Un asemenea enunţ ar trebui să ne forţeze la o pauză de reflecţie. Marea Britanie este a şasea destinaţie turistică a lumii, cu aproximativ 30 de milioane de turişti în 2010. Moştenitorul coroanei engleze ne spune că avem ceva ce nici măcar ei nu au. Eu i-aş da un telefon.

Elena Udrea a vrut să îl întâlnească pe prinţul Charles la Covasna, dar întâlnirea n-a mai avut loc. Chiar şi aşa, sper că ministrul va reuşi să ajungă la un apropiat al casei regale britanice care să-i pună totuşi prinţului Charles o întrebare foarte importantă în numele nostru: cum ar organiza el turismul în Transilvania, dacă ea ar fi parte a Marii Britanii? Un pic de expertiză au englezii. Câştigă anual din turism peste 20 de miliarde de euro.

Din mijlocul grădinii Carpaţilor, prinţul Charles i-a servit Elenei Udrea o minge la fileu şi, chiar dacă ministrul n-a putut-o primi personal, tot ar avea sens să fructifice cumva oferta. Nu mă refer la menţionarea ei într-un pliant turistic sau într-un clip publicitar, ci la a răspunde cumva unei mâini de ajutor întinse. Bănuiesc că asta e cheia în care trebuie să înţelegem cuvintele de apreciere.

Am mai zis în câteva rânduri că marele nostru neajuns nu e că nu avem destule, ci că nu ştim ce să facem cu ce avem. Aproape că se impune înfiinţarea unui Minister al Potenţialului. Cineva care să indice fiecărui minister ce resurse valoroase nu exploatează. Pentru Ministerul Turismului, ne-a făcut prinţul Charles treaba: e Transilvania.

Cele două propoziţii regale merită o dezbatere naţională serioasă. Ce am putea face ca să vadă şi alţii ce a văzut în aceste locuri prinţul Charles? Şi ce am putea face ca oamenii ăştia să găsească, odată ajunşi aici, cât mai multe lucruri care să-i bucure? Răspunsul nu e deloc simplu. Transilvania e frumoasă şi pentru că încă are părţi neatinse de valul industrializării turistice. Deci răspunsul nu stă neapărat în mai multe hoteluri.

Oricum, aşa cum e deja făcută, industria hotelieră românească e făcută prost. Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, indicele de utilizare netă a locurilor de cazare din România în anul 2010 a fost de 25,3% din totalul structurilor de cazare turistică. Să poţi folosi doar un sfert din ce ai nu e semnul unei eficienţe de invidiat.

Am văzut recent cum arată concret lipsa asta de eficienţă. Am urcat pe jos, într-o plimbare pe marginea drumului, de la Hotelul Orizont din Predeal până la Restaurantul Casa Vâ nătorilor. O distanţă de până într-un kilometru. Pe stânga şi pe dreapta, niciun metru de pădure sau iarbă. Lemn, lângă beton, lângă metal, lângă sticlă, lângă termopan. Vasta majoritate a construcţiilor erau pensiuni foarte mari sau hoteluri foarte mici. Toate, dar absolut toate, complet goale. E adevărat, era o zi din timpul săptămânii, dar tot mi-a dat de gândit. De ce să construieşti în prostie doar pentru două zile de weekend şi câteva săptămâni de vacanţă pe an?

Poate Transilvania încă nu arată toată precum Predeal sau Bran. Poate s-ar mai putea face ceva. Din câte am aflat, prin fundaţia pe care o sprijină, Mihai Eminescu Trust, prinţul Charles ajută la conservarea şi dezvoltarea unor zone din Transilvania în spiritul în care ne-a onorat cu al său compliment: acela al păstrării şi punerii în valoare a unei comori. Noi învăţăm oare ceva din asta? Dacă Ministerul Turismului nu s-a putut întâlni cu moştenitorului tronului Marii Britanii, poate ajunge măcar la cunoştinţele lui din România. Sigur răspunde cineva la fundaţie şi dă o mână de ajutor.

