Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Acum câteva zile, România a primit un imens cadou. Preocupată doar să-şi întoarcă pe toate feţele bubele, mucegaiurile şi noroiul, ea a ratat ocazia să primească gestul cum se cuvine. Şi anume, cu recunoştinţă, curiozitate şi inteligenţă. Aflat într-o vizită privată în ţara noastră, prinţul Charles, unul dintre cei mai influenţi oameni ai lumii, a spus aşa: „Nu există un produs de export mai bun pentru România decât Transilvania. Nici Marea Britanie nu are o astfel de comoară“.

Un asemenea enunţ ar trebui să ne forţeze la o pauză de reflecţie. Marea Britanie este a şasea destinaţie turistică a lumii, cu aproximativ 30 de milioane de turişti în 2010. Moştenitorul coroanei engleze ne spune că avem ceva ce nici măcar ei nu au. Eu i-aş da un telefon.

Elena Udrea a vrut să îl întâlnească pe prinţul Charles la Covasna, dar întâlnirea n-a mai avut loc. Chiar şi aşa, sper că ministrul va reuşi să ajungă la un apropiat al casei regale britanice care să-i pună totuşi prinţului Charles o întrebare foarte importantă în numele nostru: cum ar organiza el turismul în Transilvania, dacă ea ar fi parte a Marii Britanii? Un pic de expertiză au englezii. Câştigă anual din turism peste 20 de miliarde de euro. Read the rest of this entry →

Priorităţile interesului public pendulează acum între congresul PDL, scutul antirachetă şi varii divorţuri sau răfuieli politico-mondene. Călătorind de curând prin ţară, am rămas, totuşi, cu impresia că altele sunt lucrurile care ar merita atenţie. Unul dintre ele în particular: ce facem cu ce avem. Şi aici pledez un pic împotriva curentului, pentru că tonul general al dezbaterii publice insistă masiv pe de ce nu avem ce nu avem. Sunt şi acolo lucruri de făcut, dar cred că în pasul doi. Primul pas ar fi să putem fructifica ceea ce deja există.

O astfel de prespectivă ar putea creiona cel mai bine o direcţie de dezvoltare postcriză. În ce zi şi la ce oră ieşim din criză e un obiectiv derizoriu. Că vom ieşi din ea e o certitudine. Pericolul ar fi, însă, să ieşim degeaba. Adică să nu ne ajute la nimic.

În cartea sa Misterul capitalului, apărută în 2000, Hernando de Soto demonstra cu date statistice concludente că decalajele de nivel de trai între ţările bogate şi cele sărace nu vin din diferenţele de avuţie naţională, de active, ci din felul în care acestea sunt sau nu folosite. România nu e mai săracă decât alte ţări europene, dar românii sunt mai săraci. Ăsta e un paradox căruia un partid, un guvern şi mass-media responsabile ar merita să-i acorde un interes predilect. Read the rest of this entry →

Traian Băsescu a declarat, recent, că nu e adeptul privatizării Poştei Române sau a CFR. Îmi pare rău. Mi-aş fi dorit să fie adeptul normalizării unor servicii din epoca de piatră. Şi mi-aş mai fi dorit ca preşedintele să decidă ce fel de adept e după ce face o călătorie incognito cu trenul (rapid ori accelerat, n-am pretenţii exagerate) sau o vizită la sediul Poştei de lângă Hala Traian. Eu le-am făcut pe amândouă şi sunt adeptul privatizării rapide, pe un leu, a ambelor fosile.

Am călătorit de curând cu trenul, cu nişte prieteni, de la Bucureşti la Braşov şi înapoi. Prima impresie, în Gara de Nord, a fost un pic şocantă. Paza la intrarea pe peron era extrem de strictă. Nu trecea nimeni fără bilet. Pe moment, m-am bucurat, m-am simţit ceva mai în siguranţă. Siguranţa a durat, însă, doar până ne-am instalat în vagon, unde se perindau nestingheriţi cerşetori, vânzători, „muţi“ cu bileţele şi brelocuri, pe care nu părea să-i fi controlat nimeni, niciodată. Erau ca la ei acasă. După ce trenul a plecat, am fost şi martorii unei minuni. Un olog, care a trecut prin vagon tânguindu-se şi târându-se pe jos, a revenit după câteva minute, alergând din sens opus de frica controlorilor. Care controlori au apărut agale şi tacticoşi. Şi, pe măsură ce avansau în vagon, amuţeam de uimire. Vagonul era împărţit în două rânduri de scaune: unul pe o parte, cu un şir de locuri, altul pe cealaltă parte, cu două şiruri de locuri. Controlorii erau doi, arătau de parcă dormiseră în şanţ şi îşi împărţiseră munca judicios – unul composta biletele pe dreapta, iar celălalt biletele pe stânga. Read the rest of this entry →

