Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Am audiat recent conferinţa domnului Andrei Pleşu “La ce (mai) e bună cultura”?, organizată de Asociaţia Erudio. Pentru cei aproape 300 de participanţi, două ore au trecut ca două minute. Domnia sa a cucerit atât cu prelegerea propriu-zisă, cât şi cu răspunsurile la întrebările ce i-au urmat.

N-a fost o întâlnire uşoară pentru vorbitor. Publicul provenea, în marea lui majoritate, din business, o lume care se întâlneşte cu cea a culturii mai rar decât publicul obişnuit al domnului Pleşu. Şi totuşi, a fost o întâlnire de un enorm succes. Toţi cei cu care am vorbit după conferinţă erau absolut fascinaţi. Toţi ne-au cerut repetarea cât mai curând a unor astfel de evenimente. Asta m-a îndemnat să deschid un subiect care mă frământă de mai multă vreme.

Mi-e clar că o parte importantă din efectul pe care Andrei Pleşu îl are asupra publicului vine din vastul conţinut pe care l-a acumulat şi pe care îl foloseşte. Mi-e însă la fel de clar că o măsură importantă a succesului prelegerilor sale vine din maniera în care ştie să transmită acest conţinut.

Ăsta e un punct nodal pentru limitele în care cultura noastră se mărgineşte adesea. Efortul dobândirii conţinutului are nevoie să fie dublat de abilitatea transferului. Altminteri, atât cel care creează cultura, cât şi cei care ar dori să o primească nu vor reuşi să-şi împlinească aspiraţiile. În plus, spaţiul public rămâne liber pentru comunicatori buni, cu un conţinut mai puţin bun. Read the rest of this entry →

Pentru mine, ziua de luni a fost una foarte importantă. A însemnat întoarcerea în postura de antreprenor de dezvoltare. Am mai urmat calea asta între 1992 şi 2005 creând şi aducând pe prima poziţie în piaţa de cercetare de marketing compania GfK România.

Apoi însă mi-am îngăduit luxul unei perioade lipsite de grijile expansiunii şi ale luptei pentru cote de piaţă. Am ales calea unei consultanţe individuale pe parcursul căreia m-am putut ocupa felurite proiecte şi experienţe interesante, pentru clienţii mei sau pentru propria mea curiozitate. Mi-am completat înţelegerea felului în care brandurile şi oamenii comunică şi relaţionează. M-am împărţit între Brandivia şi Asociaţia Erudio. Asta mi-a îmbogăţit perspectiva, însă mi-a grăbit şi nerăbdarea de a o fructifica la o scară mai mare. Read the rest of this entry →

Într-o lume nebună, câteva ore de bucurie liniştită a spiritului sunt foarte binevenite. Le-am trăit aseară, la deschiderea Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo. Sala Unirii de la Palatul Cotroceni a fost arhiplină, din bune motive. Concertul a fost excelent, ambianţa la fel. Jos pălăria pentru organizatorii şi pentru sponsorii care au reuşit o a patra ediţie, desfăşurată însă în plină criză.

Festivalul va dura două săptămâni şi are un program foarte ofertant pe care îl puteţi găsi aici. Read the rest of this entry →

În weekendul care a trecut am fost iar la Barcelona. Şi iar am fost cucerit de splendoarea oraşului. De formele, de culorile, de proporţiile, de curajul şi de imaginaţia care fac din Barcelona, pentru mine, un oraş mai viu ca oricare altul. De data asta două au fost întâlnirile care m-au umplut de admiraţie. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 13 octombrie al Revistei 22)
Aşteptăm mereu să ne spună alţii care dintre noi au valoare. Ne umplu de respect premiile altora. Ale noastre ne lasă atât de reci încât nici nu ne mai punem problema să le creăm. Valoarea, ca să apară şi să crească, are nevoie de recunoaştere. De ce să nu o recunoaştem noi primii? De ce să nu o scoatem noi în lume şi aşteptăm mereu să vină lumea să o scoată de aici?