Remarca prinţului Charles merită, cred, un răspuns. Nu există un produs de import mai bun pentru România decât bunul simţ şi experienţa occidentală. Asta nu înseamnă să facem totul ca ei. Dar ne-ar ajuta să aflăm ce au înţeles ei din ce au făcut bine şi mai puţin bine. Dacă ne-am da un pic ţâfna la o parte şi am accepta să întrebăm şi să învăţăm, n-ar fi totul pierdut, tot timpul. Viscri, Mălâncrav, Biertan sunt deja comori cum nu mai are nimeni în Europa. Ce-ar fi să le punem pe speaker?
(Editorial apărut în numărul din 24 mai al Revistei 22)

O astfel de prespectivă ar putea creiona cel mai bine o direcţie de dezvoltare postcriză. În ce zi şi la ce oră ieşim din criză e un obiectiv derizoriu. Că vom ieşi din ea e o certitudine. Pericolul ar fi, însă, să ieşim degeaba. Adică să nu ne ajute la nimic.

În cartea sa Misterul capitalului, apărută în 2000, Hernando de Soto demonstra cu date statistice concludente că decalajele de nivel de trai între ţările bogate şi cele sărace nu vin din diferenţele de avuţie naţională, de active, ci din felul în care acestea sunt sau nu folosite. România nu e mai săracă decât alte ţări europene, dar românii sunt mai săraci. Ăsta e un paradox căruia un partid, un guvern şi mass-media responsabile ar merita să-i acorde un interes predilect.

Calea pe care ultimele noastre guverne au ales-o e maximal păguboasă. Pentru a suplini resursele care ne lipsesc, le împrumutăm de la alţii. Adică nu numai că nu producem cât ar trebui, dar ne amanetăm de pe acum şi producţia insuficientă de peste 10 sau 20 de ani. Nu e doar greşit, e şi premiza cea mai bună pentru greşeli viitoare. Pentru că dependenţa de alţii, nevoia de a lua de la alţii devine un model economic care se propagă în societate şi generează un fel de cultură a muncii care nu creează sustenabilitate.

România pare a fi căpătat, în ultimii doi ani, un fel de reputaţie de centru de competenţă pentru tăierea de costuri bugetare. E important, e util, dar n-are viitor. Tăierea de costuri nu produce resurse. Doar le conservă. Cele pe care le eliberează rămân în acelaşi sistem falimentar. Avem nevoie de altceva. Avem nevoie să dezvoltăm o competenţă în munca cu cap.

În România zac nefolosite sau prost folosite resurse materiale uriaşe: milioane de hectare agricole, sute de mii de terenuri şi clădiri, mii de unităţi industriale sau economice care se târâie una pe alta şi de pe o zi pe alta, la limita supravieţuirii. Până când ele nu vor munci pentru noi, noi vom continua să muncim pentru ele. Va trebui să acoperim costuri care nu produc venituri.

Iau exemplul cel mai răspândit, dar mecanica argumentelor se aplică oricărui alt tip de resurse. Orice hectar care nu produce ne costă pe toţi de mai multe ori. O dată ne costă întreţinerea din ajutor social a ţăranilor care l-ar putea lucra şi a celor care ar putea produce pentru el îngrăşăminte, maşini agricole sau reţele de distribuţie a produselor. A doua oară ne costă importul produselor agricole din altă ţară. Iar a treia oară ne costă, pentru că, importând din altă parte, finanţăm competitivitatea altei ţări, pe care o ajutăm astfel să devină mai puternică decât noi. Ne afundăm singuri într-un ciclu de subdezvoltare.

În afară de resursele materiale, mai există o resursă pe care o avem în egală măsură cu naţiunile civilizate: timpul. Şi pe asta o irosim cu mare uşurinţă. Durează mult să spunem ceva, să obţinem ceva, să ajungem undeva. Abilitatea de a ne organiza timpul înspre unul care produce realmente un rezultat e un atu competitiv major. Aici ar trebui să importăm soluţii la greu, că e gratis, dar n-o facem. Deşi nu pare, resursa asta e mai tare decât prima. Dacă un hectar pe care nu l-am muncit anul ăsta îl putem munci la anul, o lună pe care am pierdut-o anul ăsta în discuţii sterile, cozi inutile şi ambuteiaje febrile n-o putem recupera anul viitor.

