“Acum cateva zile, in curtea unui spital de copii din Cluj: in linistea unei dimineti de sambata, un tata isi cara dupa el copilul cu handicap grav, pe sub ferestrele saloanelor, intr-un fel de plimbare. Copilul urla – un tanguit macabru, un plans bolnav si trist – urla continuu. Parintele tace, il mangaie, implora baiatul care nu-l aude si nu-l pricepe, sa nu mai planga. Parinte si copil, singuri cu durerea lor, in curtea spitalului. La etajul doi se deschide brusc o fereastra.

Cum scoate capul, o femeie intre doua varste tulburata din somn racneste in directia sursei de galagie:
- Liniste! Nu ne putem odihni! Faceti baiatul sa taca!
Baiatul, cu mersul lui impleticit, atarnat de gatul tatalui, urla, plange, cu ochii dati peste cap. Parintele isi vede de mersul lui resemnat, de mangaieri si alintari. Exasperata, femeia isi lungeste gatul peste pervaz si vocea stridenta plezneste din nou, fara mila:
- Faceti baiatul sa taca! E prea multa galagie si nu putem dormi!
Abia acum parintele pare s-o auda. Cumva mirat, uluit de agresivitatea femeii, isi ridica ochii spre fereastra. In linistea din curtea spitalului sparta de bocetul copilului bolnav, raspunde calm:
- Plansul nu vine cand vrem noi. Ati putea avea mai multa intelegere pentru un copil cu handicap. Ce vreti sa facem? Sa plecam din spital?
Femeia le arunca o privire vitriolanta, tranteste fereastra si dispare in salon. Fara scuze, fara vreo umbra de regret sau compasiune.

N-as putea spune cine pe cine contamineaza. Noi pe ceilalti, sau ceilalti pe noi. Televiziunile lumea isterica din jur sau invers. Scena de mai sus se multiplica la nesfarsit, ne izbeste in plin de indata ce pasim afara din universul domestic. Agresivitatea gratuita, indiferenta macabra, lipsa de intelegere fata de durerea altuia au ajuns un mod de viata, un mod de a ne tari un destin mizerabil prin praful istoriei.

Toate gesturile mici de peste zi – de la sofatul in trafic la inghesuiala din supermarket, de la serviciile proaste la marlania de pe litoral (cititi aici o intamplare cu huligani, clasica) – se consuma intr-un ritual de razboi vesnic cu lumea din jur. Cine si cum ne goleste, incet, universul nostru domestic de ultimele farame de umanitate? Cum am ajuns atat de abrutizati, de acriti si de fierti in zeama urii fata de celalalt?

Puteti insira, pe ata explicatiilor, tot ce stiti deja: de vina sunt criza, cei 50 de ani de comunism, lipsa de educatie, balcanismul, romanismul, alienarea consumismului, salbaticia capitalismului de tranzitie, rasturnarea valorilor, de vina sunt Basescu sau Boc, Geoana sau Ponta, depinde de perspectiva. Ne strica tihna mogulii cu televiziunile lor morbide, sapand neobositi dupa sinucigasi si Ceausesti, dupa cadavre si circ. De vina sunt tot timpul altii si cauzele le gasim in afara noastra. Noi suntem mereu puri intr-o lume impura, otravita chiar, iremediabil rea. Ne jelim mereu ca ne-a lovit soarta nedreapta, ne blestemam ceasul cand ne-am nascut aici, in Romania, dar nu iesim din nemiscare. Asteptam sa se schimbe intai jungla, abia apoi noi, animalele risipite prin ea.

Cu constiinta adormita pe asternutul resemnarii eterne, gandurile si faptele noastre intra pe nesimtite in hora agresivitatii cotidiene. Ne infruptam din voluptatea injuraturii si ne racorim creierii incinsi in apele micilor razbunari. Ne trezim intr-o buna zi la fel ca ceilalti, clonele raului, desi ne credem profund diferiti, buni si drepti.

Ne afundam in violenta cu telecomanda in mana, insotiti de presa filistina de astazi si autosuficienta ei stupefianta, dar contagioasa. Cu lipsa lor de intelegere fata de micile drame, la fel ca femeia din fereastra, cu dispretul lor fata de viata intima in momente tragice, televiziunile au transformat Romania intr-un fel de spital de alienati si isterici. Spatiul public s-a comprimat intr-un tipat strident, intr-un latrat ruginit, obositor.

Scuipati apa de mort din care se adapa ratingul televiziunilor si coborati intre vii.

Si veti vedea ca, acolo, intre vii, sunteti si voi. Numai astazi incercati o clipa sa va ganditi: eu cum sunt? Altfel? Oare? Total diferit de ceilalti? Cand v-ati bucurat ultima data? Cand v-ati lasat orbit de frumusete? Cand ati cautat-o pe chip oamenilor intalniti aiurea, pe strada sau asteptand metroul? Cand ati compatimit, cand ati fost generos si sincer? Acum cat timp? Cand le-ati zambit celor care v-au bruscat?

Cand v-ati bucurat ultima data o jumatate de ora respirand aer curat, intr-un parc adevarat, cu copaci adevarati, cand v-ati lipit cu adevarat inima de veselia unui copil sau de singuratatea unui batran? Cand v-ati destainuit durerile, amorurile sau pur si simplu spaimele, fata in fata, respirand acelasi aer cu cineva drag, si altfel decat spovedania rece si insigurata, pe mess, mail sau chatroulette?

Numai astazi, numai astazi ni se intampla sa ne regasim, in treacat, cinci minute. Numai astazi ni se intampla sa ne amintim, vag si cu un zambet ironic pe buze, de intelegere si compasiune. Simtiti si voi, dar nu va puteti reprima un gand: omul asta a luat-o razna? De maine, revenim, cu bata ridicata, in fata pesterii. Si din acest motiv, astazi, numai astazi, voi inchide putin comentariile. Bucurati-va de vacanta sau de o seara frumoasa. “

Numai bine!