Optimismul se învață

În preambulul conferinței Optimism 2009 am acordat un interviu Sandrei Scarlat de la ziarului Adevărul. Acolo a apărut parțial, într-o formă colectivă, împreună cu perspectivele celorlați vorbitori, sub titlul „Lecția de optimism, o soluție anticriză”. Îl redau în continuare în forma completă.

Spuneți în articolul din 22 cムa face mai multe remarci pozitive decât negative este contracultural pentru România, vă întrebați cum ieșim din ce-am intrat și dați o soluție. Eu vă întreb, dar de ce am intrat?
A face mai multe remarci pozitive decât negative la adresa cuiva care le merită e un tip de comportament care se învață. Dacă ai de unde, îl înveți, dacă nu, nu. Și impresia mea e că nu prea avem de la cine să-l învățăm. Gândiți-vă la propria experiență de jurnalist. În ultima săptămână, câte aprecieri și câte critici ați primit? Mai mult: persoanele care v-au criticat v-au spus și vreun lucru bun? Vreodată?

Nu cunosc sorgintea istorică a fenomenului dar pot să știu că noi suntem acum în ceea ce suntem pentru că așa am fost educați, în familie și în școală și așa suntem educați în continuare inclusiv de mass-media. Cultura noastră de relaționare oscilează între binomul victimizarea proprie – demonizarea celorlați (noi nu reușim din cauza lor) și binomul exacerbarea virtuților proprii – persiflarea celorlalți (noi suntem de departe „cei mai” iar ceilalți sunt niște papagali care au noroc). Ambele ipostaze sunt nerealiste, deci perdante. Ne lipsește echilibrul în evaluarea propriei persoane și a celorlalți iar acest dezechilibru vine și din faptul că cele mai multe reacții pe care, de mici, le primim și pe care le vedem adresate altora sunt majoritar negative. Creștem pe minus, ca să mă exprim mai plastic.

De asemenea, pe site spuneți că organizarea unei conferințe despre optimism la București este un gest de curaj. Din cauza țării sau a crizei?
Din ambele motive, însă în ordine inversă. Întâi mi se pare curajos să organizezi o conferință despre optimism într-o perioadă foarte grea, în care motivele de optimism sunt atât rare, cât și de scurtă durată. E o perioada în care trebuie să vrei foarte tare să fii optimist ca să reușești. Ai nevoie să-ți dai motive care nu mai sunt așa la îndemană ca acum un an. În al doilea rând, într-adevăr, așa o conferință e o provocare dată fiind și țara. Nu de puține ori, la noi, optimismul public e o dovadă fie a prostiei, fie a inconștienței, fie a bravadei gratuite și ostentative a „optimiștilor”. Trăim într-o țară în care fiecare candidat e optimist că va caștiga alegerile, fiecare ministru că va mari salariile și fiecare fotbalist că va lua cupa și campionatul. A vorbi despre optimismul autentic într-un astfel de context mi se pare un act de curaj.

Apropo de criză, care credeți că e e miza acestui eveniment, ce fel de impact vă așteptați să aibă?
N-am o idee clară. Sunt la fel de curios ca și dumneavoastră. Cel mai curios sunt însă să văd cine va fi în sală, în public. Pesimiști, care vor să devină optimiști sau optimiști care vor să devină și mai optimiști? Sau oameni care ar vrea să afle cum să insufle altora din jur o atitudine mai pozitivă față de lume și viață, ca să nu mai aibă de luptat în fiecare zi cu munți de negativism și neîncredere? Paleta fiind atât de largă, am emoții.

Sunteți un optimist (și continuarea: de ce)?
Eu sunt un optimist pentru că mi-e mai bine așa. Mă face să mă simt mai bine cu mine însumi și cu cei din jur. De multe ori optimismul meu îi face și pe ei să se simtă mai bine, să reușească acolo unde n-ar fi crezut sau într-un fel la care nu s-au gândit. Și asta mă încarcă cu credința că optimismul chiar ajută oamenii să trăiască mai bine. Optimismul pe mine mă mai ajuta într-o privință: mă consider o persoană creativă, îmi place să găsesc perspective noi și soluții inedite. N-aș putea face asta dacă aș fi pesimist. Pentru că reduta ultimă a pesimistului e non-acțiunea, staus-quo-ul (n-avem de ce să ne agităm, oricum nu iese). Or, mie-mi place acțiunea, experiența, descoperirea, drumul nebătut. Dacă n-aș fi optimist, aș merge în rând, bombănind.

