentru că nu avea unul, spuneam că România nu e încremenită într-un proiect, ci încremenită pur şi simplu. Acum, sunt mai lămurit. În ultimii 20 de ani, cu chiu cu vai, Româ­nia a înaintat pe panta dezvoltării capitaliste. De cele mai multe ori, împinsă de capitalul străin sau trasă de rigorile organismelor europene.

Acum, România a luat-o înapoi, la vale. Cu viteză. Şi se vede, destul de clar, că România nu şi-a construit, la vremea potrivită, şi o frână de mână. Iar în loc să caute o soluţie, pasagerii preferă să se certe continuu între ei.

Toată lumea pare că îşi doreşte să ajungem unde eram înainte de criză. Uităm că înainte de criză eram doar într-un loc în care toţi consumau mai mult decât produceau. Tot „boom“-ul economic a fost unul pe datorie. Cu câteva excepţii, România şi românii s-au împrumutat doar pentru consumul imediat sau pentru specula imobiliară. De ce şi-ar dori o comunitate cu scaun la cap să nu înveţe absolut nimic din experienţa asta şi să ajungă din nou în acelaşi loc?

Într-un astfel de moment, mass-media, deprofesionalizate la rândul lor masiv, ţin isonul neaveniţilor cu carnet de partid şi îşi umplu zilnic spaţiul de emisie cu elucubraţii fudule şi isterice, care golesc publicul de orice speranţă de mai bine.

Am mai bine de o săptămână de când am renunţat să mai urmăresc ştirile politice. Ele erau ultimul fir care mă mai lega de actualitatea generală. Mi-am păstrat doar interesul pentru ştirile din zona business-ului privat. Am ales să nu mă mai intereseze deloc ce face statul român sau reprezentanţii lui. Şi nu sunt singurul. Am din ce în ce mai mulţi prieteni şi clienţi care se separă voluntar de tot ce înseamnă gălăgia, impostura şi inadecvarea liderilor politici.

Ultima veste care mi-a dat de gândit a fost din partea preşedintelui unei camere de comerţ comune cu una dintre cele mai puternice economii europene, care mi-a spus că, pentru viitoarele lor întâlniri periodice din România, conducătorii firmelor investitoare din ţara cu pricina au ales să nu mai invite niciun reprezentant al autorităţilor române, aşa cum obişnuiau de mulţi ani încoace. Motivul invocat: nu mai au ce discuta cu ei care să fie relevant şi credibil.

Autodiscreditarea autorităţilor române ne conduce către un tip de societate inedit. Vom fi făcut un salt nedorit de la societatea socialistă multilateral subdezvoltată la societatea capitalistă bilateral separată. Un clivaj care nu face decât să ne slăbească şi mai mult resursele de relansare economică, şi aşa anemice. Căile de dialog pe care guvernanţii le folosesc acum sunt falimentare. Partenerii sociali de negocieri, patronatele şi sindicatele, sunt masiv infestaţi de persoane şi structuri căpuşă, ale căror interese sunt perfect contrare celor pe care ar trebui să-i reprezinte. Cei puţini, care sunt autentici, îşi pierd puterea argumentelor în melanjul de scandal şi ipocrizie al falşilor reprezentanţi.

Primul pas ar fi ca guvernanţii să vrea să intre în dialog, să-l considere principala soluţie la problemele economice. Al doilea ar fi să creeze o structură de dialog, populată cu câţiva oameni care să şi înţeleagă cum merg lucrurile în economia reală. Acum ei nu există în structurile puterii. Al treilea ar fi să discearnă corect cu cine ar trebui să intre în dialog. Un bun criteriu la nivelul firmelor private ar fi cel financiar (investiţii, cifră de afaceri, taxe plătite la stat etc.); altul, cel social (număr de angajaţi, locuri noi de muncă etc.). Ultimul pas, cel mai greu, ar fi să-şi poată asuma punerea în fapt a rezultatelor dialogului.

Fără aceşti paşi, guvernanţii vor conduce din ce în ce mai prost, iar cei guvernaţi se vor feri din ce în ce mai mult de ei. Vor fi două Românii şi nicio ţară.
(Articol apărut în numărul din 5 octombrie al Revistei 22)

Pesemne că puterea nu doar corupe, ci şi tâmpeşte. În partea asta de lume. N-am altă explicaţie pentru degradarea calităţii deciziilor pe care guvernele României le iau, pe parcursul fiecărui mandat, de 20 de ani încoace. Încep cu lucruri bune sau măcar rezonabile şi sfârşesc cu enormităţi şi stupizenii înmărmuritoare.