Printr-o conjunctură norocoasă, am avut şansa să fiu în Spania, în seara finalei Campionatului Mondial. Am văzut meciul la o terasă animată şi de spanioli, şi de olandezi. Într-un semn de remarcabilă curtoazie, transmisia era preluată de pe ITV, în limba engleză.

Finalul meciului a dezlănţuit fiesta „la cote paroxistice“, cum ar spune veşnic neinspiraţii comentatori ai TVR de la acest campionat. Fiecare dintre spaniolii care cântau şi dansau pe stradă se simţea campion al lumii. Urmărind meciul şi prestaţia excelentă a spaniolilor, nu m-am putut abţine să nu îmi pară din nou rău că noi nu reuşim să excelăm în nimic, ca naţiune.

Ştiu că acum sunt inundaţii şi priorităţile pare că sunt cu totul altele, însă inundaţii au fost şi vor fi în fiecare an, dar priorităţi valide, sustenabile, nu. Aş vota orice politician care ar propune un program menit să facă din România cea mai bună ţară din lume la ceva, la orice. La fotbal, la scrimă, la matematică, la dans, la film, la software, nu mai am nicio pretenţie. Numai să vină cineva care să vrea şi să poată aduna enormele resurse pe care le irosim înspre un scop clar şi concis. Read the rest of this entry →

Recenta decizie a Curţii Constituţionale a arătat din nou limitele sistemului politic în care ne încăpăţânăm să băltim. Pe de o parte, e anormal ca judecătorii să decidă politica economică a ţării, iar pe de altă parte, e anormal ca un guvern să nu poată propune legi în deplin acord cu Constituţia.

Am ajuns acum, ca societate, într-un punct mort. Partidele s-au închistat în structuri de oameni slab pregătiţi, a căror principală veleitate e datul cu părerea. După acest criteriu sunt selectaţi şi promovaţi. Nu doar de către şefii partidelor, dar şi de către mass-media. În materie de competenţă economică, legislativă sau managerială, în orice partid din România nu găseşti mai mulţi reprezentanţi decât degetele de la o mână.

Clasa politică românească nu mai are de unde să ofere o soluţie de administrare decentă a treburilor curente ale ţării. Asta se vede din lipsa de strategie, de obiective şi de adecvare la realitate. Fiind atacat din toate părţile, guvernul s-a baricadat într-o realitate internă, iluzorie, în care toţi ceilalţi îi par duşmani şi rău intenţionaţi. Nu pare să înţeleagă că toţi avem interesul să trecem cât mai repede de criză şi nu pare să înţeleagă nici că solidaritatea e un lucru pe care trebuie să îl oferi înainte să îl ceri. Read the rest of this entry →

să arate România, am văzut-o descrisă în discursul preşedintelui Băsescu către conducerea PD-L-ului la întâlnirea de ieri. De la alegerea lui Emil Constantinescu încoace nu am mai auzit un discurs politic care să simt că îmi reprezintă interesele în această măsură. Nu am afinităţi politice pentru vreun partid sau personale pentru vreun politician. Am însă afinităţi pentru un tip de Românie exact aşa cum o descrie Traian Băsescu aici. Îmi doresc un stat care să încurajeze întâi munca, nu pomana, performanţa, nu pilele, responsabilitatea, nu bătaia de joc şi preocuparea pentru viitor, nu doar pentru prezent.

Traian Băsescu nu e întruchiparea acestor idealuri. Din discursul lui de ieri, pare însă cel mai aproape de ele. Iar faptul că, din postura de şef al statului, are curajul şi demnitatea să le impună partidului de guvernământ, mi se pare un pas crucial înainte.