A treia resursă e cea care ar trebui să le lege profitabil pe primele două. Dacă am cu ce şi când, mai trebuie să ştiu şi cum. Asta e comoara cea mai adânc îngropată. „Nu se poate“, „n-avem cum“, „n-are cine“ sunt sintagmele cele mai frecvente pe care le aud în discuţii despre soluţii noi la probleme vechi. De fapt, şi la probleme noi. Ca să descătuşăm potenţialul ăsta şi să-i mutăm rezolvarea din descurcăreală în proiecte economice şi sociale viabile, trebuie să săpăm pe mai multe fronturi. Unul e cel al educaţiei, dar celălalt e obligatoriu cel al resurselor de mai sus.

O viziune de organizare a societăţii româneşti se poate structura concret pe aceste două direcţii: să contureze o infrastructură materială şi instituţională care să nu mai irosească timpul oamenilor, care să le câştige timp şi care să nu le mai blocheze fructificarea activelor, adică să-i încurajeze să le pună la muncă. Nu toţi vor vedea în asta o oportunitate, dar cred că sunt destui care ar folosi cu cap aceste două resurse şi care ar putea deveni modele de urmat şi pentru alţii.
(Articol apărut în numărul din 10 mai al Revistei 22)

Am călătorit de curând cu trenul, cu nişte prieteni, de la Bucureşti la Braşov şi înapoi. Prima impresie, în Gara de Nord, a fost un pic şocantă. Paza la intrarea pe peron era extrem de strictă. Nu trecea nimeni fără bilet. Pe moment, m-am bucurat, m-am simţit ceva mai în siguranţă. Siguranţa a durat, însă, doar până ne-am instalat în vagon, unde se perindau nestingheriţi cerşetori, vânzători, „muţi“ cu bileţele şi brelocuri, pe care nu părea să-i fi controlat nimeni, niciodată. Erau ca la ei acasă. După ce trenul a plecat, am fost şi martorii unei minuni. Un olog, care a trecut prin vagon tânguindu-se şi târându-se pe jos, a revenit după câteva minute, alergând din sens opus de frica controlorilor. Care controlori au apărut agale şi tacticoşi. Şi, pe măsură ce avansau în vagon, amuţeam de uimire. Vagonul era împărţit în două rânduri de scaune: unul pe o parte, cu un şir de locuri, altul pe cealaltă parte, cu două şiruri de locuri. Controlorii erau doi, arătau de parcă dormiseră în şanţ şi îşi împărţiseră munca judicios – unul composta biletele pe dreapta, iar celălalt biletele pe stânga.

Noi, cârcotaşi cu apucături corporatiste, n-am putut să nu ne întrebăm filosofic: decât doi controlori care arată ca dracu’ şi compostează ori pe stânga, ori pe dreapta, nu mai bine unul singur care să arate ca lumea şi să composteze şi pe stânga, şi pe dreapta?

Genul ăsta de întrebări existenţiale nu va apărea niciodată în mintea CFR de stat. De compostat. Nu pare să preocupe CFR nici faptul că un călător nu ştie ce cumpără, când cumpără bilet. Poţi nimeri în vagoane de clasa întâi compartimentate sau necompartimentate, cu prize sau fără, în bună stare sau jalnice, ba chiar (mi s-a întâmplat la ultima călătorie), care arată mult mai rău decât cele de clasa a doua.

Iar ca o ultimă lămurire pentru oricine vrea să decidă dacă e sau nu adeptul privatizării, recomand o vizită în gara Ploieşti Sud. Peroanele arată ca din al doilea război mondial, undeva pe linia frontului, iar sala gării e un azil supradimensionat pentru câini şi persoane fără adăpost, arătând şi mirosind în consecinţă.

Probabil că unele lucruri s-au îmbunătăţit faţă de CFR de acum 20 de ani. Dar ele s-au înrăutăţit notabil faţă de orice companie de transport feroviar din Europa de azi. Am călătorit recent cu trenul de la Bruxelles la Paris într-o oră şi un sfert. Aproximativ aceeaşi distanţă, de la Bucureşti la Braşov, durează trei ore şi jumătate.

Dacă preşedintele ţării nu e adeptul privatizării CFR, înseamnă că el nu e adeptul modernizării CFR. Statul român nu poate (prin asta înţeleg că nici nu ştie, nici nu vrea) să organizeze şi să conducă o companie în mod eficient. Şi nu e vorba de bani. Oricâţi bani ar avea, statul nostru nu-i poate transforma în produse sau servicii de bună calitate.