Aşa cum îmi aduc eu aminte de începuturile guvernării PDL, ele erau, într-o oarecare măsură, de bun augur. Deschişi la dialog, întâlniri cu Guvernul Privat, declaraţii şi intenţii promiţătoare. Apoi, practica i-a şi ne-a omorât, ca de obicei. Finalul de săptămâna trecută e apoteotic.

Câtă minte trebuie să n-ai ca să pui miniştri nişte nume pe care toată lumea trebuie să le caute pe Google ca să afle cine sunt? Cam care e părerea ta despre tine, ca partid, dacă ăştia sunt tot ce poţi tu să propui mai bun pentru scoaterea României dintr-un blocaj economic şi financiar fără precedent? Trebuie să ajungi complet rupt de realitate ca, atunci când toată lumea simţea nevoia unui mai mare aport de competenţă, tu să aduci, în loc de mai mulţi tehnocraţi de prima mână, mai mulţi politruci de mâna a şaptea.

„Romanierea“ de toamnă e ultimul pas făcut de PDL pentru revenirea PSD la putere. Acum, cel mai inteligent lucru pe care PSD ar putea să-l facă, pentru a ajunge din nou cel mai mare partid în România, e să nu facă nimic. PDL pare foarte bine pregătit să facă totul ca să se îngroape singur. Asta ar trebui să ne intereseze minimal, dacă nu ne-ar îngropa şi pe noi odată cu el.

Placa pe care Boc o pune des e că PDL îşi sacrifică voturile şi viitorul politic pentru binele naţiunii. Ar fi extraordinar, dacă ar fi. Dar nu e. PDL îşi sacrifică viitorul politic doar din prostie. Nimeni nu va câştiga nimic din asta. Să dai oameni afară din sistem nu e o mişcare durabilă. Când o să vină la putere, PSD o să-i angajeze la loc. Doar pe ai lor. Va putea să o facă din economiile pe care le-a făcut Guvernul Boc.

Are sens să dai oameni afară doar dacă, simultan, restructurezi sistemul într-un fel în care el să funcţioneze mai bine cu oameni mai puţini. Aşa face orice organizaţie privată care vrea să îşi desfăşoare activitatea în mod sustenabil. Cum însă pentru structurile statului noţiunea de „sustenabil“ are cu totul alte înţelesuri, şi restructurarea sistemului e făcută anapoda. Ultimul exemplu, cel al restructurării taxelor aferente activităţilor independente, e simptomatic.

Problema cea mai mare a României în acest moment este lipsa de soluţii viabile. Guvernul nu le are, opoziţia nu le are. Mediul de afaceri, care are şi a propus o sumă de soluţii bune, aplicate şi în alte ţări, e privit chiorâş şi de către putere, şi de către opoziţie. Din păcate pentru noi, mediul politic românesc nu înţelege funcţionarea economiei libere, cea care nu depinde de stat, şi atunci nu ştie cum să o ajute să se dezvolte. Pare chiar că nici nu vrea.

În toate ţările în care economiile au repornit după criză, asta s-a întâmplat, pentru că factorii de decizie politică au înţeles mecanismele relansării economice şi au ascultat argumentele oamenilor de afaceri. La noi, dezvoltarea mediului de afaceri independent e o limbă străină pentru politicieni, iar asta ne va ţine pe toţi la coada clasamentului performanţelor economice şi la mâna unui aparat de stat anacronic, decrepit, incompetent şi corupt.

„Romanierea“ va continua, foarte probabil, cu ediţia de primăvară. Ea va urma, previzibil, celei mai grele ierni de până acum din perspectiva nivelului de trai al unei pături largi de populaţie. Acum ne vine să credem că mai rău decât cu noii remaniaţi nu se poate.

Sunt convins că PDL poate. Sigur mai are el în rezerva de cadre vreun primar de Văscăuţi, un consilier local de Dolhasca, un expert de la Vinţu de Jos, care duduie de competenţă în chestiuni legate de fonduri europene, macroeconomie sau e-government. Nu ştim noi acum cum îi cheamă, dar vom afla în câteva luni. Atunci o să-i regretăm din nou şi pe Udrea, şi pe Blaga, şi pe alţii care acum ne fac să ne regretăm, ca de fiecare dată, voturile, oricui le-am da.
(Articol apărut în numărul din 7 septembrie al Revistei 22)

Am ajuns la concluzia că sistemul public românesc (administraţie, sănătate, educaţie etc.) nu e subfinanţat, ci masiv suprafinanţat. El consumă enorm fără să producă aproape nimic din ce i-ar trebui clientului său, cetăţeanul. Ba mai mult, foarte frecvent, el produce şi costuri în plus pentru cetăţeni, aproape la orice interacţiune. Ai zice că e gândit special aşa, la mintea cocoşului hoţ.

