Emoţiile unui discurs sunt mari când audienţa şi subiectul sunt importante pentru vorbitor. N-am făcut nici eu excepţie de la regula asta, în expunerea pe care am ţinut-o, spre finele anului trecut, la un eveniment GOmentorship, organizat de Răzvan Crişan. Acum am emoţii din nou, în faţa unei audienţe online.
Vă mulţumesc dacă aveţi răbdare până la finalul înregistrării şi vă mai mulţumesc o dată dacă îmi trimiteţi şi un feedback la ce aţi văzut şi auzit.
Anul a început cu o reformă – a educaţiei –, care ar fi fost ideală acum vreo 15 ani. E binevenită şi acum, dar, venind mai târziu, întâmpină dificultăţi mai mari. Nu doar sistemul e pus în faţa reformei, ci şi felul în care ne uităm la el.
Noua Lege a învăţământului prevede un rol mai important al părinţilor în consiliile de administraţie ale şcolilor şi liceelor. Deşi sunt părinte de copii la şcoală şi în curând la liceu, cumva, vestea asta nu m-a făcut să sar în sus de bucurie. Pe lângă propria experienţă, nu puţini sunt oamenii care îmi povestesc terifiaţi că, la şedinţele cu părinţii, tocmai părinţii insistă ca odraslele lor să primească cât mai multe teme şi să fie înscrişi la cât mai multe activităţi extraşcolare. Acumularea de informaţie şi activităţi e în continuare tot ceea ce mulţi părinţi înţeleg printr-o bună educaţie.
Am fost de curând, în Bucureşti, la un târg al liceelor străine de top din Europa şi SUA. Am intrat în vorbă cu organizatorii şi am auzit ceva ce nu am auzit niciodată în România. Pentru ei era important ce anume carieră îşi doresc copiii mei, dar mai important era ce fel de oameni îmi doresc eu ca ei să devină. Cunoştinţe de vârf pot dobândi în multe locuri, la preţuri comparabile. Dar fiecare liceu de top îşi formează elevii într-un anume fel, îi încurajează şi îi educă să îmbrăţişeze anumite valori, şi nu altele. Read the rest of this entry →
În Dilema Veche din 23-29 decembrie mi-a apărut un interviu legat de Asociația Erudio și de Erisma, programul nostru de leadership creativ, la 5 ani de când am început. Am povestit cu Mircea Vasilescu despre ceva ce ne preocupă pe amândoi. Dilema Veche s-a aplecat în acest număr asupra complicatei teme a relației dintre intelectuali și lideri. De oricare sau între oricare părți v-ați afla, revista abundă și de această dată de perspective interesante.
Puteți citi interviul aici.
Am avut un weekend special. Foarte special. Cu Erudio şi AIESEC. Ambele ocupă un loc aparte în ceea ce sunt. În AIESEC am învăţat să primesc şi să ofer, în Erudio am aflat că lucrul ăsta e posibil la orice vârstă şi la orice nivel.
Vineri am sărbătorit 5 ani de Erudio. În vara lui 2005 am plecat la drum o mână de oameni aşezaţi în jurul unei mese, vorbind şi visând cu ochii deschişi la o lume mai frumoasă. Acum avem peste 200 de absolvenţi care fac lumea mai frumoasă. De fiecare dată când ne adunăm, cum s-a întâmplat la balul de vineri seară, simt un fel de energie cum nu găsesc nicăieri altundeva. E ceva în oamenii ăştia care îmi dă încredere că mai binele nu e doar o posibilitate, ci o certitudine. Read the rest of this entry →
Copil fiind, am învăţat la şcoală că ar trebui să-mi iubesc ţara pentru holdele ei aurii, pentru cerul albastru şi pentru sângele vărsat de înaintaşii noştri. N-am fost niciodată prea convins. La holde şi la cer n-am vibrat în mod particular, iar sacrificiul înaintaşilor mi-a câştigat respectul mai degrabă pentru ei decât pentru ţară. Am înţeles că, din dragoste, pe timp de război, ar trebui să o apăr ca să nu o ia alţii. Dar n-am înţeles niciodată cum să fac pe timp de pace. Cum să o apăr de ai noştri?
Pentru că dragostea mea e pusă la încercare nu de pericolul unor ipotetici invadatori externi, ci de certitudinea ocupanţilor interni, fraţii mei, cum ar veni. Dacă ei o vor mai iubi la fel de intens câţiva ani, n-o să mai vrea nimeni să o cucerească vreodată. E şi ăsta un fel inedit de a o apăra, dar cu rezultat incert – un fel de victorie à la Pirus.
Ori de câte ori am încercat să iubesc o Românie mare, am sfârşit prin a iubi multe Românii mici. Româniile oamenilor pe care îi cunosc şi ale celor despre care aflu că îşi tratează ţara cu respect. Ce îmi lipseşte însă sunt dovezile că şi România, la rândul ei, îi tratează pe oamenii aceştia cu respect. Prin asta nu înţeleg că ar trebui să le dea ceva înapoi, dar ar trebui, măcar, să nu le ia. Nu mă aştept să le ofere avantaje sau privilegii, dar mi-aş dori să nu le ia şansa unui viitor. Read the rest of this entry →
Eram în vizită la o familie cu mai multe generaţii locuind în aceeaşi casă. O zi deosebită. Mezinei, o fetiţă de 4 ani, i se serba onomastica. Cu o zi înainte, primise atâtea promisiuni de surprize, care mai de care mai ameţitoare, încât bietul copil, când a văzut musafirii că încep să vină, s-a băgat sub prima masă şi n-a mai vrut să iasă de acolo cu niciun chip.
