În felul ăsta, succesul profesional ţine mai degrabă de loterie decât de metodă. E preferabil să înlocuim hazardul cu măsurarea, să introducem un pic de precizie, o şansă pentru o alegere educată într-o privinţă care are mare nevoie de aşa ceva. 

Acestei nevoi îi răspunde domeniul consilierii de viaţă şi carieră. Împreună cu o bună prietenă şi colegă de Erisma, Mihaela Feodorof (Feo), am înfiinţat Yourway – Life & Career Counseling. Ne propunem să oferim un sprijin celor care vor să-şi găsească un drum în viaţă (elevi, studenţi) şi celor care vor să-şi găsească un drum mai bun în viaţă (angajaţi, antreprenori). 

Feo are o experienţă de peste 12 ani în sistemul bancar, timp în care a angajat, evaluat şi consiliat pentru progresul în carieră câteva mii de persoane, în perioade de toate felurile; şi de expansiune, şi de stabilitate, şi de restructurare. I-au trecut prin mână oameni pentru poziţii de juniorat precum şi de middle sau top management. Are experienţa necesară, talentul potrivit şi certificarea internaţională pentru instrumentele pe care le folosim.

Ne ocupăm atât de evaluarea persoanelor în momentul în care se află, cât şi de o consiliere ulterioară pentru ca persoana evaluată să-şi poată atinge obiectivele pe care şi le propune. Lucrăm pentru persoane care vor mai mult de la viaţă şi pentru organizaţii care vor să înţeleagă mai bine ce oameni se potrivesc cel mai bine, unde şi de ce. Un bun management al talentelor este foarte util în orice punct de dezvoltare al unei companii.

Avem instrumente de măsurare şi evaluare şi pentru un segment care e în afara interesului firmelor, însă e de maxim interes pentru familiile angajaţilor: copiii şi adolescenţii. Colaborăm cu psihologi atestaţi şi aplicăm instrumente specializate pe două categorii de vârstă: 8 – 14 ani şi 15 – 18 ani. Sperăm să putem ajuta în acest fel copiii şi tinerii să-şi aleagă o carieră care să se potrivească în primul rând cu ei, cu personalitatea şi înclinaţiile lor, mai degrabă decât cu proiecţiile părinţilor, presiunea grupului sau meseriile la modă.

Am început de curând şi o muncă de consiliere gratuită cu asociaţii studenţeşti (CROS, AIESEC, ASER) din dorinţa de a-i ajuta pe câţiva dintre liderii lor să-şi găsească şi să-şi pună la treabă, cât mai rapid, punctele forte. Să poată împărtăşi altora din puterea lor şi să poată învăţa de la alţii cum să-şi întărească ariile deficitare.

Mă bucur mult să fac echipă cu Feo în acest proiect. Am plecat amândoi la drum din convingerea că oamenii merită să se bucure cât mai mult de viaţa lor şi că nivelul de împlinire al fiecăruia depinde consistent şi de calitatea alegerilor profesionale pe care îşi clădeşte viitorul.

Am fost invitat să scriu un scurt comentariu asupra codului, plecând de la următoarele întrebări: 
1. Sunteţi de acord cu toate cele cinci legi ale codului? De ce da sau de ce nu.
2. Ce lipseşte acestui cod?
3. Sunt toate legile aplicabile în contextul economic de astazi?  Sau organizatiei pe care o conduceti? Ce este utopic in contextul economic actual?
4. Dacă ar fi să reducem totusi “codul” la o singura lege, care ar fi aceea?  Motivaţi alegerea făcută.

Puteţi găsi în continuare răspunsul meu.

Legile enunţatului cod de leadership sunt de bun simţ şi cred că apropie mult profilul liderului de un profil ideal. Nici una dintre legi nu e utopică, însă satisfacerea lor simultană cred că e foarte dificilă, cu atât mai mult cu cât se aplică într-un context în care şi conducatorii, şi cei conduşi, înainte de a aparţine unor organizaţii, aparţin propriilor lor vieţi.

