Aproape de limită

Eram în vizită la o familie cu mai multe generații locuind în aceeași casă. O zi deosebită. Mezinei, o fetiță de 4 ani, i se serba onomastica. Cu o zi înainte, primise atâtea promisiuni de surprize, care mai de care mai amețitoare, încât bietul copil, când a văzut musafirii că încep să vină, s-a băgat sub prima masă și n-a mai vrut să iasă de acolo cu niciun chip.

Atunci a început nebunia. Rând pe rând, rudele se apropiau de masă, se aplecau sub ea și încercau să o convingă pe fetiță să vină să-și ia în primire surprizele. Prima dată au rugat-o. Apoi au amenințat-o. Dar fetița se simțea sub masă mai în siguranță decât oriunde altundeva. Și atunci, a demarat concursul. Mai întâi bunica, apoi, mama, apoi mătușa, apoi cine mai era pe acolo, veneau, se aplecau și-i turnau o minciună: „hai vino, că ți-am umflat baloanele (nu era nici urmă de balon), hai că ți-am adus nu știu ce animal (nu era niciunul pe-aproape), hai că aia, hai că ailaltă“. Fata nu era, pesemne la, prima reprezentație de felul ăsta și rezista eroic minciunilor cărora le căzuse, probabil, în alte dăți, pradă.

Se desfășura nestingherit un concurs de minciuni în toată regula și fiecare se ridica descumpănit că minciuna lui nu avusese efectul scontat, nu fusese suficient de convingătoare încât să păcălească copilul. Într-un final, copilul s-a lăsat păcălit, nu mai țin minte cu ce gogomănie, umplând de mândrie adultul care reușise performanța și de admirație pentru el pe ceilalți.

Mi-am dat atunci seama că trăisem în mic o dramă la scară mai mare. Pentru că mi-am adus aminte de șiruri de scene identice la care am fost de față, ca subiect sau ca spectator. Pentru mulți adulți nu e nici o problemă să mintă un copil. Copilul nu are de ce să se supere, pentru că el nu știe, nu își dă seama ce e mai bine pentru el, însă adultul, da. Și, atunci, îl poate minți spre binele lui, al copilului.

În scena trăită de mine, adulții știau că e mai bine pentru copil să iasă de sub masă, așa că orice mijloc de a-l scoate de acolo era perfect justificat. Nu păreau să ia în calcul și varianta în care voiau să scoată copilul de sub masă nu de dragul lui, ci mai ales de dragul lor, al adulților, ca să nu se simtă prost că au băgat în sperieți un copil de patru ani și că, din cauza asta, acum trebuie să se uite încurcați și neputincioși unii la alții.

Cam așa mi se pare că se întâmplă și în relația cu oamenii mari, care ne conduc. Ei ne mint frecvent și argumentează în fața celor care au timp să-i asculte că ne mint pentru binele nostru. Noi nu știm, nu înțelegem cum stau, de fapt, lucrurile în lumea celor mari și, prin urmare, n-ar trebui să ne supărăm.

Încă și mai contrariant e că toți adulții ăștia care-și mint copiii așa cum beau apă se miră și se înfurie teribil când copilul îi minte înapoi. Copilul trebuie pedepsit dacă minte. Adultul are imunitate. Vă sună cunoscut? Statul român are tot dreptul să nu-și plătească datoriile către particulari. Dacă particularii nu-și plătesc datoriile către stat, ei trebuie pedepsiți. Statului român nu i se întâmplă nimic dacă nu pune în aplicare propriile legi. Individul care nu respectă legile trebuie pedepsit.

Relația e o minciună și de sus în jos, și de jos în sus. Suntem un popor de copii păcăliți, care au învățat de mici că adultul cel mai apreciat e cel care minte cel mai convingător. A minți bine, cu bună intenție, justificat e o virtute. A fura bine, cu bună intenție, justificat e sora ei. „Virtuțile“ astea două, transmise cu zâmbetul pe buze din generație în generație, ne țin la coada civilizației și fac din orice român cinstit un potențial bou. Un neadaptat care n-a-nțeles deloc cum stau lucrurile pe lumea asta, cum se scoate copilul de sub masă și discernământul din copil. Și din mase.

Suntem aproape de limită. Minciuna a devenit reflex, iar în ea se reflectă imaginea unor oameni care nu mai știu cine sunt. Avem tot mai puțină încredere unii în alții și tot mai puțini în noi. Ar trebui să începem să o reconstruim de undeva, să începem să punem în același loc vorbele cu faptele. Ar putea avea un efect igienic. Poate am spune mai puține prostii, dacă am ști că trebuie să le și facem.
(Articol apărut în numărul din 21 septembrie al Revistei 22)

P.S. Am scris articolul înaintea scandalului de la votul legii pensiilor în parlament. Mă tem că, între timp, titlul e depășit. Minciuna a devenit deja sinonimă cu legislativul și legiuitorii.