În numele şi în spiritul dorinţei de a ieşi cât mai repede din criză, Guvernul României ar putea face un exerciţiu simplu şi inteligent de participare cetăţenească. Sunt convins că foarte mulţi români ar fi foarte bucuroşi să ajute gratuit. Ar fi, la urma urmei, mai ales în interesul lor.

Aşadar, guvernul ar putea deschide un website, pe domenii în care români, care au călătorit în străinătate sau care locuiesc acolo, să descrie clar şi concis procedurile prin care le-au fost îndeplinite mulţumitor necesităţile administrative, de sănătate, juridice etc., în diferite ţări ale lumii. Exemple concrete, la obiect, care să se constituie într-o bază de date de bune practici, eficiente logistic şi financiar, din care diverse ministere sau autorităţi centrale şi locale s-ar putea inspira pentru a crea un sistem public corect finanţat. Adică nici prea mult, nici prea puţin.

Cum se aplică pentru un paşaport în Spania, cum se votează în Elveţia, cum se înmatriculează o maşină în Belgia, cum se plătesc taxele şi impozitele în Germania, cum se cumpără o casă în Franţa, cum eşti primit, programat, diagnosticat, tratat şi vindecat într-un spital din Austria, cum arată formularele, care sunt fluxurile documentelor, de ce, în majoritatea ţărilor europene, nu există cozi la ghişee, la niciun fel de ghişee.

Cum e pus în practică vestitul principiu „checks and balances“, altfel spus, cum te asiguri că cineva nu se poate abate de la îndatoririle sale, fără ca asta să încurce automat pe altcineva, şi că nimeni nu poate abuza sistemul în interesul propriu, fără ca asta să afecteze imediat interesele legitime ale altora şi fără să suporte consecinţe legale. Pare de neimaginat, în sistemul public românesc, în care abuzul e mai degrabă regula decât excepţia, dar sunt convins că, dacă ţări asemănătoare nouă ca temperament şi înclinaţii, precum Italia sau Spania, au reuşit şi noi avem şanse să reuşim. Dacă vrem.

Nu mă aştept la rezultate spectaculoase peste noapte. Bănuiesc că multe organigrame stufoase şi proceduri greoaie sunt păstrate dinadins, pentru a justifica atât costuri, cât şi posturi fantomă, însă nu cred că reaua intenţie sau prostia sunt valabile peste tot şi la orice nivel. Poate sunt locuri în care oamenii au nevoie doar de câteva idei bune. Şi adesea ele sunt greu de imaginat în hăţişul de confuzii şi contradicţii care ne sufocă în fiecare zi.

Cu o astfel de iniţiativă n-am mai fi în situaţia de a crea reguli de relaţionare în şi cu instituţii despre care doar credem sau sperăm că vor funcţiona. Am avea acces la un set comparativ de instrumente care chiar funcţionează cu succes prin alte părţi şi le-am putea alege pe cele care ne-ar fi de cel mai mare ajutor.

În acest moment, cel mai apreciat şi respectat funcţionar public român e un palestinian – Raed Arafat, creatorul SMURD şi actualmente secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. El a demonstrat o putere nu doar supraomenească, ci de-a dreptul supraromânească de a lupta cu hidra şi de a-i îmblânzi unul dintre capete – sistemul naţional de urgenţă care salvează în fiecare zi vieţi.

Nu ştiu de unde s-a inspirat el, dar noi ne putem inspira de la el şi de la toţi românii care au trăit experienţe civilizate oriunde în lume, care pot fi replicate în România. Puţin câte puţin. Azi un ghişeu, mâine un formular pe internet. Azi un funcţionar, mâine o adresă de e-mail. Moartea recentă a unor copii în locul care trebuia să le dea viaţă a readus în atenţia publică un lucru dureros. Finanţăm un sistem public în care indolenţa e starea de spirit şi de fapt, în care oricine poate să nu-şi vadă de treabă liniştit.