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură Hertei Müller a aprins din nou scânteia frustrărilor naţionale legate de lipsa scriitorilor români din lunga listă a premiaţilor. Mă frământă o întrebare: în loc de aşteptarea pasivă a recunoaşterii altora, n-ar fi mai potrivită începerea propriei noastre recunoaşteri? N-ar fi mai potrivită crearea unui fond de premiere, hai, nu de un milion de euro, precum cel suedez, dar măcar de o sută de mii de euro, pe care un juriu românesc să-l acorde anual unui scriitor român? Dacă ne doare atât de tare că alţii nu se uită frumos la noi, de ce nu începem prin a ne uita întâi noi la noi mai frumos? Read the rest of this entry →

Ce a rămas după două ore de dialog despre elite între Horia Roman-Patapievici şi vizitatori ai site-ului wall-street.ro puteţi găsi aici. Pentru mine, el a reuşit să aducă un plus de necesară claritate într-o chestiune destul de confuză a societăţii româneşti. Read the rest of this entry →

Marţi, 6 octombrie, între 2 şi 4 după-amiaza, îl voi avea ca invitat pe Horia Roman-Patapievici pentru un dialog despre elite şi publicurile lor în România de azi. Dialogul va îmbrăca forma unui live-chat şi e un nou episod al parteneriatului între Asociaţia Erudio şi site-ul wall-street.ro.
Ca punct de plecare al discuţiei am scris un articol pe care îl puteţi citi aici. La finalul lui găsiţi şi link-ul către secţiunea în care puteţi scrie întrebările. Horia şi cu mine vom fi bucuroşi să răspundem marţi la cât mai multe dintre ele. Read the rest of this entry →

Două articole pe care le recomand cu căldură:
Andrei Pleşu, “Un mic orizont de speranţă” în Adevărul, despre o iniţiativă lăudabilă de regăsire a simplităţii şi frumosului.
Horia Roman-Patapievici, “Nu e doar distracţie: e pielea noastră în joc” în Evenimentul Zilei, despre capcana televiziunii moderne, cu precădere a celei autohtone. Read the rest of this entry →

Ieri seară, la Sala Palatului, la un concert din cadrul Festivalului Enescu, 3.500 de oameni am aplaudat şi am ovaţionat minute în şir trei tineri muzicieni români: Alexandru Tomescu (vioară), Răzvan Suma (violoncel) şi Horia Mihail (pian).

M-am simţit mândru că sunt român când ei au fost încurajaţi frenetic, de o Sală a Palatului plină ochi, să vină la bis şi să îşi dea din nou măsura măiestriei şi a talentului.

Formula în care cei trei cântă – Romanian Piano Trio – tinde să devină mai mult decât un act muzical. Ei sunt pe cale să creeze un fenomen cultural datorită felului inovator în care fac muzica simfonică accesibilă cunoscătorilor şi mai puţin cunoscătorilor.

I-am auzit, cu altă ocazie, intrând în dialog cu publicul înaintea unui concert la Ateneu. Sunt foarte oocidentali în comportament şi aspiraţii. Vor să împrietenească muzica clasică cu tinerii, cu oameni pe care pănă acum rigiditatea sălilor de concert i-a pus pe fugă. Au tot ce la trebuie pentru asta: sunt instruiţi, curajoşi, proaspeţi şi deschişi.

Ei reprezintă în muzică ceea ce România ar avea nevoie în fiecare domeniu de la tânăra generaţie.

Aseară au avut în faţă un public fericit să le recunoască şi să le răsplătescă valoarea. Read the rest of this entry →

Cel mai frumos spectacol pe care l-am văzut vreodată pe o scenă de concert. Leonard Cohen şi muzicienii săi. Artişti la superlativ, poezie cântată. Public extraordinar, dintr-o Românie foarte mică. După trei ore de concert aş fi dat orice să mai continue cu încă pe-atât. Cohen face timpul să stea în loc, spaţiul să vibreze iar oamenii să radieze. Nu prea am multe cuvinte. Încerc câteva: caracter, eleganţă, modestie, generozitate, bucurie, geniu. Şi mă retrag cu o adâncă plecăciune. Read the rest of this entry →