Vă mulţumesc dacă aveţi răbdare până la finalul înregistrării şi vă mai mulţumesc o dată dacă îmi trimiteţi şi un feedback la ce aţi văzut şi auzit.

Noua Lege a învăţământului prevede un rol mai important al părinţilor în consiliile de administraţie ale şcolilor şi liceelor. Deşi sunt părinte de copii la şcoală şi în curând la liceu, cumva, vestea asta nu m-a făcut să sar în sus de bucurie. Pe lângă propria experienţă, nu puţini sunt oamenii care îmi povestesc terifiaţi că, la şedinţele cu părinţii, tocmai părinţii insistă ca odraslele lor să primească cât mai multe teme şi să fie înscrişi la cât mai multe activităţi extraşcolare. Acumularea de informaţie şi activităţi e în continuare tot ceea ce mulţi părinţi înţeleg printr-o bună educaţie.

Am fost de curând, în Bucureşti, la un târg al liceelor străine de top din Europa şi SUA. Am intrat în vorbă cu organizatorii şi am auzit ceva ce nu am auzit niciodată în România. Pentru ei era important ce anume carieră îşi doresc copiii mei, dar mai important era ce fel de oameni îmi doresc eu ca ei să devină. Cunoştinţe de vârf pot dobândi în multe locuri, la preţuri comparabile. Dar fiecare liceu de top îşi formează elevii într-un anume fel, îi încurajează şi îi educă să îmbrăţişeze anumite valori, şi nu altele.

Pentru diriguitorii liceelor era important să găsească o intersecţie consistentă între sistemul lor de educaţie, valorile pe care eu aş vrea să le preţuiască copiii mei şi valorile care se potrivesc tipului lor de personalitate şi de aspiraţii. Asta deosebeşte un liceu german de unul francez, englez sau american. Sunt stiluri de învăţare şi de viaţă diferite care creează parcursuri de viaţă diferite.

Putem spune aşa ceva în mod explicit şi argumentat despre vreun liceu din România? Sintagma pe care o aud adesea în ultima vreme e că, la şcoală sau la liceu, „depinde ce noroc ai de profesor“. În aceeaşi unitate de învăţământ coexistă, mai mult sau mai puţin paşnic, cadre didactice remarcabile cu unele execrabile. Copiii mei au ajuns să urască materii pe care le apreciau cu un an înainte doar pentru că li s-a schimbat profesorul. Iar copiii nu judecă niciodată profesorii după câtă materie ştiu sau după cât învaţă de la ei, ci doar după felul în care se poartă la ore. Iar prin asta nu înţeleg doar lipsa severităţii, ci darul de a povesti, de a face materia captivantă, de a o lega de viaţa copiilor din afara şcolii, de a crea o atmosferă plăcută şi încurajatoare în clasă.

Un profesor e considerat „tâmpit“ de către elevi nu dacă nu ştie materia, ci dacă nu ştie ce să facă cu ea, dacă nu ştie să se ajute de ea pentru a construi relaţii, curiozităţi şi conexiuni. Iar asta e una dintre cele mai importante valori în viaţă. Trăieşti ca să ştii sau ca să faci ceva, împreună cu alţii, cu ceea ce ştii?

Mi-aş dori ca această mult aşteptată reformă să dea naştere, în câţiva ani, unor licee româneşti care să poată promite şi livra o educaţie bazată pe seturi de valori cărora să le fie subsumate atât activitatea educaţională, cât şi procesul de selecţie a elevilor. Să existe licee pentru copiii părinţilor care vor tone de teme la fiecare materie, combinate zilnic cu balet, karate, pian, baschet, cercetaşi şi origami, dar să existe şi licee pentru copiii părinţilor care îşi doresc mai puţin. Licee pentru cei care vor să acumuleze cât mai mult şi pentru cei care vor să împărtăşească cât mai mult. Pentru cei care vor să stea cât mai mult în clasă şi pentru cei care vor să înveţe şi în afara ei. Pentru cei care cred că nu e nicio problemă dacă elevii pot copia la lucrări sau examene şi pentru cei care cred că aşa ceva nu e de ajutor nimănui. Pentru cei ai căror părinţi vor să se implice activ în procesul educaţional şi pentru cei care n-au timp sau chef de aşa ceva.