Aceasta îmi pare, uitându-mă în jur, o altă lege importantă: căutarea unui bun echilibru între viaţa profesională şi cea privată. Altminteri, dacă liderii şi angajaţii nu se încarcă în spaţiul lor privat cu umanitate, raporturile de la slujbă devin din ce în ce mai puţin umane.

Toate cele cinci legi ale codului se bazează pe presupoziţia că în ecuaţie sunt oameni cu caractere, valori şi comportamente valide. Or, acestea nu se formează în primul rând la job, ci mai degrabă în afara lui.

Acum, şi în România şi în străinătate, presiunea e atât de mare, încât „stoarce” din oameni, în relaţiile de la serviciu, aproape tot ce pot da ei. Le rămâne foarte puţin, mult prea puţin, pentru relaţiile cu familia, cu prietenii, cu cei dragi.

Pe termen scurt e eficient, pe termen lung e nesustenabil. Generaţiile de copii care cresc practic fără părinţi, pentru că aceştia trebuie să fie în primul rând buni lideri de organizaţii, nu vor putea aplica nici una dintre legile în virtutea cărora părinţii lor i-au neglijat consecvent. Iar banii, cadourile, excursiile sau şcolile scumpe nu vor putea niciodată ţine loc de o relaţie autentică.

Un alt aspect care merită atenţie este cel al substanţei. Astăzi, accesul la informaţie nu mai e o problemă pentru nimeni. O problemă din ce în ce mai mare e însă raportul cu informaţia. Pentru că informaţia nu înseamnă nimic fără capacitatea de a o înţelege, de a o discerne, de a o interpreta şi de a o transmite mai departe.

Mediul electronic împinge către noi, în fiecare zi, informaţii din ce în ce mai decontextualizate. Motoarele de căutare ne pot transforma în mici motoare de mestecat citate, paragrafe, topuri, titluri, linkuri, tweeturi şi altele asemenea, între care noi, cu ce ne e propriu şi unic, însemnăm din ce în ce mai puţin.

Cred că un bun lider are şi datoria de a rezista cumva acestei avalanşe de superficialitate şi de a dedica în continuare timp unui studiu de calitate, mai aprofundat, al câtorva subiecte pe care doreşte să le stăpânească mai substanţial. Un lider are şi menirea – ştiu, pe lângă multe altele – să ofere celor din jur substanţă, miez, valoare veritabilă.

Această abordare ar putea ajuta un lider să-şi exercite mai bine şi o altă abilitate care cred că în România mănâncă foarte mult timp unui conducător – prevenirea şi aplanarea conflictelor.

Nu văd codul redus la o singură lege, întrucât, concentrându-se doar pe una dintre ele, un lider n-ar ajunge prea departe. În plus, ierarhia legilor se schimbă în timp, în funcţie de etapa de creştere în care se află atât liderul, cât şi organizaţia. 

Cătălin Ştefănescu a moderat excelent evenimentul, aşa cum era de aşteptat. Toţi am avut de câştigat din experienţele unor oameni deosebiţi. Toate prezentările merită povestite însă am să mă rezum aici doar la două, care m-au impresionat în mod special.

Prima a fost cea a lui Mircea Tudor, conducătorul echipei de 17 ingineri care a inventat Roboscan, scannerul de camioane premiat ca fiind cea mai bună invenţie din lume a anului 2009. Nu a fost doar votată, ci a fost votată în unanimitate de cei 82 de membri ai juriului internaţional, unanimitate nereuşită niciodată de vreo altă invenţie, de când există acest premiu.

Dincolo de inteligenţa, creativitatea şi, poate, geniul lui, Mircea a cucerit asistenţa cu francheţea, modestia şi umorul lui de excepţie. Una dintre cele mai bune prezentări la care am asistat vreodată. Sper să fie cât mai curând disponibilă pe net, ca să poată fi şi pentru alţii un model despre cum se obţine şi cum se trăieşte decent succesul. Puteţi citi povestea lui în engleză aici şi în română aici.

Un alt vorbitor care m-a lăsat mut de admiraţie cu povestea lui a fost Dumitru Popescu. Un tânăr de 32 de ani. Şi el conduce o echipă iar împreună vor lansa în curând prima rachetă românească în spaţiu. O rachetă construită de un grup de tineri români, din materiale românesti şi fără nici un ajutor din partea guvernului. O dedicare şi o putere de reuşită mult peste ale celor mai mulţi dintre noi. Incredibila lui călătorie spre succes o găsiţi aici şi aici.

