Quo vadis?

Am făcut o pauză de scris pentru că mă macină sentimente contradictorii. Am petrecut două săptămâni minunate pe Riviera franceză și în Provence, apoi am fost un weekend la Londra, la concertul U2, și între timp, unul dintre cei mai buni prieteni și mentori, Adrian Stanciu, a plecat din România. A postat și un articol foarte frumos despre gestul lui pe blog.

Luna care a trecut mi-a dat foarte mult de gândit despre locul meu în țara asta și despre locul ei în mine. Nu mai ieșisem din România de la începutul anului și mi se părea că aici totul merge din ce în ce mai rău din cauza crizei. Că mulți oameni se urâțesc din pricina ei.

În Franța și în Anglia, oamenii nu s-au urâțit. În Franța, bunul gust, civilizația spațiului public și vocația ospitalității persistă. În Anglia, amabilitatea fără egal, organizarea perfectă și bucuria diversității sunt la ele acasă la fel ca întotdeauna.

E ceva în societățile astea care nu ține de vremuri, de bani sau de politicieni. La noi totul se învârte în jurul sorții, al banilor și al politicienilor. Diferența asta m-a frapat acum mai mult decât oricând altcândva. Și mi-a dat de gândit. Dacă e ceva ce nu se poate schimba? Dacă e ceva pentru care nu merită să mai ratăm destinele încă unei generații?

Ne găsim și ne protejăm fiecare locșorul nostru aici, cât mai departe de lumea nebună de la televizor și de pe stradă. Dar cât de protejați suntem cu adevărat? Și de ce să ne trăim viața ferindu-ne de alții când am putea să o trăim bucurându-ne de prezența lor? Acolo ai șanse mari să primești un zâmbet aproape în orice situație în care intri în vorbă cu cineva străin. Și o mână de ajutor. Aici, o privire piezișă și o durere în cot.

Nu idealizez lumea de acolo dar nici nu pot să neg că e de o decență și o civilitate revigorante. Nu demonizez lumea de aici dar nici nu pot să neg că devine de o indecență și o nesimțire alarmante.

Andrei Pleșu se arăta convins, într-un interviu din 7 august din Adevărul, că nu va mai apuca să vadă alt chip al acestei țări. Eu, de câteva săptămâni încoace, mă întreb serios dacă nu cumva aș vrea să apuc să-i văd chipul, oricum ar fi el, mai de departe. Deocamdată o să-l sun din când în când pe Adi, să-l întreb cum se vede.