Şansa copiilor noştri stă în alegeri şi distincţii. Deocamdată, sistemul educaţional din România nu oferă nici una, nici alta. Învăţământul superior românesc a devenit complet irelevant şi pentru că în el ajung prea mulţi absolvenţi de liceu fără valori, criterii sau aşteptări. Dacă lucrul ăsta s-ar schimba încă din şcoală sau liceu, efectele s-ar vedea repede şi în calitatea pregătirii universitare. Am intra în rândul lumii cu oameni care ştiu, înţeleg şi construiesc împreună.
(Articol apărut în numărul din 18 ianuarie al Revistei 22)

Vineri am sărbătorit 5 ani de Erudio. În vara lui 2005 am plecat la drum o mână de oameni aşezaţi în jurul unei mese, vorbind şi visând cu ochii deschişi la o lume mai frumoasă. Acum avem peste 200 de absolvenţi care fac lumea mai frumoasă. De fiecare dată când ne adunăm, cum s-a întâmplat la balul de vineri seară, simt un fel de energie cum nu găsesc nicăieri altundeva. E ceva în oamenii ăştia care îmi dă încredere că mai binele nu e doar o posibilitate, ci o certitudine. Sper că se observă şi din poza de mai jos.

Bucuria a continuat sâmbătă, când am sărbătorit 20 de ani de AIESEC în România. Faptul că un lucru pe care câţiva studenţi l-am început acum 20 de ani creează, de atunci, un viitor mai bun pentru sute de studenţi în fiecare an, m-a copleşit în prezenţa lor. În faţa a peste 500 de studenţi la sesiunea dedicată leadership-ului şi a peste 800 de studenşi şi alumni, mulţi dintre ei prieteni, la gala de ceremonie, m-am regăsit. Ce vedeţi mai jos nu e de la niciun meci. E felul în care membrii AIESEC încep un workshop. Imaginea e pe alocuri tremurată pentru că mie, de emoţie, îmi tremura mâna.

AIESEC RO20

Intrasem în ultima vreme într-un soi de fundătură din care nu mai vedeam pe unde ar putea merge lucrurile înainte în ţara asta. Am avut nevoie de câteva luni în care să nu mă mai uit la televizor şi de câteva zile în care să mă uit la oamenii din jurul meu, care nu apar la televizor, ca să înţeleg.

Soluţia pare a fi, probabil că nici nu se putea altfel, foarte originală. O Românie merge înapoi, trasă de guvern, parlament, sindicate şi pseudo-patronate la televizor şi în presă, iar altă Românie merge înainte, împinsă de oameni, companii private şi organizaţii non-guvernamentale pe facebook, pe twitter, pe youtube sau pe bloguri. Ambele tabere încearcă să-şi pună amprenta pe România din jurul lor.

Nu ştiu când se vor întâlni, căci deocamdată se feresc una de alta. Dar ştiu sigur căreia îi aparţine viitorul. Mi-am petrecut acest weekend cu oameni în preajma cărora e imposibil să nu fii optimist.

Pentru că dragostea mea e pusă la încercare nu de pericolul unor ipotetici invadatori externi, ci de certitudinea ocupanţilor interni, fraţii mei, cum ar veni. Dacă ei o vor mai iubi la fel de intens câţiva ani, n-o să mai vrea nimeni să o cucerească vreodată. E şi ăsta un fel inedit de a o apăra, dar cu rezultat incert – un fel de victorie à la Pirus.

Ori de câte ori am încercat să iubesc o Românie mare, am sfârşit prin a iubi multe Românii mici. Româniile oamenilor pe care îi cunosc şi ale celor despre care aflu că îşi tratează ţara cu respect. Ce îmi lipseşte însă sunt dovezile că şi România, la rândul ei, îi tratează pe oamenii aceştia cu respect. Prin asta nu înţeleg că ar trebui să le dea ceva înapoi, dar ar trebui, măcar, să nu le ia. Nu mă aştept să le ofere avantaje sau privilegii, dar mi-aş dori să nu le ia şansa unui viitor.

Aş vrea să-mi iubesc toată ţara, dar nu ştiu de unde să o apuc. Nu să o iubesc doar aşa, ca pe un concept istoric, aş vrea să-i iubesc realităţile. Însă prea multe dintre ele, cum vreau să le iubesc, cum îmi trag câte-o palmă. Am întors celălalt obraz de multe ori, dar n-am rezolvat nimic. Ele se răstesc încontinuu la mine.