O dovadă în plus pentru concluzia asta e şi Poşta Română, altă perlă a aparatului de partid şi de stat. Zeci de milioane de euro pe an sifonate pe contracte de IT, dotări sau consultanţă pentru băgare de seamă şi privitul în altă parte au făcut dintr-un monopol absolut, cu şanse considerabile de a domina piaţa, o instituţie la care apelezi doar dacă n-ai încotro.

România n-a făcut încă pasul cel mare. Acela în care de administrarea treburilor ţării să se ocupe oameni care au administrat cu succes ceva în piaţa liberă. Care înţeleg lucrurile simple pe care se bazează eficienţa şi performanţa. Dacă politicienii români nu vor reuşi să înţeleagă rapid măcar pe unul dintre ele, acela că o economie competitivă nu e posibilă în lipsa capacităţii de a transporta rapid şi flexibil mărfuri şi persoane, o să rămânem doar adepţii vorbelor goale. Şi nu mă refer aici la transportul prin vamă, care înţeleg că merge uns…
(Articol apărut în numărul din 15 februarie al Revistei 22)

Finalul meciului a dezlănţuit fiesta „la cote paroxistice“, cum ar spune veşnic neinspiraţii comentatori ai TVR de la acest campionat. Fiecare dintre spaniolii care cântau şi dansau pe stradă se simţea campion al lumii. Urmărind meciul şi prestaţia excelentă a spaniolilor, nu m-am putut abţine să nu îmi pară din nou rău că noi nu reuşim să excelăm în nimic, ca naţiune.

Ştiu că acum sunt inundaţii şi priorităţile pare că sunt cu totul altele, însă inundaţii au fost şi vor fi în fiecare an, dar priorităţi valide, sustenabile, nu. Aş vota orice politician care ar propune un program menit să facă din România cea mai bună ţară din lume la ceva, la orice. La fotbal, la scrimă, la matematică, la dans, la film, la software, nu mai am nicio pretenţie. Numai să vină cineva care să vrea şi să poată aduna enormele resurse pe care le irosim înspre un scop clar şi concis.

Spania munceşte de multă vreme la excelenţă în fotbal. Chiar dacă nu a jucat până duminică nicio finală de Campionat Mondial, echipele sale de club au adunat trofeu după trofeu, devenind unele dintre cele mai titrate, mai iubite şi mai bogate cluburi din lume. Am vizitat, acum doi ani, Nou Camp, templul fotbalului de la FC Barcelona, şi m-a cucerit nu neapărat cu dotarea materială de top, cât mai ales cu spiritul de luptă şi de pasiune care răzbate în fiecare centimetru pătrat al complexului şi al muzeului echipei.

Orice performanţă are nevoie de ani mulţi de pregătire. Ei încep însă de undeva şi dau roade doar dacă se aliniază pentru asta resurse complementare: oameni, bani, know-how, experienţă, legislaţie etc. Fără ele, e vorba doar de noroc. Generaţia de aur a fotbalului româneasc, cea a lui Gică Hagi, e cel mai bun exemplu. În lipsa unui plan, după ea nu a urmat nimic. La polul opus, noua echipă a Germaniei de la acest Campionat Mondial, cu cea mai tânără medie de vârstă dintre toate echipele Germaniei care au participat până acum la campionatele mondiale, a reuşit un binemeritat loc trei. Cu un antrenor şi cu jucători din noul val, au snopit totuşi în bătaie Anglia şi Argentina. După generaţia lor de aur, nemţii au crescut o nouă generaţie notabilă, chiar dacă, deocamdată, de bronz.

E adevărat, noi nu suntem nemţi, dar cu spaniolii am avea ceva şanse să semănăm. Şi am avea, mai ales, şanse să semănăm cu noi înşine în momentele noastre cele mai bune, dacă ne-am pune problema cum să transformăm aceste momente într-un fel de a fi şi de a munci.

