Sunt la 2 Mai şi mai fur ultimele câteva zile de vacanţă, aici şi în Vamă. Şi am iar noroc de o carte excelentă. Cu precedentele două, din periplul francez, n-am fost inspirat. “Sirenele de pe Titan”, a lui Kurt Vonnegut, mi-a plăcut mai puţin decât oricare dintre cărţile lui pe care am apucat să le citesc. A doua, Fima, a lui Amos Oz, m-a pierdut treptat până când am renunţat la ea pe la jumătate.
Acum m-am întors la revelaţia acestei vacanţe, Irvin D. Yalom şi mă bucur, la recomandarea Gabrielei, colega mea de la Erudio, de “Plânsul lui Nietzsche”. Plânsul e mai rafinat decât minciunile, şi cu o încărcătură psihanalitică mai interesantă, căci acţiunea e plasată la Viena, în 1882, la începuturile carierei lui Freud. El este dealtfel unul dintre personajele romanului ce îi are ca actori principali pe încă necunoscutul, pe atunci, filozof Nietzsche şi pe doctorul Joseph Breuer, mentorul lui Freud. Read the rest of this entry →
Nici că puteam nimeri o lectură mai adevărată pe şezlong decât “Minciuni pe canapea”, a lui Irvin D. Yalom. Mi-a făcut foarte bine. E un roman foarte bine scris, cu o tensiune şi mai multe intrigi care m-au prins. Are inteligenţă, umor şi ritm. Read the rest of this entry →
Mă întreb de ceva vreme cum să insuflu mai multă curiozitate copiilor mei. Mă refer mai mult la curiozitatea practică. Mi-e un pic peste mână să despic conceptul dar n-am încotro. Eu mi-am construit lumea din jurul meu, limitele ei şi limitele mele în ea, experimentând practic tot ce am vrut să aflu, să cunosc – oameni, sporturi, locuri, lucruri etc.
Pentru mine, viaţa merită trăită în primul rând din curiozitate. Read the rest of this entry →
În preambulul conferinţei Optimism 2009 am acordat un interviu Sandrei Scarlat de la ziarului Adevărul. Acolo a apărut parţial, într-o formă colectivă, împreună cu perspectivele celorlaţi vorbitori, sub titlul “Lecţia de optimism, o soluţie anticriză”. Îl redau în continuare în forma completă. Read the rest of this entry →
Reacţiile la primul meu articol din 22 m-au luat prin surprindere şi m-au bucurat. De la comentariile de pe blogul meu, la cele 225 de comentarii pe care le-a stârnit articolul pe blogul lui Cristi Pătrăşconiu de la Cotidianul până la intervenţiile ascultătorilor din emisiunea din 25 iunie a lui Robert Turcescu la Realitatea FM – care a avut ca subiect tema articolului – şi trecând prin reacţiile pe care le-am primit personal, toate mi-au dat de înţeles că subiectul e sensibil. Read the rest of this entry →
Pare că nu averea, nici cariera, nici poziţia socială. La această dificilă întrebare a încercat să dea răspuns un studiu de aproape 70 de ani, pe 268 de bărbaţi care erau studenţi la Universitatea Harvard în 1942, ‘43 şi ’44, şi ale cărui rezultate au fost publicate în luna iunie în The Atlantic Magazine din SUA. Grant Study reprezintă una dintre cele mai longevive, documentate şi coerente cercetări longitudinale din lume. Materialul care descrie monumentalul efort merită citit în engleză aici.
Mai jos, o secvenţă cu psihiatrul George Vaillant, cel care a coordonat Grant Study în ultimii 40 de ani.
Câteva lucruri mi-au atras în mod deosebit atenţia.
Primul vine din felul în care unii dintre participanţii la studiu au răspuns la întrebări, scrise sau verbale, de-a lungul anilor. Read the rest of this entry →
(articol apărut în numărul 145 al revistei Cariere)
De curând am văzut filmul “The Reader”. Dincolo de subiectul şi succesul lui, altceva mi-a atras atenţia în mod particular. E un profesor de drept în film care reprezintă un tip de educator pe care l-am căutat şi apreciat toată viaţa. Profesorul care pune întrebări mult mai des decât dă răspunsuri. Profesorul care pune întrebări nu doar despre materia pe care o predă, ci mai ales despre sistemul de gândire şi de valori al studentului. Read the rest of this entry →
În seara asta am fost la Cărtureşti, la conferinţa de presă premergătoare lansării Jurnalului Oanei Pellea din luna iunie. Au vorbit, alături de Oana, Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu şi Radu Parachivescu. O combinaţie cu totul rarisimă de suflet, minte, spirit şi verb. În acelaşi timp profund românească şi totuşi dureros de nespecifică României de azi.
S-au citat din Jurnal “Parisul poezos” sau felul în care Amza Pellea şi Ştefan Iordache “stau acum pe un nor înroşit de zaibăr şi râd cu poftă”. Read the rest of this entry →
Oana Pellea a scris un jurnal. El va vedea lumina tiparului luna viitoare, la Humanitas. Când mi-a povestit de el, am rugat-o să îmi scrie pentru blog un text despre această experienţă. E o bucurie şi o onoare pentru mine să deschid secţiunea de invitaţi a blogului cu o prietenă de suflet.
“Domnul Cosmin ce scotoceşte prin creiere şi suflete de oameni mă întreabă “ce ai învăţat din faptul că ai scris o carte?” Răspunsul e simplu: nimic. Pentru că nu am scris o carte. A avea această pretenţie ar fi de-a dreptul, din partea-mi, nesimţire. A nu se crede că oricine (adică eu) care înşiruie cuvinte pe un fir mai mult sau mai puţin logic, este şi scriitor. NU! Nici vorbă. Definitv NU!
Săptămâna trecută am fost invitat să ţin un discurs de 15 minute la evenimentul Top Talents. Tema era provocatoare: “Cea mai importantă lecţie din viaţa mea”. Cerinţa organizatorilor (Catalyst), era ca cei prezenţi în sală – cam 200 de tineri la început de carieră – să înveţe ceva din lecţiile de viaţă ale vorbitorilor (înaintea mea au mai susţinut discursuri Silviu Hotăran şi Radu Georgescu).
Când m-am gândit cum să abordez cerinţa organizatorilor, mi-a venit în minte un dicton celebru: “Nu poţi învăţa pe nimeni nimic. Poţi doar ajuta oamenii să se descopere.” Dacă e să-i dau crezare, şi deocamdată îi dau, e imposibil să înveţi pe cineva ceva cu lecţiile tale; dându-i lecţii despre tine. Cum s-ar putea descoperi cineva pe sine prin lecţiile altuia? Ar trebui să-i dai lectii despre el, ca să se descopere în ele. Şi cum să dai unui om lecţii despre el? E totală utopie. Din perspectiva asta, cea mai importantă lecţie ar fi să nu dau lecţii.
Dacă, aşadar, nu poate nimeni învăţa nimic din lecţiile mele, din ce anume, ce e al meu, poate învăţa totuşi altcineva? Read the rest of this entry →