Şi alţi vorbitori de vineri ar putea reprezenta oricând ţara noastră la orice conferinţă, de oriunde, pe subiectele lor de referinţă. România are oameni buni. Foarte buni. Însă nu ştim să-i promovăm, să-i transformăm în modele, iar în felul ăsta să fie urmaţi cât mai consecvent de cât mai mulţi.

Din perspectiva asta, munca echipei TED Bucureşti de a scoate în lumina reflectoarelor exemple de urmat devine ea însăşi un exemplu de urmat. Merită şi respect, şi jos pălăria şi orice altă campanie media care caută valori adevărate în ţara asta.

Aceşti tineri nu fac nici guverne în direct, nici preşedinţi pe viaţă, nici interminabile emisiuni politice live care mănâncă inutil viaţa românilor. Dar ei ne pot aduce tuturor dovada că între noi sunt oameni care pot face din România o ţară în care să merite să trăieşti.

Acum m-am întors la revelaţia acestei vacanţe, Irvin D. Yalom şi mă bucur, la recomandarea Gabrielei, colega mea de la Erudio, de “Plânsul lui Nietzsche”. Plânsul e mai rafinat decât minciunile, şi cu o încărcătură psihanalitică mai interesantă, căci acţiunea e plasată la Viena, în 1882, la începuturile carierei lui Freud. El este dealtfel unul dintre personajele romanului ce îi are ca actori principali pe încă necunoscutul, pe atunci, filozof Nietzsche şi pe doctorul Joseph Breuer, mentorul lui Freud.

Pentru cei care m-au întrebat de lecturi şi cei care ar putea fi interesaţi de ele, am adăugat în blog o listă cu câteva dintre lecturile de care îmi aduc aminte şi care m-au mişcat în ultimii ani, într-un fel sau altul. Majoritatea se regăsesc, împreună cu altele ale colegilor mei, şi în secţiunea Recomandări de pe site-ul Erudio.

Tot din zona culturală aş vrea să împărtăşesc cu voi şi bucuria unui comentariu foarte apreciativ despre “Faust” în regia lui Silviu Purcărete apărut ieri în publicaţia engleză The Observer aici şi rezumată de HotNews aici.

Cum anunţă cinstit din titlu, tema centrală e cea a sincerităţii, însă într-un cadru mai aparte, acela al terapiilor de psihanaliză. Parcurgând eu însumi, vreme de aproape 6 ani, o analiză, am putut să o citesc şi cu un al treilea ochi, ca să zic aşa, al celui de pe canapea. Şi pot depune mărturie: sinceritatea e cel mai greu, cel mai dureros de obţinut câştig pe care o psihoterapie îl poate oferi cuiva. Nu e vorba doar de sinceritatea faţă de terapeut, ci, mai ales faţă de tine însuţi.

Pe canapea ai libertatea să construieşti orice realitate şi tentaţia e foarte mare să construieşti una care să te protejeze şi să te ajute în felul ăsta. E un proces pe care îl încercam, mulţi, şi în viaţa de zi cu zi. Adeseori, minciuna are acest rol, de protecţie faţă de răul pe care adevărul bănuim că l-ar putea crea pentru noi sau pentru cei din jurul nostru.

De multe ori, minciuna ajută pe termen scurt, în sensul că amână un deznodământ nedorit, însă pe termen mediu şi lung produce pagube mult mai mari decât cele pe care le evită. Cartea tratează cu precădere aceste efecte pe termen lung. Între ele, neacceptarea adevărului de către cei care stau, uneori ani buni, în relaţii care nu le mai oferă de mult ce îşi doresc. Reticenţa faţă de discuţii, teama de întrebări, ocolirea răspunsurilor, toate au la bază difcultatea exerciţiului de sinceritate în care să acceptăm adevăruri care nu ne plac, care ne-ar obliga la acţiuni.