L-am auzit pe Franz Beckenbauer declarând înainte de semifinala Germaniei cu Spania, foarte încrezător şi liniştit, că spaniolii joacă foarte bine, însă, de multe ori, devin atât de încântaţi de asta, încât uită să marcheze. Iată că n-au uitat, nici cu Germania, nici cu Olanda. Asta spune multe despre cât de nemţi pot ajunge nişte spanioli, dacă un conducător inspirat precum Del Bosque îi îndrumă către mentalitatea şi atitudinea corecte.

Cea mai importantă parte a victoriei aici se joacă, pe terenul mentalităţii şi al atitudinii. Dacă era vorba în cea mai mare măsură despre bani, Spania n-avea ce căuta în fruntea naţiunilor lumii la fotbal. Ar fi trebuit să o bată şi Germania, şi Olanda, în pofida oricăror preferinţe ale caracatiţei Paul. E o ironie a sorţii că spaniolii sunt pe cale să divinizeze o caracatiţă, când noi nu mai ştim ce să facem ca să scăpăm de ele. Lor le-au prezis victorii, nouă ele ne asigură doar înfrângeri.

Cum nu (mai) sunt însă un idealist, nu cred că vom scăpa prea curând de caracatiţele de Dâmboviţa şi asta ne va împiedica încă o bună bucată de vreme să obţinem performanţe reale şi durabile, în orice domeniu.

Nu contenesc totuşi să sper că, măcar dintre cei tineri care îndrăznesc şi duc la bun sfârşit proiecte înnoitoare pentru România, vor apărea grupuri de performeri care nu se vor mai încurca de relaţia noastră tradiţional aleatorie cu succesul. Aş vrea să mă bucur pentru noi, în loc să mă bucur pentru spanioli.
(Articol apărut în numărul din 13 iulie al Revistei 22)

Am ajuns acum, ca societate, într-un punct mort. Partidele s-au închistat în structuri de oameni slab pregătiţi, a căror principală veleitate e datul cu părerea. După acest criteriu sunt selectaţi şi promovaţi. Nu doar de către şefii partidelor, dar şi de către mass-media. În materie de competenţă economică, legislativă sau managerială, în orice partid din România nu găseşti mai mulţi reprezentanţi decât degetele de la o mână.

Clasa politică românească nu mai are de unde să ofere o soluţie de administrare decentă a treburilor curente ale ţării. Asta se vede din lipsa de strategie, de obiective şi de adecvare la realitate. Fiind atacat din toate părţile, guvernul s-a baricadat într-o realitate internă, iluzorie, în care toţi ceilalţi îi par duşmani şi rău intenţionaţi. Nu pare să înţeleagă că toţi avem interesul să trecem cât mai repede de criză şi nu pare să înţeleagă nici că solidaritatea e un lucru pe care trebuie să îl oferi înainte să îl ceri.

Dacă în partide nu mai e nimeni care să priceapă în ce lume trăim şi cum am putea să repornim motoarele de creştere economică, ne rămâne o singură soluţie, neexploatată încă: un guvern nonpartinic, format din profesionişti cu experienţă de studii şi muncă în străinătate. Români care să fi acumulat cunoştinte valoroase, relevante, la universităţi de renume şi care să le fi pus la lucru cu rezultate demonstrabile în companii sau organizaţii recunoscute la nivel internaţional, în economii cu adevărat competitive.

Noi între noi nu părem a fi capabili să creăm un plan coerent şi să ne ţinem de el cu ambiţie, dedicare şi onestitate. Ar fi cazul să vină unii care au demonstrat că ştiu şi pot. Orice altă formulă e sortită unui nou eşec. Problema cu suita asta de eşecuri e că ne vom obişnui atât de tare cu ea, încât nu ni se va mai părea nimic neobişnuit. „Insuccesurile“ vor deveni felul obişnuit de a face lucrurile. Iar asta ne va deranja din ce în mai puţin sau pe din ce în ce mai puţini, pe măsură ce sistemul de educaţie îngroaşă an de an rândurile absolvenţilor incompetenţi, iar statul îngroaşă an de an rândul angajaţilor incompetenţi. De aici până la ministere, prefecturi şi primării pline de funcţionari doldora de diplome şi lipsiţi de orice pregătire nu e decât o chestiune de timp. Timp care e şi la trecut, şi la prezent, şi la viitor.

