Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

(articol apărut în numărul din 1 septembrie al Revistei 22)
Cu copiii mei sunt în etapa în care încerc să-i ajut să-şi reprezinte cât mai bine, cât mai relevant lumea care-i înconjoară, cu particularităţile şi generalităţile sale. Ei îşi culeg unele informaţii de la ştiri, însă lumea pe care ştirile de la noi le-o creează e mai degrabă confuză.

Ştiariştii sunt pentru băiatul meu cel mare, Andrei, de 12 ani, ziariştii de ştiri. O meserie pusă la grea încercare în România de azi. Melanjul lexical folosit de el m-a dus cu gândul la ambiguitatea obiectului muncii celor care caută şi difuzează astăzi ştiri. Deşi ştirile ar trebui să vorbească despre lumea în care trăiesc, senzaţia pe care mi-o creează adesea e că ştirile de la noi îşi creează o lume proprie, care există doar pentru a fi un continuu spaţiu de manevră.

Conceptul aparent hazliu de ştiaristică m-a trimis, prin contradicţie, cu gândul la un slogan pe care l-am văzut de curând la televiziunea Bloomberg: „The news you can use“ (Ştiri pe care le poţi folosi) – asta e ceva ce mie îmi lipseşte în România, şi pentru mine, şi pentru copiii mei. Îmi lipsesc ştiri care să îmi folosească realmente la ceva.

Mult mai potrivit pentru peisajul media românesc mi s-ar părea sloganul: „News as an excuse“. Pentru că aşa pare – că ştirile folosesc, mai degrabă, ca o scuză, un pretext pentru interminabile şi inutile divagaţii şi răs-răstălmăciri ale unor chestiuni lipsite oricum, din start, de substanţă sau utilitate.

Mă întreb, din postura de destinatar al ştirilor: oare, când cineva stabileşte ierarhia ştirilor într-un vehicul media, ia în considerare şi acest criteriu: dacă informaţia respectivă foloseşte cuiva din public la ceva? Mie-mi foloseşte la ceva să ştiu ce face Elena Udrea de dimineaţă până seara? Sau Ludovic Orban, sau Bănicioiu, sau…

Poate premisa întrebării de mai sus nu e corectă. Sunt eu, ca parte a publicului larg, destinatarul prim al ştirilor? Sau destinatari mai importanţi ai ştirilor excesive cu politicieni sunt tocmai restul politicienilor? Sentimentul pe care îl am ăsta e: că sunt făcut spectator la un schimb de ştiri între oameni care n-au nimic de-a face cu mine sau cu ceva ce mie mi-ar fi util.

Cred că o porţiune mare din prăpastia care s-a creat vine şi din faptul că mass-media s-au întrepătruns atât de puternic cu politica încât aproape au ajuns una cu ea. Respiră prin ea, trăiesc pentru ea şi de pe urma ei. În Occident, rolul mass-media e de curea de transmisie de jos în sus – preia problemele oamenilor şi le aduce în atenţia celor care îi conduc pentru a le rezolva.

La noi, e exact pe dos – orice frecuş sau ocheadă între doi potentaţi ai zilei sunt umflate şi împrăştiate în spaţiul public ca şi cum ar fi o soluţie la vreuna dintre problemele noastre. În fapt, sunt doar cârpeli pentru problemele lor.

De mai mult timp, am renunţat să mă mai uit la talk-show-uri. M-am restrâns la ştiri. Treptat, renunţ şi la ele pentru că mi se arată din ce în ce mai irelevante. Vorbesc despre lupte care nu sunt ale mele şi care nu vreau să-mi consume timp din viaţă. Şi îmi pare rău că am ajuns în acest punct.

Pentru că sunt convins că şi în România, ca în orice altă ţară din lume, se întâmplă în fiecare zi lucruri pe care, dacă le-aş afla, mi-ar fi de ajutor. Aş progresa cumva, mi-ar fi mai bine. Aş putea discuta cu oameni din jur despre cum să ne construim mai bine vieţile, educaţia, afacerile, carierele, în funcţie de noutăţile momentului.

Cu noutăţile care apar acum la noi, la ştiri, nu prea am ce să fac. Cu politicieni care se atacă în fiecare zi n-am ce să fac. Cu planuri care nu devin niciodată realitate n-am ce să fac. Cu legi care se schimbă după trei zile prin ordonanţe de modificare şi pe care oricum nu le respectă nimeni n-am ce să fac. Cu declaraţii sindicale fără subiect şi predicat nu am ce să fac. Cu ştiri sportive care sunt mai mult despre patroni decât despre sportivi n-am ce să fac. Cu toate detaliile despre viaţa mai mult sau mai puţin intimă a vedetelor n-am ce să fac.

Mass-media de conţinut (nu mă refer, deci, la tabloide) se vaită de o scădere continuă a publicului. Poate regândirea manierei de ştiaristică şi segmentarea mai inteligentă a publicului-ţintă ar fi o soluţie de revenire. Nu se poate ca ţara asta să fie populată numai cu oameni interesaţi de nimicuri frivole, cărora să le fie indiferent cu ce rămân după o pagină sau o jumătate de oră de ştiri.