Sper ca această tragedie va crea o nelinişte sănătoasă în rândul celor care au puterea şi obligaţia să schimbe un sistem bolnav, să-l cureţe şi să-l pună pe picioare, că să poată merge, împreună cu noi, spre o societate mai civilizată. Şi dacă ei nu ştiu cum, putem ajuta fiecare, cu o bucăţică mică de civilizaţie funcţională.
(Articol apărut în numărul din 24 august al Revistei 22)

Prezente în iarna asta pe rafturile magazinelor din toată lumea, hainele violet sunt şic. Purtate de politicienii români, ele devin kitsch. Pentru că bunul gust al designerilor internaţionali păleşte în faţa ezotericilor autohtoni de prost gust, cărora le arde de elucubraţii paranormale. În ton cu moda, tricolorul României e cusut, zilele astea, cu aţă violetă. Politicieni importanţi au revelaţii paracromatice.

Pe de o parte, e firesc, pentru că lucrurile normale nu prea au trecere în politica româ nească. Pare că nici oamenii normali nu trec prea uşor printr-ale politicii româneşti. Aşa că rămânem cu oameni, opinii şi subiecte deoparte de normal.

Poate că unora ne vine să zâmbim, însă zâmbetul poate deveni violet, dacă ne gândim la cei, mai mulţi, care poate nu zâmbesc, pentru că sunt dispuşi să ia lucrurile astea în serios. Sunt dispuşi să creadă că reuşita sau eşecul unei persoane sau al unui proiect nu depind de inteligenţă, dedicare şi putere de muncă, ci de culoarea puloverului, ziua săptămânii şi privirea fixă.

De aici încolo, nu mai e nicio limită. Concluzia naturală e că succesul depinde de orice altceva, în afară de cel care e responsabil de obţinerea lui. Calităţile lui nu contează, ci doar conjunctura nevăzută care îl favorizează. Pe cale de consecinţă, înfrângerea devine mult mai uşor de suportat. N-am pierdut pentru că n-am fost în stare să câştigăm, ci pentru că n-am avut atuurile imposibil de observat sau de dovedit ale celuilalt. Asta ne absolvă de orice responsabilitate şi ne permite să abordăm următoarea bătălie de la zero, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-ar putea ca data viitoare să pierdem pentru că adversarul a ţinut degetele de la piciorul stâng încrucişate şi le-a învârtit în sensul acelor de ceasornic în pantof. Dar nici atunci nu va fi vina noastră.

Am crezut cu tărie că, prin venirea lui Mircea Geoană, PSD a intrat într-un proces de modernizare. Credinţa mi s-a înmuiat. PSD se îndreaptă vertiginos către Evul Mediu, dovedind o inteligenţă politică sub medie. Dacă se bazează pe un electorat de aceeaşi factură, s-ar putea să fie o mişcare din care să nu piardă mult. Ca societate însă, avem de pierdut. Mult. Dacă oameni politici care deţin funcţii de primă importanţă în stat recurg, ca ultimă redută, la argumentul cromatic, şansele noastre de europenizare devin străvezii.

În timp ce la Bruxelles, în politica mare europeană, Dacian Cioloş face cinste României, în România, politica noastră arată ca o varză mică de Bruxelles. Străinii încearcă din răsputeri să-şi facă o părere bună despre noi, dar noi nu ne lăsăm aşa uşor. Cam cât de proastă trebuie să fie părerea cuiva despre sine, dacă poate fi convins că a fost învins de un adversar pentru că, într-o joi, acesta a purtat un pulover violet? Mintea mea nu poate să cuprindă aşa o scală de măsură a valorii de sine. Sau mai degrabă a nonvalorii.

La urma urmei însă, fiecare e liber să creadă în ce vrea. În sufletul lui. Dar să ieşi în public, să te uiţi în ochii telespectatorilor şi să debitezi senin bazaconii violete, asta e o libertate pe care autocenzura ar trebui să o îngrădească. Într-o ţară normală. Nu şi în Pararomânia, în care politicieni paranormali trăiesc paralel cu problemele oamenilor şi o ţin tot într-o paranghelie a neputinţei. În ţara lor, politica e doar un paravan. În ţara noastră, ne aşteptăm de la conducători la un comportament ceva mai bărbătesc.

Când pierzi o bătălie, nu e capătul lumii, dar poate fi capătul unui fel de a aborda lucrurile. O înfrângere e un prilej de reflecţie, de evaluare, de învăţare, de asumare şi de decizie. În felul acesta poate deveni o lecţie utilă pentru victorie. Altminteri, ai pierdut degeaba.

Dar degeaba e un cuvânt care ne urmăreşte, ca naţie, de multă vreme, aşa că o mână de politicieni în plus sau în minus nu se simte. S-ar simţi însă nevoia unei opoziţii mai ancorate în concretul lipsit de meandre. Concretul ăsta când alb, când negru, dar cel mai adesea gri.