Vreau să fiu mândru că sunt român, dar nu pot să mă mândresc decât cu strădania zilnică de a deveni precum românii contemporani pe care îi admir. Mi-ar fi uşor să mă mândresc cu isprăvi de mult trecute ale unor români de seamă, dar aş fi ipocrit. N-am niciun merit în legătură cu ele. Aş vrea să mă mândresc cu isprăvi prezente ale românilor obişnuiţi. Iar aici pot să o fac aşa, mai cu sfială. Adică pot să mă mândresc dacă îmi caut motivele pe internet. Găsesc mulţi români care fac multe lucruri foarte frumoase. Însă cum ies pe stradă, sunt obligat să devin, brusc, foarte modest.

Uitându-mă la ultimii şaptezeci de ani din istoria noastră, am temeri mari cu privire la următorii şaptezeci. Comunismul de la noi a însemnat că, în decursul a doar câţiva ani de la mijlocul secolului trecut, pleava societăţii, toţi neinstruiţii şi neisprăviţii au ajuns peste noapte să conducă, să formeze „elite“ şi să ne hotărască destinul colectiv şi individual.

Consecinţele au depăşit cu mult ororile oricărui război. Iar multe dintre consecinţele astea au urmaşi care trăiesc printre noi. Au luat chipul şi asemănarea libertăţii, ale democraţiei şi ne macină în continuare. Iar eu nu ştiu cum să fac să iubesc România cu ei înăuntru.

M-ar ajuta dacă aş vedea că România îi încurajează cumva pe cei care o iubesc. Nu pe cei care urlă la televizor că o iubesc. Ci pe cei care luptă în fiecare zi să o iubească, că nu e uşor. Pe cei care îşi plătesc în fiecare lună taxele, care creează locuri de muncă, pe cei care păstrează curat pe unde merg, care salută când intră într-o încăpere, pe cei care nu se bagă în faţă, pe cei care insistă să vorbească româneşte corect, pe cei care nu îşi fac treaba de mântuială, pe cei care se tot agită să facă proiecte prin care să împingă lucrurile înainte, adică pe cei care ţin cu adevărat la România din jurul lor.

Doar că, de multe ori, în jurul lor e o Românie care nu prea ţine la ei. Una pusă pe ceartă, pe furat, pe şmechereală şi aroganţă. Are haine, case şi maşini scumpe, dar obiceiuri ieftine. Personaje sus-puse, în structuri de partid, în firme de partid sau în instituţii de partid. România e la picioarele lor. Sunt modele de succes cu milioane de adepţi. Au răsturnat scara valorilor şi ne obligă pe toţi să urcăm în jos, după ei. Sunt solidari doar între ei şi îşi iubesc ţara până la sacrificiu. Până la sacrificiul ei.

Coabităm greu unii cu alţii. Din ce în ce mai greu. Româniile mici n-au găsit deocamdată calea spre o altfel de Românie mai mare, aşa că ne iubim ţara selectiv. Când câştigăm un meci, luăm un premiu sau descoperim ceva. Deşi cea mai importantă descoperire ar fi cum să scăpăm de toate motivele pentru care nu putem să ne iubim ţara aşa cum ne-am dori.
(Articol apărut în numărul din 9 noiembrie al Revistei 22)

Atunci a început nebunia. Rând pe rând, rudele se apropiau de masă, se aplecau sub ea şi încercau să o convingă pe fetiţă să vină să-şi ia în primire surprizele. Prima dată au rugat-o. Apoi au ameninţat-o. Dar fetiţa se simţea sub masă mai în siguranţă decât oriunde altundeva. Şi atunci, a demarat concursul. Mai întâi bunica, apoi, mama, apoi mătuşa, apoi cine mai era pe acolo, veneau, se aplecau şi-i turnau o minciună: „hai vino, că ţi-am umflat baloanele (nu era nici urmă de balon), hai că ţi-am adus nu ştiu ce animal (nu era niciunul pe-aproape), hai că aia, hai că ailaltă“. Fata nu era, pesemne la, prima reprezentaţie de felul ăsta şi rezista eroic minciunilor cărora le căzuse, probabil, în alte dăţi, pradă.

