Cultura comunicării
Am audiat recent conferinţa domnului Andrei Pleşu “La ce (mai) e bună cultura”?, organizată de Asociaţia Erudio. Pentru cei aproape 300 de participanţi, două ore au trecut ca două minute. Domnia sa a cucerit atât cu prelegerea propriu-zisă, cât şi cu răspunsurile la întrebările ce i-au urmat.
N-a fost o întâlnire uşoară pentru vorbitor. Publicul provenea, în marea lui majoritate, din business, o lume care se întâlneşte cu cea a culturii mai rar decât publicul obişnuit al domnului Pleşu. Şi totuşi, a fost o întâlnire de un enorm succes. Toţi cei cu care am vorbit după conferinţă erau absolut fascinaţi. Toţi ne-au cerut repetarea cât mai curând a unor astfel de evenimente. Asta m-a îndemnat să deschid un subiect care mă frământă de mai multă vreme.
Mi-e clar că o parte importantă din efectul pe care Andrei Pleşu îl are asupra publicului vine din vastul conţinut pe care l-a acumulat şi pe care îl foloseşte. Mi-e însă la fel de clar că o măsură importantă a succesului prelegerilor sale vine din maniera în care ştie să transmită acest conţinut.
Ăsta e un punct nodal pentru limitele în care cultura noastră se mărgineşte adesea. Efortul dobândirii conţinutului are nevoie să fie dublat de abilitatea transferului. Altminteri, atât cel care creează cultura, cât şi cei care ar dori să o primească nu vor reuşi să-şi împlinească aspiraţiile. În plus, spaţiul public rămâne liber pentru comunicatori buni, cu un conţinut mai puţin bun.
Ne uităm cu admiraţie la culturile mari şi la răspândirea lor. Cuvântul-cheie aici e „răspândire“. O cultură devine mai mare şi în măsura în care e răspândită mai bine. De când lumea. Or, pentru asta e nevoie de oameni care să o răspândească cu pricepere, cu dăruire, cu convingere. Astfel de oameni avem prea puţini.
L-am întrebat pe Andrei Pleşu, după conferinţă, cum s-ar putea îmbunătăţi abilităţile de comunicare ale oamenilor de valoare din cultura română, mai ales ale celor tineri, pe care nu prea îi vedem şi nu prea îi auzim, de care e foarte greu să aflăm şi pe care e, deci, greu să-i apreciem cum se cuvine. Domnia sa mi-a vorbit de daturile naturale care compun un bun comunicator: politeţe, interes faţă de celălalt, generozitate, dorinţa de a asculta şi de a împărtăşi. I-am vorbit însă şi de latura educaţională. Liantul menit să adune daturile naturale într-un izvor de valoare şi pentru sine, şi pentru ceilalţi.
Cultura educaţiei din România nu favorizează, în nicio etapă a sa, formele de expresie individuală. Ba, aş zice, le inhibă sistematic. Modelul încurajat nu e acela al exprimării propriei personalităţi, a propriilor gânduri, emoţii sau idei, ci al reproducerii textelor predate sau indicate în bibliografie. Relaţia vie cu cei din jur e mijlocită de texte moarte. Pentru că un text nu poate trăi decât în sufletul celui care se bucură de el şi cu propriile înţelesuri.
Ca să devină bun, un comunicator trebuie să dărâme tot acest eşafod destinat să-i elimine originalitatea şi creativitatea. Şi să construiască în loc un spaţiu animat de întâlnirea între preocupările vorbitorului şi cele ale auditoriului. Câtă vreme creatorul va rămâne singur cu creaţia sa, şi publicul larg va rămâne singur, fără ea.
Cel mai mare sprijin pe care o editură ar putea să-l acorde autorilor români pe care îi publică ar fi, cred, acela de a-i instrui cumva şi în arta vorbirii în public, în arta de a cuceri, de a convinge auditoriul şi în întâlniri faţă în faţă, nu doar în paginile cărţilor. Ar fi o bună investiţie, pentru că sunt sigur că ar fi returnată prin vânzări sporite. Acelaşi lucru ar putea ajuta şi alte feluri de creatori: pictori, sculptori, istorici, muzicieni, arhitecţi etc.
S-ar crea o cultură mai vie, mai dinamică, mai uşor de răspândit şi de aprofundat. Auditoriul ar putea deveni el însuşi un multiplicator de cultură în măsura în care ar înţelege mai mult şi ar putea povesti altora mai multe despre asta.