Minciuna sau coruperea adevărului sunt, în carte, democratic distribuite. Cred că aşa e şi în viaţă. Nu e vorba numai de minciuna asumată intenţionat, raţional, cu scop, ci şi de cea involuntară. Cea în care nu ştim sau nu vrem să ştim că (ne) minţim până când, pe canapea sau în alta parte, cineva ne ajută să vedem adevărul şi uneori ne ajută să-l şi acceptăm. Iar apoi să-l împărtăşim cu cei pe care acest adevăr îi priveşte.

O carte bună, o tema bună, o lecţie bună.

Acum, băieţii mei îşi satsifac toate aceste curiozităţi cu predilecţie în spaţiul virtual – au prieteni pe mess pe care nu i-au întâlnit niciodată, învaţă teoretic scheme de skateboarding de pe YouTube, văd orice loc din lume pe Google Earth şi află tot ce au nevoie de pe Wikipedia. Iar eu nu sunt nemulţumit de asta, ci mai degrabă preocupat că asta tinde să devină tot în lumea pe care ei şi-o construiesc.

E un subiect care mă frământă şi la care caut o soluţie. Mi se pare că au vârsta potrivită (11 şi 12 ani) la care să se deschidă către lumea reală şi să lase lumea să intre în ei. Aş vrea să le pot fi îndrumătorul pe care mi l-aş fi dorit când eram ca ei, şi nu mi-e clar de unde să încep şi încotro să le propun un drum care să-i motiveze, pe care să-l poată simţi şi al lor.

Recent am învăţat de la Cristi Lupşa un lucru important – o sursă consistentă de optimism sunt poveştile. Poveştile bune, povestite bine. Pentru asta, cred că ai nevoie de două capete de pod: experienţele care să merite povestite şi cuvintele potrivite cu care să le dai viaţă. În mintea mea, ca să ajungă acolo, copiii mei ar avea nevoie, la vârsta lor, să trăiască lucruri pe pielea lor şi să citească despre cum au trăit alţii lucruri similare pe pielea lor. Îmi doresc copii optimişti. Cum să le stârnesc eu mai multă curiozitate şi pentru experienţe şi pentru lecturi?

Poveştile sunt şi o bună sursă de relaţii. Creăm relaţii mai bune dacă avem ce povesti. În plus, avem amintiri mai frumoase şi visăm mai frumos. Şi unele şi altele ne ajută să avem mai multă încredere în noi. Cel puţin în lumea aşa cum am învăţat-o eu.

Uneori, însă, mă gândesc că poate mă grăbesc. Alteori, că poate nu le-ar face bine să intru cu lumea mea peste a lor, că poate tendinţa tocmai asta e – vor trăi mai bine tocmai oamenii care vor fi mai bine adaptaţi la lumea virtuală şi atunci n-aş face decât să-i inadecvez, în loc să-i ajut. Apoi refuz să cred că va fi aşa. Apoi iar nu mai ştiu. Dar astea sunt gândurile mele, nu ale copiiilor mei. Le voi afla, poate, pe ale lor cand voi vorbi cu ei despre ele, în curând.
Deocamdata rămân un optimist curios şi dubitativ.

Spuneţi în articolul din 22 cムa face mai multe remarci pozitive decât negative este contracultural pentru România, vă întrebaţi cum ieşim din ce-am intrat şi daţi o soluţie. Eu vă întreb, dar de ce am intrat?
A face mai multe remarci pozitive decât negative la adresa cuiva care le merită e un tip de comportament care se învaţă. Dacă ai de unde, îl înveţi, dacă nu, nu. Şi impresia mea e că nu prea avem de la cine să-l învăţăm. Gândiţi-vă la propria experienţă de jurnalist. În ultima săptămână, câte aprecieri şi câte critici aţi primit? Mai mult: persoanele care v-au criticat v-au spus şi vreun lucru bun? Vreodată?