Se desfăşura nestingherit un concurs de minciuni în toată regula şi fiecare se ridica descumpănit că minciuna lui nu avusese efectul scontat, nu fusese suficient de convingătoare încât să păcălească copilul. Într-un final, copilul s-a lăsat păcălit, nu mai ţin minte cu ce gogomănie, umplând de mândrie adultul care reuşise performanţa şi de admiraţie pentru el pe ceilalţi.

Mi-am dat atunci seama că trăisem în mic o dramă la scară mai mare. Pentru că mi-am adus aminte de şiruri de scene identice la care am fost de faţă, ca subiect sau ca spectator. Pentru mulţi adulţi nu e nici o problemă să mintă un copil. Copilul nu are de ce să se supere, pentru că el nu ştie, nu îşi dă seama ce e mai bine pentru el, însă adultul, da. Şi, atunci, îl poate minţi spre binele lui, al copilului.

În scena trăită de mine, adulţii ştiau că e mai bine pentru copil să iasă de sub masă, aşa că orice mijloc de a-l scoate de acolo era perfect justificat. Nu păreau să ia în calcul şi varianta în care voiau să scoată copilul de sub masă nu de dragul lui, ci mai ales de dragul lor, al adulţilor, ca să nu se simtă prost că au băgat în sperieţi un copil de patru ani şi că, din cauza asta, acum trebuie să se uite încurcaţi şi neputincioşi unii la alţii.

Cam aşa mi se pare că se întâmplă şi în relaţia cu oamenii mari, care ne conduc. Ei ne mint frecvent şi argumentează în faţa celor care au timp să-i asculte că ne mint pentru binele nostru. Noi nu ştim, nu înţelegem cum stau, de fapt, lucrurile în lumea celor mari şi, prin urmare, n-ar trebui să ne supărăm.

Încă şi mai contrariant e că toţi adulţii ăştia care-şi mint copiii aşa cum beau apă se miră şi se înfurie teribil când copilul îi minte înapoi. Copilul trebuie pedepsit dacă minte. Adultul are imunitate. Vă sună cunoscut? Statul român are tot dreptul să nu-şi plătească datoriile către particulari. Dacă particularii nu-şi plătesc datoriile către stat, ei trebuie pedepsiţi. Statului român nu i se întâmplă nimic dacă nu pune în aplicare propriile legi. Individul care nu respectă legile trebuie pedepsit.

Relaţia e o minciună şi de sus în jos, şi de jos în sus. Suntem un popor de copii păcăliţi, care au învăţat de mici că adultul cel mai apreciat e cel care minte cel mai convingător. A minţi bine, cu bună intenţie, justificat e o virtute. A fura bine, cu bună intenţie, justificat e sora ei. „Virtuţile“ astea două, transmise cu zâmbetul pe buze din generaţie în generaţie, ne ţin la coada civilizaţiei şi fac din orice român cinstit un potenţial bou. Un neadaptat care n-a-nţeles deloc cum stau lucrurile pe lumea asta, cum se scoate copilul de sub masă şi discernământul din copil. Şi din mase.

Suntem aproape de limită. Minciuna a devenit reflex, iar în ea se reflectă imaginea unor oameni care nu mai ştiu cine sunt. Avem tot mai puţină încredere unii în alţii şi tot mai puţini în noi. Ar trebui să începem să o reconstruim de undeva, să începem să punem în acelaşi loc vorbele cu faptele. Ar putea avea un efect igienic. Poate am spune mai puţine prostii, dacă am şti că trebuie să le şi facem.
(Articol apărut în numărul din 21 septembrie al Revistei 22)

P.S. Am scris articolul înaintea scandalului de la votul legii pensiilor în parlament. Mă tem că, între timp, titlul e depăşit. Minciuna a devenit deja sinonimă cu legislativul şi legiuitorii.

Experienţele mele de zi cu zi îmi spun că suntem într-un proces accelerat de deprofesionalizare. Serviciile publice se bazează pe un personal din ce în ce mai slab pregătit şi mai prost plătit.

De regres nu e scutit nici mediul privat. Reducerea drastică a costurilor a însemnat, pentru multe companii, eliminarea cheltuielilor cu trainingurile şi instruirea angajaţilor, care mai reuşeau să suplinească lipsa de pregătire a proaspeţilor angajaţi.