Care a fost culmea optimismului în ceea ce vă privește (o situație în care doar dvs. erați optimist, deși nu prea aveați motive)
Întotdeauna am fost pe culmile optimismului când am demarat proiecte pe care nu le mai făcusem nici eu, nici alții din jurul meu. Când am început firma de cercetare de piață în 1992, student fiind, și unii profesori mi-au promis că mă dau afară pentru îndrăzneală iar acum compania este numarul unu în domeniu în România, când am început URR-ul în 2000 (acesta a fost un proiect politic care n-a reușit), când am înființat cu câțiva prieteni, în 2005, Asociația Erudio și mulți ne ziceau că n-o să meargă iar acum suntem la a șaptea promoție de abslovenți ai programului Erisma – Leadership Creativ, precum și alte proiecte cu titlu de pionierat la care lucrez în prezent.

Unele au avut succes altele nu, e normal să fie așa, însă în toate am plecat la drum cu încredere și cu optimism că voi reuși. Asta nu înseamnă că n-am avut emoții, că nu mi-a fost teamă, că n-am avut îndoieli despre cea mai bună cale de urmat. Înseamnă doar că ponderea în care mi-am proiectat reușita a fost mult mai mare decât cea în care am luat în calcul eșecul.

Cum ajungi optimist, există o rețetă de genul te trezești de dimineață, îți propui să gândești pozitiv indiferent ce s-ar întâmpla în ziua respectivă și te ții de program?
Optimismul e un stil de viață. La inceput ai, într-adevăr, nevoie să-ți propui sau să-ți propună altcineva să gândești pozitiv, să iei în calcul și partea bună a lucrurilor, apoi însă, devine un fel natural de a te uita la lume și viață. În orice zi există și întâmplări fericite și nereușite. Depinde cum ți le proiectezi înainte să se întâmple și de care-ți aduci aminte mai des ulterior. Pe lângă ce-ți vine natural, mai e și o chestiune de alegere, de corecție conștientă a subconștientului. Nu e vorba de o negare a surselor de stres, ci de o diminuare a ponderii lor, de o echilibrare.

Optimismul e molipsitor?
Cred că da, în măsura în care nu e exgerat sau gratuit. Optimismul e o stare afectivă care e însă greu de preluat dacă e complet irațională. În general, oamenilor le place să fie în preajma celor care iradiază o stare de bine, de optimism, de bună dispoziție. Rar găsim persoane care să ardă de nerăbdare să se întâlnească cu morocănoși pesimiști. Pe de altă parte, e și o chestiune de aritmetică. E greu pentru un optimist să molipsească zece pesimiști care se încarcă mai mult unul de la altul decât de la cel diferit.

Optimismul se învață?
Nu știu dacă optimismul are o formulă chimică. Adică nu știu dacă te naști sau nu așa. Dar sunt convins că optimismul se formează. El se bazează într-un fel pe instinctul de supraviețuire și se construiește în primul rând prin simpatie. Îl preiei de alții pe care optimismul îi ajută să trăiască într-un fel în care ai vrea și tu să trăiești. Mai ușor, mai frumos, mai rodnic. Cu timpul el se auto-alimentează. Bunele experiențe îți dau bune motive să faci din optimism un mod de a trăi.

Într-o oarecare măsură, optimismul se și reînvață. Toți avem în viață momente sau perioade de cădere, de pierderi, de disperare. Nu e ușor să-ți revii și nu e ușor să-ți reînvii optimismul, mai ales după lovituri grele. Însă e singura cale prin care poți trăi din nou frumos. Eu am descoperit de ceva vreme, prin soția mea, un fel nou de optimism, optimismul în doi, în care fiecare îi dă celuilalt, din rezerva lui, la nevoie. E aur curat.

Cum îți îmbunătățește viața o gândire optimistă/pozitivă?
Întâi de toate o gândire optimistă te ajută să-ți alegi bătăliile. Adică să nu intri în acelea în care costurile sunt mai mari decât orice ai putea câștiga. Nu-ți mai faci rău singur cu ajutorul altora. Îți alegi mizele care merită. În al doilea rând, insuccesele te afectează mai puțin. Ai mai multă energie pentru construcție și mai puțină pentru critica sterilă sau pentru autocompătimire. În al treilea rând, îți aduce în jur mai degrabă oameni buni, care fie sunt pozitivi, fie vor să devină așa. Asta te ajută să te menții într-o forma bună, prolifică. Te ține mai departe de depresii.

Există și efecte adverse ale optimismului, te poate împinge să încerci să-ți depășești periculos de mult limitele?
Nu te poate împinge acolo atâta vreme cât optimismul păstrează o doză sănătoasă de realism. Și limtele sunt formate adesea de propriile percepții. Optimismul creează atât percepții mai favorabile unor limite mai largi cât și căi mai ușoare de revenire când lucrurile n-au mers cum ți-ai fi dorit.