Nu cunosc sorgintea istorică a fenomenului dar pot să ştiu că noi suntem acum în ceea ce suntem pentru că aşa am fost educaţi, în familie şi în şcoală şi aşa suntem educaţi în continuare inclusiv de mass-media. Cultura noastră de relaţionare oscilează între binomul victimizarea proprie – demonizarea celorlaţi (noi nu reuşim din cauza lor) şi binomul exacerbarea virtuţilor proprii – persiflarea celorlalţi (noi suntem de departe “cei mai” iar ceilalţi sunt nişte papagali care au noroc). Ambele ipostaze sunt nerealiste, deci perdante. Ne lipseşte echilibrul în evaluarea propriei persoane şi a celorlalţi iar acest dezechilibru vine şi din faptul că cele mai multe reacţii pe care, de mici, le primim şi pe care le vedem adresate altora sunt majoritar negative. Creştem pe minus, ca să mă exprim mai plastic.

De asemenea, pe site spuneţi că organizarea unei conferinţe despre optimism la Bucureşti este un gest de curaj. Din cauza ţării sau a crizei?
Din ambele motive, însă în ordine inversă. Întâi mi se pare curajos să organizezi o conferinţă despre optimism într-o perioadă foarte grea, în care motivele de optimism sunt atât rare, cât şi de scurtă durată. E o perioada în care trebuie să vrei foarte tare să fii optimist ca să reuşeşti. Ai nevoie să-ţi dai motive care nu mai sunt aşa la îndemană ca acum un an. În al doilea rând, într-adevăr, aşa o conferinţă e o provocare dată fiind şi ţara. Nu de puţine ori, la noi, optimismul public e o dovadă fie a prostiei, fie a inconştienţei, fie a bravadei gratuite şi ostentative a “optimiştilor”. Trăim într-o ţară în care fiecare candidat e optimist că va caştiga alegerile, fiecare ministru că va mari salariile şi fiecare fotbalist că va lua cupa şi campionatul. A vorbi despre optimismul autentic într-un astfel de context mi se pare un act de curaj.

Apropo de criză, care credeţi că e e miza acestui eveniment, ce fel de impact vă aşteptaţi să aibă?
N-am o idee clară. Sunt la fel de curios ca şi dumneavoastră. Cel mai curios sunt însă să văd cine va fi în sală, în public. Pesimişti, care vor să devină optimişti sau optimişti care vor să devină şi mai optimişti? Sau oameni care ar vrea să afle cum să insufle altora din jur o atitudine mai pozitivă faţă de lume şi viaţă, ca să nu mai aibă de luptat în fiecare zi cu munţi de negativism şi neîncredere? Paleta fiind atât de largă, am emoţii.

Sunteţi un optimist (şi continuarea: de ce)?
Eu sunt un optimist pentru că mi-e mai bine aşa. Mă face să mă simt mai bine cu mine însumi şi cu cei din jur. De multe ori optimismul meu îi face şi pe ei să se simtă mai bine, să reuşească acolo unde n-ar fi crezut sau într-un fel la care nu s-au gândit. Şi asta mă încarcă cu credinţa că optimismul chiar ajută oamenii să trăiască mai bine. Optimismul pe mine mă mai ajuta într-o privinţă: mă consider o persoană creativă, îmi place să găsesc perspective noi şi soluţii inedite. N-aş putea face asta dacă aş fi pesimist. Pentru că reduta ultimă a pesimistului e non-acţiunea, staus-quo-ul (n-avem de ce să ne agităm, oricum nu iese). Or, mie-mi place acţiunea, experienţa, descoperirea, drumul nebătut. Dacă n-aş fi optimist, aş merge în rând, bombănind.

Care a fost culmea optimismului în ceea ce vă priveşte (o situaţie în care doar dvs. eraţi optimist, deşi nu prea aveaţi motive)
Întotdeauna am fost pe culmile optimismului când am demarat proiecte pe care nu le mai făcusem nici eu, nici alţii din jurul meu. Când am început firma de cercetare de piaţă în 1992, student fiind, şi unii profesori mi-au promis că mă dau afară pentru îndrăzneală iar acum compania este numarul unu în domeniu în România, când am început URR-ul în 2000 (acesta a fost un proiect politic care n-a reuşit), când am înfiinţat cu câţiva prieteni, în 2005, Asociaţia Erudio şi mulţi ne ziceau că n-o să meargă iar acum suntem la a şaptea promoţie de abslovenţi ai programului Erisma – Leadership Creativ, precum şi alte proiecte cu titlu de pionierat la care lucrez în prezent.