Nu ştiu cum se vede de la guvern, dar de la mine se văd medici din ce în ce mai slab pregătiţi, profesori din ce în ce mai dezinteresaţi, judecători din ce în ce mai confuzi şi, în general, un stat deprofesionalizat, urechist, oportunist şi corupt. Înainte de setul de măsuri anticriză economică, ar fi vitale câteva măsuri anticriză profesională. Şi ar trebui început de sus în jos, prin numirea unei elite administrative profesioniste, care să poată fi un exemplu de urmat şi care să poată cerne în jos, la toate nivelurile ierarhice, profesionişti autentici. Care să vorbească mai puţin, mai la obiect şi mai precis. Şi care să aibă la îndemâ nă exemple bazate pe fapte şi cifre mai mult decât pe impresii şi păreri.

Singură, mărirea TVA-ului nu e o măsură de strategie economică. E doar una de disperare şi nepricepere. E o măsură care nu încurajează nimic şi nu sprijină pe nimeni. Chiar dacă va genera venituri suplimentare la buget, costul în lumea reală va însemna închideri de companii, reducerea consumului şi creşterea evaziunii. Am avea nevoie şi de măsuri care să contracareze aceste efecte. Pentru a le găsi şi propune, ar fi însă nevoie de câţiva decidenţi care înţeleg economia reală, aceea a afacerilor care nu depind de bugetul statului şi care sunt singurele capabile să-l susţină cu adevărat şi pe termen lung.

Problema nu e că ne aşteaptă vremuri grele, ci că le vom trăi degeaba. Nu ne conduce nimeni care să priceapă încotro mergem şi unde vrem să ajungem. Fără oameni noi, vom merge pe drumuri vechi, spre locuri în care am mai fost şi în care nu ne vom întâlni nici cu Europa, nici cu o Românie civilizată.
(Articol apărut în numărul din 29 iunie al Revistei 22)

Traian Băsescu nu e întruchiparea acestor idealuri. Din discursul lui de ieri, pare însă cel mai aproape de ele. Iar faptul că, din postura de şef al statului, are curajul şi demnitatea să le impună partidului de guvernământ, mi se pare un pas crucial înainte.

Dacă PD-L-ul ar reuşi în acest mandat măcar jumătate dintre cerinţele preşedintelui, ar fi un moment istoric cel puţin la fel de important ca revoluţia din 1989. Atunci s-a schimbat forma de guvernare. Acum s-ar schimba felul de guvernare. Iar asta ar putea să facă din România, în următorii 20 de ani, un loc în care să merite să trăieşti.

Nu e prima dată când suntem într-un ciclu electoral în care un partid sau o alianţă deţine puterea prin toate pârghiile ei: preşedinţie, parlament şi guvern. Că nici în astfel de condiţii nimeni nu poate propune o strategie coerentă pe termen mediu şi lung mi se pare foarte dezamăgitor. Faptul că toţi îşi concentrează energiile exclusiv pe presiunile şi crizele fiecărei zile, fără să dea semne că înţeleg sau coordonează şi viitorul apropiat, nu ne lasă nici o şansă.

Asta e o temă pe care o aud des de la politicienii cu care mă mai întâlnesc şi cu care nu pot fi de acord: nici un guvern nu poate crea şi aplica o strategie pentru că trebuie în continuu să stingă crizele prezentului: pensii, doctori, profesori, magistraţi, militari, sindicate etc. Cred că e exact pe dos. Toate crizele astea apar şi vor apărea mereu tocmai pentru că nu există o strategie care să rezolve problemele în profunzime, nu să cârpească efectele odată la câteva luni.

20 de ani am bănuit că cei care ne conduc nu ştiu să pună pe picioare o strategie adevărată. Pe măsură ce şi guvernul actual, de la care aveam nişte minime aşteptări, persistă în a nu elabora una, încep să înclin înspre altă opinie. Cred că mai degrabă nu vor. Cred că o strategie bine făcută, odată agreată de toată lumea, ar supune conducerea politică şi administrativă la nişte rigori şi repere de evaluare pe care pur şi simplu cei aflaţi la putere, indiferent de partid, nu şi le doresc.

