Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Prezentul nostru nu prea se desfăşoară înspre un viitor clar, motivant, dătător de speranţă şi energie. Ne consumăm în prezentul imediat. Mâine e infinit mai important decât poimâine. Răspoimâine încă nici nu se zăreşte. El e adesea bine descris în agendă, dar nu are sens decât pe măsură ce ni-l apropie lucrurile urgente. Săptămâna viitoare nu va fi cu nimic diferită de săptămâna asta, iar luna viitoare va fi asemenea celei ce-i va urma.

La lansarea celei mai recente cărţi a Ioanei Pârvulescu, “Viaţa începe vineri”, Gabriel Liiceanu a vorbit despre oamenii sfârşitului de secol XIX, în care se petrece acţiunea romanului, despre ce îi deosebea pe ei de oamenii vremurilor noastre. Şi m-a frapat în discursul lui un lucru: felul în care ei îşi construiau prezentul înspre un viitor în care credeau foarte mult. Un viitor care avea sens şi pentru ei, şi pentru comunităţile din care făceau parte. M-a frapat pentru că nu m-am recunoscut şi nici nu am recunoscut într-o astfel de atitudine vreo comunitate din care să simt că fac parte.

Oamenii secolului XIX aveau vocaţia de a construi pentru viitor ceva ce avea să rămână în urma lor. Noi lăsăm urme fără niciun viitor. Cele mai frumoase clădiri din România s-au construit atunci. Cele mai trainice instituţii tot atunci. Carierele cele mai strălucite îşi au rădăcinile tot atunci. Idealurile naţionale cele mai nobile tot de atunci îşi trag obârşiile.

Pe noi, acum, ne mână cel mai mult funcţiile, conturile, ratele şi ratingul. Cum de ne-am blocat, de unde şi cum poate renaşte preocuparea pentru ceva mai înalt de atât? E clar că trăim mai repede decât ei. Şi totuşi creştem mai încet şi împărtăşim cu alţii mai puţin din ceea ce suntem. E clar că ştim mai multe decât ei. Şi totuşi, înţelegem mai puţine. Mama unui foarte bun prieten mi-a spus de curând, în timp ce ne plimbam printr-o livadă părăsită de pe o fostă moşie a familiei: „Taina lumii n-o s-o afli niciodată în hotel sau la piscină. Taina lumii o afli în viaţa la ţară“. Cuvintele ei m-au atins şi mi-au dat de gândit. Mi-am adus din nou aminte de ele, ascultându-l pe Gabriel Liiceanu vorbind despre taina unei lumi pierdute.

De lumea aceea m-am mai apropiat ascultându-l şi pe Neagu Djuvara la o recentă conferinţă. El evoca prin propria prezenţă, prin propriile cuvinte şi gesturi, prin propria eleganţă, politeţe şi francheţe o lume a mijlocului secolului trecut pentru care, deşi nu am cunoscut-o direct, simt o nevoie teribilă. Erau oameni care aveau modele şi pentru care viitorul avea sens numai în măsura în care temelia pe care o aşezai pentru el în prezent respecta nişte rigori, nişte valori.

Cunosc astfel de oameni şi ai zilelor noastre, dar ei nu mai apucă, în nebunia României de acum, să-şi urmeze vocaţia binelui în sensul lui mai înalt. Constrângerile coborâtoare sunt zilnice şi foarte presante. Ne uniformizează la nivelul cel mai de jos, al gratificaţiilor instantanee, socialmente valorizante. Viitorul n-are loc. El vine prea încet, nu prezintă garanţii, n-are valoare netă. Toată lumea pare că trage de prezentul propriu până îi rupe orice legătură cu un viitor comun mai bun.

Sunt convins că şi înaintaşii noştri aveau, acum un secol sau un secol şi jumătate, constrângerile lor. Că se loveau şi ei de tot felul de neajunsuri şi oprelişti zilnice. Aş vrea să învăţ însă de undeva, de la cineva cum făceau ei să treacă de ele într-un fel în care să le rămână timp, energie şi bucurie pentru lucrurile care puteau dăinui după ei, care puteau servi drept pildă şi inspiraţie celor ce le urmau. Cum făceau ei de aveau timp pentru studii aprofundate, cariere ilustre şi vieţi personale trainice, iar în plus găseau timp şi pentru întreprinderi comune, fie ele culturale, sociale sau politice?

Noţiunea asta de întreprindere comună, de comunitate riscă să nu mai poată reînvia în România. Comunismul a distrus adevăratele comunităţi, unite prin valori comune şi a creat altele noi, forţate, guvernate de neîncredere şi impostură. Generaţia născută după 1989 nu are modele comunitare. Părinţii lor nu le-au trăit, deci nu le pot da mai departe. Pentru politicieni şi mass-media comunitatea europeană e, cel mult, o sursă de fonduri nerambursabile. Pe care, culmea ironiei, nu le putem accesa pentru că nu suntem în stare să propunem proiecte care să implice comunităţi (cel puţin de interese) viabile.

Pentru noua generaţie, cele mai la îndemână comunităţi sunt cele virtuale. Cum vor putea ele trăi şi în afara calculatoarelor e provocarea acestui început de secol. Pentru civilizaţia vestică, e vorba de o adaptare, de o îmbinare a comunităţilor tradiţionale cu cele ale viitorului. Pentru noi, e vorba de un nou început. Trebuie să învăţăm să creăm, din neant, un nou tip de comunitate. El nu va putea recupera aproape nimic din trecut, pentru că nu simte un trecut la care să se poată raporta aspiraţional. Aspiraţiile noilor comunităţi vor veni doar din prezent. Riscul cel mare va fi ca viaţa să înceapă în fiecare vineri.

(Articol apărut în numărul din 2 martie al Revistei 22)