Unele au avut succes altele nu, e normal să fie aşa, însă în toate am plecat la drum cu încredere şi cu optimism că voi reuşi. Asta nu înseamnă că n-am avut emoţii, că nu mi-a fost teamă, că n-am avut îndoieli despre cea mai bună cale de urmat. Înseamnă doar că ponderea în care mi-am proiectat reuşita a fost mult mai mare decât cea în care am luat în calcul eşecul.

Cum ajungi optimist, există o reţetă de genul te trezeşti de dimineaţă, îţi propui să gândeşti pozitiv indiferent ce s-ar întâmpla în ziua respectivă şi te ţii de program?
Optimismul e un stil de viaţă. La inceput ai, într-adevăr, nevoie să-ţi propui sau să-ţi propună altcineva să gândeşti pozitiv, să iei în calcul şi partea bună a lucrurilor, apoi însă, devine un fel natural de a te uita la lume şi viaţă. În orice zi există şi întâmplări fericite şi nereuşite. Depinde cum ţi le proiectezi înainte să se întâmple şi de care-ţi aduci aminte mai des ulterior. Pe lângă ce-ţi vine natural, mai e şi o chestiune de alegere, de corecţie conştientă a subconştientului. Nu e vorba de o negare a surselor de stres, ci de o diminuare a ponderii lor, de o echilibrare.

Optimismul e molipsitor?
Cred că da, în măsura în care nu e exgerat sau gratuit. Optimismul e o stare afectivă care e însă greu de preluat dacă e complet iraţională. În general, oamenilor le place să fie în preajma celor care iradiază o stare de bine, de optimism, de bună dispoziţie. Rar găsim persoane care să ardă de nerăbdare să se întâlnească cu morocănoşi pesimişti. Pe de altă parte, e şi o chestiune de aritmetică. E greu pentru un optimist să molipsească zece pesimişti care se încarcă mai mult unul de la altul decât de la cel diferit.

Optimismul se învaţă?
Nu ştiu dacă optimismul are o formulă chimică. Adică nu ştiu dacă te naşti sau nu aşa. Dar sunt convins că optimismul se formează. El se bazează într-un fel pe instinctul de supravieţuire şi se construieşte în primul rând prin simpatie. Îl preiei de alţii pe care optimismul îi ajută să trăiască într-un fel în care ai vrea şi tu să trăieşti. Mai uşor, mai frumos, mai rodnic. Cu timpul el se auto-alimentează. Bunele experienţe îţi dau bune motive să faci din optimism un mod de a trăi.

Într-o oarecare măsură, optimismul se şi reînvaţă. Toţi avem în viaţă momente sau perioade de cădere, de pierderi, de disperare. Nu e uşor să-ţi revii şi nu e uşor să-ţi reînvii optimismul, mai ales după lovituri grele. Însă e singura cale prin care poţi trăi din nou frumos. Eu am descoperit de ceva vreme, prin soţia mea, un fel nou de optimism, optimismul în doi, în care fiecare îi dă celuilalt, din rezerva lui, la nevoie. E aur curat.

Cum îţi îmbunătăţeşte viaţa o gândire optimistă/pozitivă?
Întâi de toate o gândire optimistă te ajută să-ţi alegi bătăliile. Adică să nu intri în acelea în care costurile sunt mai mari decât orice ai putea câştiga. Nu-ţi mai faci rău singur cu ajutorul altora. Îţi alegi mizele care merită. În al doilea rând, insuccesele te afectează mai puţin. Ai mai multă energie pentru construcţie şi mai puţină pentru critica sterilă sau pentru autocompătimire. În al treilea rând, îţi aduce în jur mai degrabă oameni buni, care fie sunt pozitivi, fie vor să devină aşa. Asta te ajută să te menţii într-o forma bună, prolifică. Te ţine mai departe de depresii.