Când nimeni nu ştie unde vrei s-ajungi, nimeni nu te poate trage de mânecă pentru că n-ai ajuns undeva. Şi, o dată la 4 ani, toţi pot să promită din nou noi căutări. O să plutim în derivă, din grevă în grevă, din moţiune în moţiune, din şpagă în şpagă şi din talk-show în talk-show până când o să ne hotărâm fiecare în ce altă ţară vrem să ne creştem copiii.

De curând am vorbit la o conferinţă, la Sinaia, în faţa a peste 400 de participanţi, majoritatea oameni cu putere de decizie în companiile pentru care lucrau. I-am întrebat câţi dintre ei cred că în 2020 vom putea ajunge de la Bucureşti la Sinaia pe autostradă. Cu descumpănire, am numărat până în zece mâini ridicate. Cazul autostrăzii m-a mirat, pentru că el diferă semnificativ de precedentele abordări ale statului român în această privinţă. Tronsonul Comarnic-Braşov e primul proiect în care statul nu mai participă direct. Realizarea lui e în responsabilitatea unui grup privat, care are tot interesul să-l termine cât mai bine şi mai repede, pentru că de asta depinde să-şi încaseze banii pe care îi investeşte. Şi totuşi, într-o majoritate dezarmantă, oamenii nu mai au încredere că rezultatul unui parteneriat public-privat va fi cel promis de către statul-partener.

Apare o întrebare dificilă: dacă viitorul nostru depinde de câtă încredere avem în el, cum poţi conduce o ţară care nu are niciun pic de încredere în tine? Cum poţi, ca administraţie, motiva un mediu economic să-şi proiecteze succesul, într-o ţară în care el nu te vede ca un partener de încredere?

Aş fi foarte curios să aflu şi dacă membrii Guvernului României au încredere în mediul economic privat românesc. Dacă cumva neîncrederea e reciprocă, atunci ea ar trebui să devină urgent un subiect de interes pentru agenda publică. Pentru că, dacă teoria e corectă, nu vom putea depăşi dificultăţile economice dacă nu vom găsi măcar un minim palier de încredere între principalii actori economici din societate.

Cum ar putea un guvern să înceapă reinstaurarea încrederii în el? O cale ar fi să promită lucruri mici, simple, concrete. Să le ducă la îndeplinire într-un timp relativ scurt, iar apoi să comunice asta convingător. O parte din neîncredere vine şi din faptul că guvernul are tentaţia să se înhame la proiecte de mare anvergură, foarte complexe, pe termen lung, care depind de mulţi factori şi care sunt greu înspre imposibil de înţeles şi acceptat. Probabil că ele sunt necesare, dar cred că ar ajuta dacă ar putea fi separate în bucăţi mai mici şi mai clare, mai uşor de urmărit şi de pus în practică. Ştiu că asta nu e simplu şi că în România e foarte complicat să fii simplu. E mai simplu să fii complicat. Doar că lucrurile complicate generează greu încredere, de obicei favorizează suspiciunile şi rezerva.

Pe lângă simplitate, o altă cale ar fi transparenţa. Asta e mai greu de realizat, pentru că ar afecta direct posibilitatea unor funcţionari de a folosi accesul la informaţii şi resurse în scopuri personale, meteahnă foarte larg răspândită azi. Dar poate s-ar putea începe şi aici de undeva. Pentru proiecte mai mici sau pentru anumite domenii, s-ar putea pune pe Internet, pe lângă documentele de licitaţie, şi contractele, şi anexele încheiate în urma lor, pentru ca oamenii să-şi poată construi încrederea în cunoştinţă de cauză. Nu pot avea încredere în ceva ce rămâne ascuns.

Nu în ultimul rând, încrederea se construieşte şi prin comunicare. În loc de consilieri-cântăreţi, guvernului i-ar prinde bine o pagină pe Facebook, în care să posteze regulat ce a mai făcut pentru noi. Dar nu texte de legi şi ordonanţe, ci beneficii şi rezultate pentru populaţie. Ar fi util să angajeze nişte „traducători“, care să poată explica pe înţelesul tuturor la ce e bun guvernul, pentru români, în fiecare zi. Sau măcar o dată la câteva zile.

