Cum vrea șefu’

Săptămâna trecută, m-am întâlnit cu un prieten la o cafenea din zona Piața Romană. Cafenea cu brand, parte dintr-un lanț de cafenele bucureștene cu nume intelectual. M-am așezat la o masă, am comandat și apoi, pentru că se însera și lumina din încăpere era obositor de scăzută, am umblat la variatorul de lumină, aducând-o la un nivel rezonabil. Puțin după aceea, chelnerița a intrat în cameră și a redus lumina la nivelul „aproape întuneric“. Urmând rumoarea celorlați clienți, am rugat-o să o lase așa cum era, pentru că aș vrea să-mi văd prietenul în timp ce vorbesc cu el. Mi-a răspuns că nu poate, că așa vrea șefu’, să fie lumina scăzută, „de cafenea“. Apoi, uitându-se în jur și văzând fețele celorlați (la o masă, un client chiar încerca să citească o carte), a avut un reflex conciliant: „Dar aș putea să o las un pic mai mare, pentru că șefu’ nu e acum aici!“. Deși soluția părea mulțumitoare, nu mi-am putut reține o întrebare: „dar credeți că lumina în încăpere ar trebui să fie cum vrea șefu’ de acasă sau cum vor clienții din încăpere?“. Întrebarea a lăsat-o perplexă, însă și-a revenit în câteva secunde și mi-a răspuns pe un ton mai scăzut și resemnat: „Cum vrea șefu’“. Era clar că, înainte de mine, și ea pierduse lupta.

Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că șefu’ ei nu vrea banii mei, așa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opțiuni. Țara lui „cum vrea șefu’“ n-are graniță comună cu țara lui „cum ar prefera clientul“. Cel puțin nu pentru șefii predestinați.

La noi, șefu’ e rațiunea de a exista a multor firme, instituții sau partide. Din postura de clienți, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simțim asta în fiecare zi. Interacționăm cu organizații pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursă de venit pentru șefu’. Punct.

Șefu’ există peste tot în lume, dar, din cauză că prin alte părți șefu’ nu e la prima generație de concurență și piață liberă, a învățat din familie că nu poți supraviețui ca șef decât dacă poți împleti opinia ta cu cea a celor de care depinde organizația ta. Noi suntem încă într-o cultură contrară. Toată lumea, clienți și angajați, trebuie să-și acomodeze opiniile cu ale șefului.

Modelul public valorizat este cel al șefului care taie și spânzură. Care știe. Care n-are dubii și ezitări. Dictează și pedepsește. Dă sentințe. Când Brucan s-a înșelat, aici cred că a făcut-o. El s-o fi gândit că în 20 de ani scăpăm de nevoia asta, a șefului-stăpân. Că în 20 de ani ne acomodăm cu aerul libertății de a coopera și de a ne înțelege înainte de a ne constrânge.

Mi-aduc aminte de un client care, acum câteva luni, m-a rugat să-l consiliez pentru un discurs pe care îl avea de ținut în fața managementului la nivel național. Situația în care se afla organizația era că, la un moment dat, unii manageri din județe făcuseră niște greșeli, nu se aliniaseră cum trebuia la orientarea organizației, însă, între timp, lucrurile se rezolvaseră și șeful lor ar fi dorit să dea acum un semnal de reconciliere și de sudare a echipei. Am explorat împreună posibilitatea ca, dacă vrea să-și facă aliați, să nu se concentreze pe pedepsirea vinovaților, ci să ofere, în primul rând, o viziune pentru un drum comun înainte. I-am sugerat că așa ar putea câștiga aprecierea oamenilor lui. Mi-a răspuns: „Voi câștiga apreciere, dar nu putere!“. I-am dat partea lui de dreptate, cu tristețe. Ăsta e un concept care ne plasează încă în afara Europei – puterea care nu e dată de apreciere, ci de frică.

Iar conceptul ăsta are rădăcini adânci. Părintele se simte puternic, respectat, dacă copilul îi știe de frică. Profesorul se simte puternic, respectat, dacă elevul sau studentul îi știe de frică. Aprecierea e secundară, pentru că ea nu are beneficii imediate. E mai complicată, pentru că omul care te apreciază nu e dispus să-ți execute ordinele orbește. E doar dispus să-ți asculte argumentele, cu deschidere. E dornic să te ajute, dacă îi dai bune motive. E dispus să se lase convins, nu învins.

Deși pare a avea atuul învingătorului, o națiune cu șefi puternici, prin faptul că inspiră teamă, e o națiune de învinși. Oricare al treilea, fie el client, alegător, jurnalist, membru de partid sau simplu cetățean, nu mai are loc în relația dintre șef și executant.
(Articol apărut în numărul din 2 februarie al Revistei 22)