Există şi efecte adverse ale optimismului, te poate împinge să încerci să-ţi depăşeşti periculos de mult limitele?
Nu te poate împinge acolo atâta vreme cât optimismul păstrează o doză sănătoasă de realism. Şi limtele sunt formate adesea de propriile percepţii. Optimismul creează atât percepţii mai favorabile unor limite mai largi cât şi căi mai uşoare de revenire când lucrurile n-au mers cum ţi-ai fi dorit.

În acelaşi timp sunt şi oameni care aproape au pierdut acest exerciţiu chiar şi cu ei înşişi, nu doar cu cei din jur. La un workshop recent am rugat toţi participanţii – majoritatea cu experienţă, cu funcţii de conducere – să-mi spună o realizare profesională a lor, un lucru cu care se mândresc. Peste jumătate n-au avut un răspuns, aproape trei sferturi au avut nevoie de câteva secunde ca să-şi revină din şocul întrebării. După un timp, când s-au mai obişnuit puţin să se caute pe sine şi apreciativ, faptele bune au început să iasă la iveală. Erau însă îngropate sub un munte de temeri, de eforturi şi de nesiguranţă.

Aşadar, sunt optimist. Atât de optimist încât am acceptat bucuros invitaţia de a vorbi la conferinţa Optimism 2009, din 8 iulie, organizată de Cristi Manafu. Îi sunt recunoscător pentru curaj. Însuşi faptul că o astfel de conferinţă poate exista în astfel de vremuri e un motiv de optimism.

Mai jos, o secvenţă cu psihiatrul George Vaillant, cel care a coordonat Grant Study în ultimii 40 de ani.

Câteva lucruri mi-au atras în mod deosebit atenţia.

Primul vine din felul în care unii dintre participanţii la studiu au răspuns la întrebări, scrise sau verbale, de-a lungul anilor. Una dintre măsurile nefericirii pare a fi disponibilitatea redusă a oamenilor de a fi sinceri cu ei înşişi, despre ei înşişi. E o tendinţă pe care o văd şi eu adesea în cursurile de branding personal. Mulţi avem dificultăţi reale în a ne accepta şi declara minusurile, neajunsurile. Coordonatorii studiului documentează aceste diferenţe: între felul nefericit în care cineva trăia şi se simţea şi felul mulţumitor în care se descria. E un fel de fals optimism asumat, în care vrei să te convingi că eşti ok deşi eşti foarte departe de asta. E un mecanism defensiv care însă apără fără să ajute.

Al doilea mărturisesc că m-a surprins, nu mă uitasem până acum la emoţii din aşa o perspectivă. O concluzie a studiului e că emoţiile pozitive ne fac mai vulnerabili decât cele negative. Asta pentru că în timp ce cele negative au rol de protecţie, ne pot apăra de mai rău, cele pozitive ne pot expune unor viitoare dezamăgiri. Vaillant spune:

“E foarte greu, pentru cei mai mulţi dintre noi, să tolerăm să fim iubiţi.”

M-am mai liniştit când am citit că această concluzie e valabilă doar pe termen scurt, pentru reacţiile imediate. Pe termen lung, emoţiile pozitive creează conexiuni mai sănătoase şi mai adânci, mult mai favorabile unui trai fericit.

În fine, a treia concluzie e sumarizată chiar de conducătorul studiului, într-un interviu de anul trecut. Întrebat ce a învăţat în mod esenţial din acest studiu, George Vaillant răspunde:

“Singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă sunt relaţiile fiecăruia cu alţi oameni.”

Aşadar, după 70 de ani de urmărit în detaliu vieţile unor oameni cu realizări dintre cele mai notabile (oameni de afaceri, de cultură, medici, politicieni de vârf – unul dintre ei a ajuns preşedintele SUA), concluzia e că nu ceea ce a avut fiecare în afara lui a contribuit decisiv la fericire, ci ceea ce a putut fiecare să trăiască înăuntrul lui, în relaţie cu altcineva. Nu ceea ce puteau dobândi, expune şi cuantifica, ci ceea ce puteau împărtăşi.

Mi se pare o concluzie utilă, mai ales în vremurile grele pe care le parcurgem. Studiul a avut nevoie de multe zeci de ani şi câteva sute de vieţi ca să ajungă la ea. Poate unii dintre noi reuşim mai devreme, într-o singură viaţă.