Puţine lucruri fac mai bine unui spirit decât întâlnirea cu un spirit mai bogat care ştie să deschidă o poartă şi să însoţească pe un drum nou. Am văzut asta şi în zâmbetele, privirile şi încântarea auditorilor lui Andrei Pleşu. Aşa aş vrea să învăţăm să ne bucurăm de cultura noastră şi de creatorii ei.
(Aticol apărut în numărul din 16 februarie al Revistei 22)
Mda, la noi s-a ajuns la tâmpenia să se creadă comunicare un power point sec sau o traducere trântită pe blog. COMUNicarea reală are reacţii, duce la o formă de COMUNiune, incită, e vie.
Dl. Pleşu are dreptate. Atâta timp cât îţi respecţi interlocutorul – adică vrei să împarţi cu el ce ştii, dar eşti dispus să-l asculţi, poţi comunica – că e vorba doar experienţă empirică sau cultură înaltă, asta nu mai are importanţă …
Adică ajungem din nou la bun simţ. Dacă îl ai, eşti în comuniune cu cei din jur. Şi comuniunea înseamnă creştere împreună … Românul a uitat să mai fie împreună …
Cosmin,
Ca promotor in stil obsesiv al comunicarii cu impact, articolul asta mi-a mers drept la inima.
Eu unul cred ca majoritatea abilitatilor de comunicare sunt perfect invatible. Am avut ocazia sa lucred cu destule persoane care au evoluat de la o comunicare incorenta si rigida la una eficienta si autentica. Pe de alta parte, am vazut in acelasi timp ca aceasta tranformare necesita de obicei ani intregi de practica consistenta. Ceva ce majoritatea oamenilor nu prea vor sa auda.
Eduard
Folosesc ocazia asta pentru a va felicita inca o data pentru intalnirile Erudio. Ati reusit sa creati un brand in jurul acestor evenimente si sa aduceti speaker-i remarcabili: Horia Patapievici,Neagu Giuvara,Andrei Plesu… Sper ca, alaturi de aceste “statui umblatoare pe care lumea le admira”, cum spunea dl Plesu despre oamenii de cultura, sa vedem curand si reprezentanti ai generatiilor 70-80. Chapeau, mon cher!
@ catalin c. Multumesc pentru felicitari. In privinta reprezentantilor ne-statuizati inca, da-mi te rog niste nume! Ne-ar usura cautarea…
Ai atins la un moment dat un subiect plin de potential as zice eu.
Pana la a forma buni comunicatori din randul oamenilor de cultura poate ca ar fi bine sa exploatam ce avem.
Pentru ca singuri dl. Plesu sau dl. Patapievici nu au cum sa interactioneze cu atat de multi oameni, iar caile media, mai ales TV-ul, sunt asa cum sunt, nu ramane decat sa alegem calea apostolilor, iertata-mi fie blasfemia, din om in om.
Asta inseamna sa lasam deoparte teama (sau poate orgoliul) de a ne expune si sa le vorbim celor de langa noi, despre intalniri de genul celor organizate de Erudio , despre o carte citita , un film, un articol.
In felul asta efectul de multiplicare de care pomeneai ar capata un sens.
Hai sa nu picam in pacatul de a blama doar -”cata incultura, ce mitocani” -si sa ne intrebam cinstit – Eu ce-am facut? Oare nu puteam face mai mult?
Sunt sigur ca este loc de mai mult…
Cele bune,
Eu as vrea sa o inviti pe Andreea Pora. E un intelectual fin, s-ar potrivi sa o asculte corporatistii.
E foarte bine ce faci cu intalnirile astea, fiindca scoti corporatistii din birouri. E interesant si ce inteleg ei in urma intalnirilor, fiindca multi au creierul deja spalat.
Cosmin,
ma gandeam ca intalniri cu Marcel Iures (despre teatru)sau Radu Paraschivescu(despre scris si citit), n-ar fi deloc rele ! Da’ daca te gandesti sa ne chemi la o intalnire cu Andreea Pora, te rog da-mi un semn. Sa plec din oras !
Cam cu circuit inchis, succesul asta. Face Patapievici conferinta pe care-o apreciaza Plesu, face Plesu apreciaza Djuvara, face Djuvara apreciaza Patapievici…
Intamplarea face ca-s persoane respectabile si pe drept cuvant respectate. De ce, cu atatea abilitati si dexteritati nu reusesc totusi sa capteze ceva mai multa atentie publica ?