O pasiune greşită
De câţiva ani, de când am început să citesc şi pe internet, mă frapează constant un lucru. Textele care abundă în secţiunile de „comentarii“ ale articolelor româneşti cu tentă socială, politică sau economică sunt majoritar ignare, fără nicio legătură cu subiectul, dar într-o inutilă şi malignă legătură cu diverse persoane (autorul, persoane publice sau alţi „comentatori“). Prima impresie pe care o lasă o astfel de lectură e că nivelul cititorilor e alarmant de scăzut. Şi totuşi, acolo unde platforma tehnică permite, vedem cel mult câteva zeci de astfel de comentarii la o sumă de sute sau mii de vizualizări (cititori). Aşadar, nivelul „comentatorilor“ nu e neapărat reprezentativ pentru nivelul cititorilor. Ei sunt doar cei mai vizibili.
Când mă uit în jur, am ajuns de prea multe ori să mă văd în situaţia de a opune primei judecăţi un raţionament invers. Lucrurile se bat cap în cap, iar de suferit au mai ales capetele care încearcă să le despartă. Ca să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, trebuie să chestionăm din ce în ce mai des ce vedem că se întâmplă.
Să vă mai dau un exemplu. De fiecare dată când văd în Bucureşti câte o maşină parcată pe carosabil, care încurcă traficul tuturor celorlalţi, nu mă pot abţine să nu gândesc: „ce nesimţiţi, nu mai ai loc de ei!“. Şi totuşi, e vorba doar de un nesimţit şi de alte câteva sute de şoferi care, minut de minut, încetinesc şi îşi acordă prioritate unii altora ca să îl ocolească şi care nu încurcă pe nimeni. Nesimţitul nu e reprezentativ, e doar cel mai vizibil.
Deschid televizorul foarte rar pe canale româneşti, pentru că m-au descurajat moderatorii agresivi, incompetenţi şi incorecţi. Când dau de câte unul, gândul care îşi face loc e „în ce hal au ajuns mass-media…“. Şi totuşi, mass-media noastre sunt formate din sute şi mii de jurnalişti care nu sunt aşa. Guralivii isterici şi ipocriţi nu sunt cei mai mulţi, dar sunt cei mai vizibili.
Într-o discuţie recentă cu nişte oameni de afaceri spanioli foarte interesaţi de România, i-am întrebat ce au găsit diferit în lucrul cu românii faţă de alte locuri în care au umblat şi au lucrat. Nu mă aşteptam la diferenţe majore, aveam impresia că, la urma urmei, suntem destul de asemănători cu multe alte naţiuni. Ei însă au observat o diferenţă majoră. Mi-au spus că, spre deosebire de oricine altcineva, noi avem o preocupare de nestăpânit, o adevărată pasiune pentru ceea ce nu merge bine, pentru ceea ce ni se pare greşit. Venind de la nişte spanioli, pentru care pasiunea e mai prezentă în sânge decât globulele roşii, aprecierea mi s-a părut notabilă.
Mi-au mai spus că ăsta e principalul motiv pentru care progresăm aşa de greu. Avem tot ceea ce ne trebuie în termen de calităţi, de trăsături, dar totul se blochează, mai exact se autoblochează în concentrarea pe obstacole, nu pe depăşirea lor.
Cred că e ceva în felul în care ne e construită de mici reprezentarea lumii înconjurătoare care ne focalizează mental pe aspectele negative a ceea ce vedem. Nu mai putem vedea altfel. Deşi, când ne uităm la noi, ne uităm la aceeaşi lume ca străinii, vedem totuşi o lume foarte diferită de cea pe care o văd ei. Mult mai rea.
Poate, şi din acest motiv, cei mai puţin buni dintre noi ajung mult prea frecvent în centrul interesului public. Jurnalişti, oameni de afaceri, politicieni sau mondeni de doi bani îşi transformă peste noapte numele în renume în faţa unui popor condamnat la o strâmbă judecată. Un popor care, atunci când vede binele, nu ştie ce să facă cu el. Îl ignoră aşa cum ignori un cuvânt într-o limbă pe care n-o înţelegi.
Când îmi trec prin minte planuri de a mă muta din România, asta mă mână cel mai tare. Sentimentul că aici nu va putea fi bine, rezonabil de bine, în timpul vieţii mele. Iar concluzia asta e împărţită între o realitate şi un fel de a o privi. Şi nu ştiu cât anume o parte o determină pe cealaltă.