Dacă PD-L-ul ar reuşi în acest mandat măcar jumătate dintre cerinţele preşedintelui, ar fi un moment istoric cel puţin la fel de important ca revoluţia din 1989. Atunci s-a schimbat forma de guvernare. Acum s-ar schimba felul de guvernare. Iar asta ar putea să facă din România, în următorii 20 de ani, un loc în care să merite să trăieşti. Read the rest of this entry →

În numărul de luni al Revistei Forbes a apărut un material în care am fost inclus şi care se referă la o durere mai veche a mea, despre care am mai scris: lipsa de strategie, de orice strategie, a României. Articolul lui Andrei Năstase, din care puteţi găsi un fragment aici, se numeşte “România doar pe termen scurt” şi descrie foarte bine capcana din care nu putem ieşi de 20 de ani.

Nu e prima dată când suntem într-un ciclu electoral în care un partid sau o alianţă deţine puterea prin toate pârghiile ei: preşedinţie, parlament şi guvern. Că nici în astfel de condiţii nimeni nu poate propune o strategie coerentă pe termen mediu şi lung mi se pare foarte dezamăgitor. Faptul că toţi îşi concentrează energiile exclusiv pe presiunile şi crizele fiecărei zile, fără să dea semne că înţeleg sau coordonează şi viitorul apropiat, nu ne lasă nici o şansă. Read the rest of this entry →

Aud des, în ultima vreme, că sfârşitul crizei economice e o chestiune care nu ţine atât de realitatea economică, cât de încrederea oamenilor în viitor. Un fel de autoprofeţie împlinită. Dacă suntem suficient de mulţi care să credem că va fi bine, atunci va fi bine.

De curând am vorbit la o conferinţă, la Sinaia, în faţa a peste 400 de participanţi, majoritatea oameni cu putere de decizie în companiile pentru care lucrau. I-am întrebat câţi dintre ei cred că în 2020 vom putea ajunge de la Bucureşti la Sinaia pe autostradă. Cu descumpănire, am numărat până în zece mâini ridicate. Cazul autostrăzii m-a mirat, pentru că el diferă semnificativ de precedentele abordări ale statului român în această privinţă. Tronsonul Comarnic-Braşov e primul proiect în care statul nu mai participă direct. Realizarea lui e în responsabilitatea unui grup privat, care are tot interesul să-l termine cât mai bine şi mai repede, pentru că de asta depinde să-şi încaseze banii pe care îi investeşte. Şi totuşi, într-o majoritate dezarmantă, oamenii nu mai au încredere că rezultatul unui parteneriat public-privat va fi cel promis de către statul-partener.

Apare o întrebare dificilă: dacă viitorul nostru depinde de câtă încredere avem în el, cum poţi conduce o ţară care nu are niciun pic de încredere în tine? Cum poţi, ca administraţie, motiva un mediu economic să-şi proiecteze succesul, într-o ţară în care el nu te vede ca un partener de încredere? Read the rest of this entry →

În cadrul unei emisiuni TV la care am participat ieri seară, Dan Apostol, de la The Money Channel, mi-a semnalat apariţia unui articol în Money Express în care tema unei Românii de nota 10 e dezvoltată cu noi propuneri. Păcat că subiectul nu e de interes şi pentru cei ce ar putea decide măsuri concrete care să ridice nota României. 2010 ar fi un bun an de început. Puteţi citi articolul lui Dan aici . Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 5 ianuarie al Revistei 22)
Sunt cu familia în Bad Gastein, o staţiune de munte austriacă, la vreo 100 de kilometri de Salzburg. Stăm într-un hotel de familie. Asta înseamnă printre altele că, în prima seară, după cină, patronul ne-a invitat la un pahar de şampanie şi, la gura focului din şemineul din salon, ne-a povestit pe îndelete ce e cu hotelul lui. Înainte însă de dotări, altminteri remarcabile, ne-a impresionat cu căldura şi disponibilitatea lui. Ne vorbea un om nu doar cu o mare grijă faţă de agoniseala lui, ci mai ales cu o mare grijă pentru cum ne vom bucura noi de agoniseala lui.

E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi. Read the rest of this entry →