Sursa problemei, sistemul românesc de educaţie, e într-o stază generalizată, pentru care nu se vede la orizont nicio soluţie viabilă. Şi totuşi, de undeva, trebuie începută reprofesionalizarea. Cea mai rapidă şi eficientă cale e să ne folosim de cei mai buni dintre noi: absolvenţii români ai universităţilor străine. Sunt cele mai valoroase creiere pe care le avem (odată ce au trecut de teste foarte drastice la admiterea acolo) şi sunt, totodată, şi cele mai bine pregătite minţi pe care le avem (din moment ce au finalizat un parcurs educaţional foarte exigent şi competitiv).

Principala problemă pe care cei mai mulţi dintre ei o au acum, la întoarcerea în ţară, e că România nu ştie să-i valorifice. Nu sunt angajaţi, nu li se oferă şansa de a pune în practică un set de cunoştinţe şi abilităţi net superior absolvenţilor universităţilor româ neşti, iar societăţii româneşti nu i se oferă şansa de a beneficia de priceperea şi puterea lor de muncă.

Statul român are datoria să oprească aceste pierderi. Conform statisticilor oficiale, la ora actuală, studiază în străinătate aproximativ 50.000 de români. Cum nu toţi se întorc, am putea presupune că discuţia se poartă despre un număr de absolvenţi de ordinul miilor, care s-ar întoarce în România în fiecare an. În acest moment, cred că ei sunt cea mai valoroasă resursă pe care o avem.

Propunerea mea e ca orice companie sau instituţie, care angajează un absolvent de studii în străinătate care se întoarce în România în maximum 5 ani de la terminarea studiilor, să beneficieze de scutire la plata impozitului pe salariu, asemănătoare scutirii aplicate acum în cazul specialiştilor în IT.

Măsura aplicată în sectorul IT a dat rezultate şi a atras în România cei mai mari jucători din domeniu din lume. Asta a dus la stadiul de performanţă o competenţă locală, care, altminteri, nu s-ar fi putut coagula şi exprima.

Cred că trebuie să împingem modelul mai sus, cu repercusiuni mai importante pentru performanţa generală a României. În cazul propunerii mele, nu discutăm de o reducere semnificativă în vreun fel a veniturilor bugetare, dar discutăm de un aport cert de profesionalism şi competenţă de care România are nevoie acum mai mult decât de orice altceva.

Mulţi angajatori se feresc de absolvenţii români din străinătate, care aplică pentru joburi în România, deoarece se tem de aşteptările lor salariale mai mari decât cele de pe piaţa locală. Însă e foarte firesc să fie aşa. Un absolvent de Harvard sau de INSEAD are tot dreptul să ceară un salariu mai mare decât un absolvent de ASE. Interesul României ar fi ca absolventul de Harvard să poată obţine acel salariu în România şi nu în altă ţară. România a investit în copilul şi elevul cu pricina, ar trebui să fie în stare să implementeze un sistem prin care să poată beneficia de rezultatele educaţiei lui superioare.

E adevărat că suntem într-o perioadă de austeritate şi de tăieri de costuri aproape cu orice preţ. Zic „aproape“, pentru că n-ar trebui să cădem într-o capcană. Nicio entitate economică n-a revenit vreodată la performanţă doar prin reducerea costurilor. Ea e doar un mijloc, nu un scop. Pentru ca durerile pe care le creează să nu fie în zadar, reducerea costurilor trebuie făcută în paralel cu atragerea resurselor care să genereze valoare adăugată în viitorul apropiat.

Cea mai importantă valoare de care România are nevoie azi e aceea adăugată de absolvenţii români din străinătate. Ei sunt ce are România acum mai bun. Dacă guvernanţilor le-a mai rămas vreo urmă de inspiraţie netăiată din fişa postului, către ei ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi iniţiativa legislativă.
(Articol apărut în numărul din 10 august al Revistei 22)

Când îi intreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare. Pentru că atunci când îi întreb, nouăzeci la sută răspund afirmativ la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: “uită-te la mine, când vorbesc cu tine!”. Pentru câţi deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: “uită-te la mine, ca sa vezi cât te iubesc!” răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare.