Atunci a început nebunia. Rând pe rând, rudele se apropiau de masă, se aplecau sub ea şi încercau să o convingă pe fetiţă să vină să-şi ia în primire surprizele. Prima dată au rugat-o. Apoi au ameninţat-o. Dar fetiţa se simţea sub masă mai în siguranţă decât oriunde altundeva. Şi atunci, a demarat concursul. Mai întâi bunica, apoi, mama, apoi mătuşa, apoi cine mai era pe acolo, veneau, se aplecau şi-i turnau o minciună: „hai vino, că ţi-am umflat baloanele (nu era nici urmă de balon), hai că ţi-am adus nu ştiu ce animal (nu era niciunul pe-aproape), hai că aia, hai că ailaltă“. Fata nu era, pesemne la, prima reprezentaţie de felul ăsta şi rezista eroic minciunilor cărora le căzuse, probabil, în alte dăţi, pradă. Read the rest of this entry →
Un titlu care ar putea stârni iritare. Cum adică, există unii între noi care sunt mai buni decât noi înşine? Eu cred că da şi mai cred că doar prin ei vom scoate capul la lumină.
Experienţele mele de zi cu zi îmi spun că suntem într-un proces accelerat de deprofesionalizare. Serviciile publice se bazează pe un personal din ce în ce mai slab pregătit şi mai prost plătit.
De regres nu e scutit nici mediul privat. Reducerea drastică a costurilor a însemnat, pentru multe companii, eliminarea cheltuielilor cu trainingurile şi instruirea angajaţilor, care mai reuşeau să suplinească lipsa de pregătire a proaspeţilor angajaţi.
Sursa problemei, sistemul românesc de educaţie, e într-o stază generalizată, pentru care nu se vede la orizont nicio soluţie viabilă. Şi totuşi, de undeva, trebuie începută reprofesionalizarea. Cea mai rapidă şi eficientă cale e să ne folosim de cei mai buni dintre noi: absolvenţii români ai universităţilor străine. Sunt cele mai valoroase creiere pe care le avem (odată ce au trecut de teste foarte drastice la admiterea acolo) şi sunt, totodată, şi cele mai bine pregătite minţi pe care le avem (din moment ce au finalizat un parcurs educaţional foarte exigent şi competitiv). Read the rest of this entry →
În vâltoarea unei noi reforme româneşti a educaţiei, care se strecoară printre examene, greve şi proteste, poate ar fi util să ne oprim şi să refelectăm câteva minute la îndemnurile lui Sir Ken Robinson, făcute la conferinţa TED din februarie 2010 şi apărute de curând pe site-ul organizaţiei.
Deşi înţeleg subiectul din ce în ce mai bine, nu contenesc să mă intrige, periodic, dificultăţile pe care le avem să privim în ochi oamenii cărora le vorbim. Ţin cursuri de vorbire în public şi aproape în fiecare grupă de cursanţi, oricât de ridicat ar fi nivelul ierarhic pe care îl ocupă în companiile lor, cel puţin jumătate au dificultăţi majore de a privi în ochii oamenilor cu care vorbesc.
Când îi intreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare. Pentru că atunci când îi întreb, nouăzeci la sută răspund afirmativ la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: uită-te la mine, când vorbesc cu tine!. Pentru câţi deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: uită-te la mine, ca sa vezi cât te iubesc! răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare. Read the rest of this entry →
Prezentul nostru nu prea se desfăşoară înspre un viitor clar, motivant, dătător de speranţă şi energie. Ne consumăm în prezentul imediat. Mâine e infinit mai important decât poimâine. Răspoimâine încă nici nu se zăreşte. El e adesea bine descris în agendă, dar nu are sens decât pe măsură ce ni-l apropie lucrurile urgente. Săptămâna viitoare nu va fi cu nimic diferită de săptămâna asta, iar luna viitoare va fi asemenea celei ce-i va urma.
La lansarea celei mai recente cărţi a Ioanei Pârvulescu, “Viaţa începe vineri”, Gabriel Liiceanu a vorbit despre oamenii sfârşitului de secol XIX, în care se petrece acţiunea romanului, despre ce îi deosebea pe ei de oamenii vremurilor noastre. Şi m-a frapat în discursul lui un lucru: felul în care ei îşi construiau prezentul înspre un viitor în care credeau foarte mult. Un viitor care avea sens şi pentru ei, şi pentru comunităţile din care făceau parte. M-a frapat pentru că nu m-am recunoscut şi nici nu am recunoscut într-o astfel de atitudine vreo comunitate din care să simt că fac parte. Read the rest of this entry →
dacă îmi trimiteţi şi un feedback la ce aţi văzut şi auzit.