Ştiu însă că aproape orice e o chestiune de alegere. Că ar trebui să putem alege cum ne uităm la cei de lângă noi şi n-ar trebui să cădem în capcana celor care sunt doar cei mai vizibili. Să judecăm în fiecare zi şi cu discernământul binelui. S-ar putea ca în felul ăsta, într-o zi, să devină şi el vizibil… Poate cel mai vizibil.
(Articol apărut în numărul din 15 iunie al Revistei 22)
Cosmin, faci chiar tu acelasi exercitiu pe care il ataci in text. Pui pasiune si patima in observarea a ceva ce nu merge bine…
Cand sunt foarte suparat pe Romania sau pe romani, imi aduc aminte ca toti strainii care ne-au vizitat repetat in ultimii ani mi-au spus ca dinamica schimbarilor din Romania este cea mai mare vazuta vreodata de ei in lume! Noi vrem totul acum, “in timpul vietii”. Si daca nu ne iese, inseamna ca e prea lent!
Dar tarile nu evolueaza asa! In 20 de ani noi am progresat mai mult decat Viena dupa plecarea rusilor. Trebuie doar sa invatam sa identificam succesele si sa le reproducem, nu sa ne lasam coplesiti de masinile parcate ilegal.
Imagineaza-ti ca reusim sa folosim aceasta pasiune. Am putea misca muntii cu ea, nu doar guverne…
Adi
Cosmin, cred că ai mare dreptate când vorbeşti despre tendinţa noastră de a privi totul sub o umbrelă a negativităţii şi despre generalizarea cu tentă negativă: toţi şoferii sunt vitezomani, toţi vânzătorii sunt nesimţiţi sau nepăsători etc. Şi cât de mult duce asta la o atitudine neconstructivă.
Mi se pare că are legătură cu ceea ce spune Eduard de Bono despre gândirea pozitivă (sau pălăria galbenă), o abordare care nouă ne cam lipseşte.
Dar care e rezolvarea? Cum poţi schimba un fenomen care se petrece la o scară aşa mare?
Cred ca, probabil, ar trebui sa incepem toti sa purtam palaria galbena, pas cu pas. Din pacate, presiunile mass-media ne fac sa ne afundam in negativism si sa avem o perspectiva sumbra asupra viitorului. E tot o forma de manipulare, de control, pentru a ne “obisnui” cu starea de pasivitate si de “asta e” tipica gandirii mioritice. Si daca fiecare gandeste ca el nu are cum sa schimbe ceva, atunci lucrurile vor continua in acelasi ritm.
Plăcută lectură.
Şi totuşi am speranţa că sunt civilizaţii pe glob unde nu întâlneşti nesimţiţi şi prost crescuţi ca aici. Vizibilitatea pare o scuză dacă ne comparăm puţin cu alte popoare mai puţin balcanice, slave sau orientale. Cred că adevărata cauză sunt toate aceste influenţe, dar nu ăsta e subiectul de aici.
Foarte bună observația, dar ce facem mai departe? Cum îi învățăm pe ceilalți să aibe o atitudine pozitivă?
Avem nevoie de câteva partide noi, care să ofere o alternativă la clasa politică actuală.
Avem nevoie de câțiva oameni cu bun simț și spirit civic în jurul cărora să se adune și să se facă auziți miile de români care acordă prioritate în tăcere.
Se oferă cineva?
am ajuns acum ceva vreme pe blogul dumneavoastra si recunosc ca imi place echilibrul si lipsa de patima cu care sunt analizate problemele
punctul pe I al prezentului comentariu mi se pare absolut corect; vedem prea mult negrul si ne agatam de el, ceea ce practic ne sufoca, in loc sa ne strecuram cu eleganta printre negru si alb pentru a putea progresa
dar nu sunt de acord cu ideea ca “guralivii isterici şi ipocriţii si nesimtiti nu sunt cei mai mulţi, dar sunt cei mai vizibili” si ca de fapt nu asta e romania reala ci cealalta din spatele lor (asa cum nu spuneti dar sugerati);
in primul rand ca atata timp cat oamenii acestia sunt in fata in toate, dar absolut toate domeniile, cum mai pot face eu deosebirea intre romania reala si romania de mucava dinaintea ochilor?! atata timp cat sunt total nemultumit de clasa politica, de administratie, de mediul de afaceri, de mass-media, cele care imi sunt la indemana sa le pipai cu ochii si cu mintea ca orice cetatean, cum pot ajunge sa apreciez romania reala?!