Aşadar, încă de acasă, ochii celor importanţi pentru noi devin încărcaţi mai degrabă cu puterea de provoca durere. De a certa, de a judeca, de a exprima nemulţumirea şi reproşul. Neşansa continuă şi la scoală, unde privirile directe ale educatorilor şi profesorilor arareori aduc ceva bun. Ele caută cel mai adesea privirile elevilor pentru a-i întreba ceva, a-i verifica, a-i ridica în picioare sau a-i scoate la tablă. Sau a-i pedepsi. Apoape niciodatată pentru a-i aprecia sau încuraja în mod explicit. Calvarul continuă şi la facultate unde privirea profesorului are scopul de a surprinde lipsa de pregătire la examen sau disconfortul dat de absenţele repetate.

Pe tot acest drum, presărat la tot pasul de oameni cu un rol formativ decisiv, privirea în ochi e golită sistematic de puterea de face bine şi a ne face să ne simţim bine. Pentru că nu deprindem obişnuinta de a ne hrăni din privirile celor din jur, nu deprindem nici putinţa de a ne sprijini pe ele, de a primi de la ele putere şi energie. Şi pentru că nu vrem cu nici un chip să repetăm experienţa suferinţei, deprindem obiceiul de a le evita. Obiceiul ăsta ne transformă însă în vorbitori la pereţi şi creează publicuri obligate să-şi direcţioneze interesul tot către pereţi. Acolo unde fiecare se poate gândi în linişte la ale lui. Rezultatul e că fiecare vorbeşte cu sau se ascultă doar pe el însuşi.

Impactul e profund pentru că depăşeşte instanţa vorbirii în public. Ea e doar vârful aisbergului, parte lui vizibilă. Pentru că în lipsa privirii, mai nimic nu e posibil: nici învăţarea, nici bucuria, nici compasiunea, nici persuasiunea şi nici consistenţa vreunei relaţii. Vorbim fără să privim către oameni care ne aud fără să ne asculte. Schimbăm cuvinte care nu transmit, în fapt, nimic.

Talk-show-urile din România abundă de invitaţi care vorbesc în faţa noastră, dar nu cu noi. Emisiuni nesfârşite în care interlocutorii interacţionează de-adevăratelea cu ceilalţi doar când trebuie sau vor să se certe, să acuze, să defăimeze. Am văzut de curând o secvenţă dintr-un talk-show în care gazda şi invitatul îşi făceau complimente calde, verbalizându-le însoţite de priviri încărcate de admiraţie decentă şi autentică. M-am mirat şi apoi m-am mirat că mă mir.

A durat puţin până să-mi dau seama că sunt luni bune de când nu am mai văzut la vreo televiziune din România oameni care să-şi facă autentic complimente. Cu mult prea rare execepţii, ale unor emisiuni focalizate pe scoaterea la lumină şi încurajarea valorilor, vasta majoritate se concentrează exact pe contrariu.

Oamenii nu se mai privesc ca să se bucure de prezenţa celuilat, ci ca să se bucure de suferinţa celuilalt. Cam de-aia se şi uită din ce în ce mai mulţi la televizor. Prin ochii lui vedem suferinţa pe care am simţit-o noi din ochii altora. Vedem oameni care se ceartă fără să ne privească, deşi asta ne priveşte tocmai pentru că nu ne putem abţine să-i privim. E un cerc vicios şi nu putem ieşi din el decât unul câte unul, pe măsură ce reînvăţăm să primim şi să dăruim bucurie dintr-o privire.

(Articol apărut în numărul din 20 aprilie al Revistei 22)

La lansarea celei mai recente cărţi a Ioanei Pârvulescu, “Viaţa începe vineri”, Gabriel Liiceanu a vorbit despre oamenii sfârşitului de secol XIX, în care se petrece acţiunea romanului, despre ce îi deosebea pe ei de oamenii vremurilor noastre. Şi m-a frapat în discursul lui un lucru: felul în care ei îşi construiau prezentul înspre un viitor în care credeau foarte mult. Un viitor care avea sens şi pentru ei, şi pentru comunităţile din care făceau parte. M-a frapat pentru că nu m-am recunoscut şi nici nu am recunoscut într-o astfel de atitudine vreo comunitate din care să simt că fac parte.

Oamenii secolului XIX aveau vocaţia de a construi pentru viitor ceva ce avea să rămână în urma lor. Noi lăsăm urme fără niciun viitor. Cele mai frumoase clădiri din România s-au construit atunci. Cele mai trainice instituţii tot atunci. Carierele cele mai strălucite îşi au rădăcinile tot atunci. Idealurile naţionale cele mai nobile tot de atunci îşi trag obârşiile.

