Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

(Articol apărut în numărul din 29 septembrie al Revistei 22)
România ar fi mai mult decât e astăzi cu mai puţini. Mai puţini parlamentari, mai puţini miniştri, mai puţini prefecţi, mai puţini în consilii, comitete şi comisii. Sunt prea mulţi şi tendinţa lor naturală e să vrea să fie din ce în ce mai mulţi. Fiecare îşi formează un aparat care inventează rosturi cu o ingeniozitate demnă de o cauză mai bună. E probabil cea mai grea luptă pe care România o are de dat – cea cu cohortele bugetofage.

Iau un exemplu de care m-am lovit recent, ca om de afaceri: trezoreria. Echivalentul ofiţerilor de cont de la bănci, ofiţeresele de cont de la trezorerie ţin evidenţa firmelor de care răspund, doar pe hârtie. De fiecare dată când mă duc acolo, trebuie să îmi găsească dosarul fizic în care e tipărită situaţia contului meu în fiecare zi. Eu nu pot să fac fără ele niciunul dintre paşii pe care îi fac singur, în fiecare zi, cu banca la care am cont. Dacă vreau să transfer bani din contul meu de trezorerie în contul din bancă, trebuie să procedez în felul următor: întâi trebuie să mă duc la trezorerie şi să cer un extras de cont (nu pot verifica situaţia contului meu nicicum altcumva). După ce văd la faţa locului câţi bani am, sunt obligat să plec de acolo pentru că nu pot completa niciun ordin de plată pe loc. Ele nu-mi pot elibera niciun document.

Trebuie să mă duc la birou, să descarc un formular de pe Internet, să-l completez şi apoi să mă întorc cu el la trezorerie ca să-l depun la ghişeu. Ele îl preiau şi apoi tot ele fac plata. Mi s-a părut cea mai pervertită utilizare a Internetului cu care m-am întâlnit vreodată. Experienţa e pe cât de năucitoare, pe atât de grăitoare despre cum o instituţie îşi poate inventa muncă şi rost. Rezultatul e doar o enormă risipă. Mie îmi consumă degeaba o jumătate de zi, lor le justifică un sediu şi o leafă şi toţi ieşim în pierdere. Eu pierd timp şi bani, ele posibilitatea de a face ceva mai util cu viaţa lor. În mod normal, ar trebui să-mi pot vedea contul pe Internet şi din două click-uri să fac transferul banilor. Fără deplasări, fără benzină, fără cozi, fără hârtii, fără dosare, fără ştampile şi semnături. Adică fără raţiunea de a fi a majorităţii instituţiilor statului de la noi.

Zic majoritatea, pentru că, tot recent, am întâlnit şi exemplul opus. Mi-am pierdut unul dintre numerele de înmatriculare de la maşină şi a trebuit să cer un duplicat la noul sediu al poliţiei rutiere de pe Şoseaua Pipera. Am depus actele seara la 19.30 şi am ridicat numerele a doua zi dimineaţa la 10. Mi s-a explicat că, în mod normal, se pot ridica în aceeaşi zi, cam la două-trei ore de la depunerea actelor. Care depunere se face pe baza unor numere de ordine eliberate electronic, fără îmbulzeală, fără scandal şi cozi pe şapte rânduri, cum era până nu de mult. Deci, se poate.

Deşi nu sunt un susţinător al lui Traian Băsescu, susţin fără rezerve atât propunerea lui de reducere a numărului parlamentarilor, precum şi propunerea oricui de reducere a angajaţilor în orice instituţie a statului. Pentru că se poate. Sunt sigur că se pot obţine rezultate mai bune cu oameni mai puţini.

Ziceam că e lupta cea mai grea, pentru că aparatul e pus în postura de a-şi face rău sieşi, pentru a ne face nouă un bine. Or, asta mi se pare foarte greu de realizat. Cred că speranţa şi scăparea ne stau tot în organismele internaţionale. Fie FMI, fie UE, fie altele asemenea ne vor constrânge încet-încet să intrăm în rândul lumii şi din punctul ăsta de vedere. Nu că acolo ar fi raiul de pe pământ, dar cel puţin e foarte departe de iad. N-o să uit niciodată stupoarea cu care, în anii ‘90, am părăsit sediul administraţiei locale dintr-un orăşel din Germania, când mi-am cumpărat prima maşină de acolo. Toate formalităţile de vânzare-cumpărare a unei maşini, care aici durau zile întregi de nervi, şpăgi, cozi şi alergături, acolo le rezolvasem la o singură vizită, la un singur ghişeu. Am întrebat-o pe funcţionară de trei ori dacă asta e tot, până când s-a uitat în mod explicit şi prelung la persoana care urma după mine.

S-au schimbat multe şi la noi de atunci, însă multe au rămas neschimbate. Cel mai greu de schimbat va fi apetitul pentru munca la stat, pentru rostul fără rost şi treaba aflatului în treabă. Examen greu pentru următorii 20 de ani brucanieni.