Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Ne apropiem de începerea discuţiilor concrete despre o nouă Constituţie. Deşi pare un subiect îndepărtat de viaţa cotidiană, puţine sunt lucrurile care ar putea avea o influenţă mai mare asupra fiecăruia dintre noi. Trăim într-un stat guvernat de confuzie, ambiguitate şi contradicţii. Mare parte dintre disfuncţionalităţile de care instituţiile noastre se împiedică zi de zi, şi noi odată cu ele, îşi au rădăcinile în Constituţia din 1991, revizuită în 2003.

Din perspectiva funcţionării operaţionale a statului, lucrul cel mai stringent pare a fi o mai bună definire a rolurilor puterilor în stat. Titlul III, cel care se referă la Autorităţile Publice, este sursa celor mai dăunătoare conflicte din istoria noastră postdecembristă. Din cele câteva capitole ale acestui titlu au plecat obişnuinţa guvernării prin ordonanţe sau asumări, dubla legiferare în Camerele parlamentului, suprapunerea de (in)competenţe între preşedinţie, parlament şi guvern şi, în ultimă instanţă, abuzul recursului la Curtea Constituţională pentru orice lege adoptată cu care partidele din opoziţie nu au fost de acord.

Din perspectiva capacităţii actului fundamental de a avea o semnificaţie relevantă în societate, o primă necesitate la o nouă Constituţie ar fi să nu fie şi mai complicată. Tendinţa generală actuală a redactării textelor europene de legislaţie e să fie din ce în ce mai alambicate şi mai aride, mai birocratice în conţinut şi scop. Deşi uneori poate părea aşa, complexitatea regulilor nu simplifică natura relaţiilor, nici măcar a celor instituţionale.

Argumentul cel mai convingător care îmi vine în minte e cel al Constituţiei Statelor Unite ale Americii, de o claritate şi o simplitate care o fac să rămână în vigoare, şi la propriu şi la figurat, din 1787. Sau, dacă distanţa în timp şi spaţiu e prea mare, ne putem inspira consistent şi din Constituţia noastră de la 1923, mai puţin din prevederile ei de sorginte monarhică. Ambele texte sunt exemple pentru ceva la care merită să reflectăm: ca filosofie de organizare şi conducere a unei societăţi se bazau în primul rând pe valori şi apoi pe reguli.

În redactarea unei noi Constituţii avem din nou şansa de a decide în ce fel de societate ne dorim să trăim şi în ce raport vrem să ne fie valorile cu regulile, adică ce ne motivează să facem bine cu ce ne împiedică să facem rău. Nu e o întreprindere uşoară, dar sper că ea va fi, totuşi, făcută. În lipsa ei, vom retrăi ce trăim de două decenii încoace.

Una dintre valorile de bază care mi-aş dori să se regăsească într-o nouă Constituţie este aceea a responsabilităţii. În privinţa ei, actuala noastră formă de organizare, de republică semiprezidenţială, pare a fi cea mai proastă variantă. Toate instituţiile clamează drepturi, niciuna obligaţii. Toţi vor ceva de la alţii, dar rar au ceva de oferit altora. Cred că ne-ar prinde foarte bine o decizie clară între republica prezidenţială sau parlamentară, ca să fim mult mai lămuriţi cine reprezintă pe cine şi mai ales pentru ce.

Războiul de uzură între puterile statului a sfârşit prin a ne uza pe toţi cei care am fi vrut decizii mai rapide, mai corecte şi mai eficace. Ne-a înapoiat în raport cu alte ţări din Europa care, în loc să-şi epuizeze resursele politice, administrative şi economice în competiţii interne, au înţeles să concureze cu alte ţări în productivitate, dezvoltare şi oportunităţi.

Un contraexemplu de proiectare a viitorului îl constituie maniera în care se decide soarta Bucureştiului. Referendumul pentru reorganizarea administrativă a oraşului e doar o făcătură străvezie, cu întrebări aiurea, care au foarte puţin de-a face cu ce trăiesc sau îşi doresc bucureştenii şi foarte mult cu felul în care mai marii zilei doresc să-şi împartă influenţa, bugetele şi autoritatea în Capitala României.

Noua Constituţie ar trebui să aibă parte de mai mult. Să fie ea însăşi un exemplu pentru felul în care ne vom redacta legile, ne vom organiza instituţiile, ne vom respecta concetăţenii şi vom coopera pentru binele comun. Cum în ultimii douăzeci de ani am văzut mai rar cum arată şi binele comun şi mai des cum se prezintă răul comun, nu mai avem scuza de acum două decenii, că nu ştim despre ce vorbim, de fapt. Avem o şansă să nu mai greşim.
(Articol apărut în numărul din 19 aprilie al Revistei 22)