Pe noi, acum, ne mână cel mai mult funcţiile, conturile, ratele şi ratingul. Cum de ne-am blocat, de unde şi cum poate renaşte preocuparea pentru ceva mai înalt de atât? E clar că trăim mai repede decât ei. Şi totuşi creştem mai încet şi împărtăşim cu alţii mai puţin din ceea ce suntem. E clar că ştim mai multe decât ei. Şi totuşi, înţelegem mai puţine. Mama unui foarte bun prieten mi-a spus de curând, în timp ce ne plimbam printr-o livadă părăsită de pe o fostă moşie a familiei: „Taina lumii n-o s-o afli niciodată în hotel sau la piscină. Taina lumii o afli în viaţa la ţară“. Cuvintele ei m-au atins şi mi-au dat de gândit. Mi-am adus din nou aminte de ele, ascultându-l pe Gabriel Liiceanu vorbind despre taina unei lumi pierdute.

De lumea aceea m-am mai apropiat ascultându-l şi pe Neagu Djuvara la o recentă conferinţă. El evoca prin propria prezenţă, prin propriile cuvinte şi gesturi, prin propria eleganţă, politeţe şi francheţe o lume a mijlocului secolului trecut pentru care, deşi nu am cunoscut-o direct, simt o nevoie teribilă. Erau oameni care aveau modele şi pentru care viitorul avea sens numai în măsura în care temelia pe care o aşezai pentru el în prezent respecta nişte rigori, nişte valori.

Cunosc astfel de oameni şi ai zilelor noastre, dar ei nu mai apucă, în nebunia României de acum, să-şi urmeze vocaţia binelui în sensul lui mai înalt. Constrângerile coborâtoare sunt zilnice şi foarte presante. Ne uniformizează la nivelul cel mai de jos, al gratificaţiilor instantanee, socialmente valorizante. Viitorul n-are loc. El vine prea încet, nu prezintă garanţii, n-are valoare netă. Toată lumea pare că trage de prezentul propriu până îi rupe orice legătură cu un viitor comun mai bun.

Sunt convins că şi înaintaşii noştri aveau, acum un secol sau un secol şi jumătate, constrângerile lor. Că se loveau şi ei de tot felul de neajunsuri şi oprelişti zilnice. Aş vrea să învăţ însă de undeva, de la cineva cum făceau ei să treacă de ele într-un fel în care să le rămână timp, energie şi bucurie pentru lucrurile care puteau dăinui după ei, care puteau servi drept pildă şi inspiraţie celor ce le urmau. Cum făceau ei de aveau timp pentru studii aprofundate, cariere ilustre şi vieţi personale trainice, iar în plus găseau timp şi pentru întreprinderi comune, fie ele culturale, sociale sau politice?

Noţiunea asta de întreprindere comună, de comunitate riscă să nu mai poată reînvia în România. Comunismul a distrus adevăratele comunităţi, unite prin valori comune şi a creat altele noi, forţate, guvernate de neîncredere şi impostură. Generaţia născută după 1989 nu are modele comunitare. Părinţii lor nu le-au trăit, deci nu le pot da mai departe. Pentru politicieni şi mass-media comunitatea europeană e, cel mult, o sursă de fonduri nerambursabile. Pe care, culmea ironiei, nu le putem accesa pentru că nu suntem în stare să propunem proiecte care să implice comunităţi (cel puţin de interese) viabile.

Pentru noua generaţie, cele mai la îndemână comunităţi sunt cele virtuale. Cum vor putea ele trăi şi în afara calculatoarelor e provocarea acestui început de secol. Pentru civilizaţia vestică, e vorba de o adaptare, de o îmbinare a comunităţilor tradiţionale cu cele ale viitorului. Pentru noi, e vorba de un nou început. Trebuie să învăţăm să creăm, din neant, un nou tip de comunitate. El nu va putea recupera aproape nimic din trecut, pentru că nu simte un trecut la care să se poată raporta aspiraţional. Aspiraţiile noilor comunităţi vor veni doar din prezent. Riscul cel mare va fi ca viaţa să înceapă în fiecare vineri.

(Articol apărut în numărul din 2 martie al Revistei 22)