si apoi, situatia romaniei reale cred ca este nu mai buna ci mai rea decat ceea ce ne imaginam; aveti un copil in scoala (una de cartier, nu una pentru “elite”), ati avut nevoie de medic (nu din spitalele private, ci din cele lumesti cu trimitere de la medicul de familie), ati avut nevoie de vreo aprobare de la autoritati (fara sa fi sunat inainte printr-o cunostinta), i-ati spus vreodata unui vecin cu ceafa groasa si cu ghiul sa dea muzica mai incet ca va deranjeaza?! daca macar la una din intrebari raspunsul e DA atunci stiti cu siguranta ca realitatea e mai rea decat ceea ce credem ca e dincolo de perdele
si as spune ca e rea din doua motive mari: pe de o parte pentru ca autoritatile nu isi fac treaba niciunde (primeaza intotdeauna interesele personale, de grup, de partid – toate legate de bani si nicidecum interesul de a realiza ce e in fisa postului) si apoi pentru ca la nivel cetateanului “mediu” exista o dureroasa lipsa de discernamant si de educatie (judecam pripit, de suprafata, lipseste total cautarea acelui “root cause”, vorbim mult fara a filtra); daca vreti un exemplu la indemana cititi comentariul la textul dumneavoastra din revista 22 (care nu e nici ziar de fotbal, nici tabloid…)
Excelent, prima reactie a fost un mare a-ha! Ati sintetizat si ordonat f bine amalgamul de impresii ce mi se prezinta si mie cand revin in tara. Imi rod coatele pe bancile unei universitati americane, iar primul an petrecut departe de casa a fost o re-educare pentru a scapa de boala pesimismului si de lentilele fumurii purtate in orice situatii. Socul a fost cu atat mai mare din punct de vedere social cu cat am incetat sa mai fiu inconjurata de oameni care sa-mi incurajeze si sa participe la critici constante. O buna bucata de timp am crezut ca obsesia asta cu perfectiunea si tendinta de a privi cu lupa spre erori si neajunsuri vine exclusiv din educatia de familie. Afecteaza adeseori increderea in sine, alteori si-n ceilalti, incetineste avantul spre fapte mari (si mai mici) si asa cum ati spus si dvs, ne impiedica sa ne uitam spre solutii. Dar nu, educatia de familie e doar o parte din ceea ce suntem invatati in societate. Adaugati la potiunea magica si sindromul drobului de sare, iar cazanul deja se umple de clabuci.
copilaria mai intai, apoi adolescenta, e majoritar umpluta cu remarci de genul “fa asta ca sa nu ti se intample aia” (pune-ti sapca sa nu faci insolatie, nu te du acolo ca te murdaresti etc.). cu alte cuvinte motivatia de a face lucruri are forma de “a te indeparta de…” si nu de “a te apropia de…”. acest tip de a actiona cu ochii la ceea ce ti se poate intampla rau, la piedici adica, si nu la ceea ce doresti sa se intample bine, la tinte adica, conduce firesc la gandirea gasirii nodului in papura.
copilaria mai intai, apoi adolescenta, sunt majoritar umplute cu remarci de genul “fa asta ca sa nu ti se intample aia” (pune-ti sapca sa nu faci insolatie, nu te du acolo ca te murdaresti etc.). cu alte cuvinte motivatia de a face lucruri are forma de “a te indeparta de…” si nu de “a te apropia de…”. acest tip de a actiona cu ochii la ceea ce ti se poate intampla rau, la piedici adica, si nu la ceea ce doresti sa se intample bine, la tinte adica, conduce firesc la gandirea gasirii nodului in papura.
Pentru mine provocarile societatii in care traim se reduc la o lipsa de leadership etic la nivel de institutiile ce sunt “pastratorii” societatii, totul pornind din educatie & cultura.
Patrick Awuah se confrunta cu aproximativ aceleasi probleme in Ghana:
http://alexapetrei.wordpress.com/2010/03/23/why-leadership-patrick-awuah-on-educating-leaders/
Este ora 23:24.
788 kilometrii ma despart de casa mea, de parintii mei. Pornesc seara de seara calculatorul sa ii vad, sa ii simt aproape. Imi racoresc sufletul.
Uneori…citesc stirile de acasa si ma intristez.
Alteori…citesc randurile tale si ma luminez.
Si crede-ma nu exagerez cand spun asta. Vorbesti atat de clar.
Unul din lucrurile cele mai valoroase pe care l-am invatat aici departe este sa pretuiesc tot ceea ce e bun si curat acasa. Si crede-ma sunt atat de multe lucruri curate la noi acasa, dar “nesimtitul e mereu cel mai vizibil”.
Iti multumesc Cosmin.
PS. Inca mai sper ca intr-o buna zi o sa ne strangi din nou in jurul tau. Speranta asta inca o port cu mine chiar si la 788 kilometrii departare.