Pledoaria mea pleacă de la premisa că nu suntem în mod intenţionat neîncrezători. Ne-am dori să avem încredere în guvern, dar ne-am dori să avem motive pentru asta. Şi sunt sigur că ne dorim să ieşim din criză. Aşadar, jumătate de drum e deja parcurs. Pentru cealaltă jumătate am avea nevoie de câteva semne că şi pentru guvern încrederea noastră contează.
(Articol apărut în numărul din 23 martie al Revistei 22)

E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi.

Am să mă aplec doar asupra primului punct. Treaba cu dormitul pare la mintea cocoşului. Nu e. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în România, în hoteluri private din diverse oraşe, care mai de care mai mândre de numele sau renumele lor. Toate duduie de tehnologie şi mobilier de lux şi toate, fără excepţie, ratează la cel mai important capitol: patul. Toate omit faptul că, indiferent de motivul pentru care un turist ajunge într-o cameră de hotel, că e în trecere, în vacanţă sau cu treabă, el are nevoie să doarmă bine ca să îi priască trecerea pe acolo. Pentru asta, esenţiale sunt salteaua, perna, plapuma şi aşternuturile. În hotelurile din România, ăsta e domeniul cel mai neglijat, ceea ce transformă multe experienţe turistice într-unele mai degrabă obositoare, neplăcute. Motivul neglijenţei, dacă e altul decât inerţia sau prostia, îmi scapă.

Aici însă, austriecilor nu le scapă nimic. Nu doar din ceea ce e înăuntrul hotelurilor, dar nici din ceea ce e în afara lor. În toată staţiunea nu sunt două case la fel, dar fiecare e în armonie perfectă cu cele de lângă ea. Elementul comun e panta identică a acoperişurilor, indiferent de înălţimea sau lăţimea clădirilor. E cumva reconfortant să te plimbi printr-un loc care are o coerenţă, o linişte a formelor, un echilibru al culorilor şi al proporţiilor. Te simţi într-un loc al bunului simţ, nu al bunului plac.

M-a frapat neasemănarea cu staţiunile de pe Valea Prahovei, în care fiecare a construit ce, cât, cum şi unde l-a tăiat capul. Rezultatul seamănă cu un joc pe computer în care cineva a adunat toate trăznăile geometrice din capetele câtorva mii de oameni şi le-a aruncat la întâmplare pe o vale de munte. Roz lângă galben, lângă albastru, verde, maro, portocaliu etc. Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, le zice Sinaia, Azuga sau Predeal.

Mai e ceva atrăgător în cultura turismului de aici. Neînghesuiala. Deşi sunt foarte mulţi turişti, nicăieri nu e înghesuială. Reuşita organizatorică mi se pare cu atât mai lăudabilă, cu cât o mare parte dintre turişti sunt ruşi, bulgari sau români. Adică nişte campioni ai înghesuielii pe orice miză, oricât de mică. Secretul reuşitei austriece mi se pare că stă în ordinea priorităţilor.

Cultura turismului de aici e centrată în jurul turistului. Nu al hotelierilor, nu al restaurantelor, nu al transportatorilor, nu al proprietarilor de locuinţe de vacanţă. Toţi sunt subsumaţi turistului. Turistului, cu tot ce i-ar trebui lui ca să aibă un sejur cât mai lejer, mai plăcut, mai lipsit de griji şi probleme. Iar dacă se poate, turistului un pic răsfăţat. Şi mă întorc la un exemplu din hotelul în care stăm. Proprietarul ne-a descris în prima seară tot ce ne oferă: sala de activităţi pentru copii, terenuri de tenis, patinoar, hochei, biliard, jocuri, masaj, băi termale etc. Însă cel mai mândru – ne-a povestit de ea pe un ton mai scăzut – era de piscina muzicală: o piscină micuţă, în aer liber, cu apă caldă, termală, în care dacă intri, nu sesizezi nimic neobişnuit; dacă, însă, cobori urechile sub nivelul apei, poţi ca, în timp ce priveşti cerul şi munţii, să asculţi muzică de Beethoven.

Aşa ceva nu e nici scump, nici dificil de realizat tehnologic. Trebuie, însă, o anumită cultură de a oferi oaspetelui, în plus faţă de confort şi atenţie, un strop de magie, un ceva de care să-şi aducă aminte toată viaţa, o trăire pe care doar imaginaţia o dă bucuriei.