BucurEşti
Am petrecut o săptămână la Amsterdam. După o pauză de câţiva ani, am regăsit oraşul uşor schimbat. Mi-a atras în primul rând atenţia faptul că acum e un oraş branduit. “I amsterdam” e peste tot.
Şi e peste tot într-un fel inventiv, creativ, prietenos. E menit să creeze o identitate pentru o capitală în care jumătate din populaţie nu e născută în Olanda. Diversitatea îmbracă, practic, orice forme, după cum ilustra foarte sugestiv şi tabloul care trona, pe un perete întreg, în salonul de mic dejun al hotelului în care am stat.
E cu totul remarcabil felul în care Amsterdamul transformă toată aceasta diversitate comunitară într-o libertate individuală cum puţine oraşe din lume au. Lejeritatea cu care fiecare îl acceptă pe celălalt în alteritatea lui, cu obiceiurile, plăcerile şi condiţionările lui, e surprinzătoare pentru cineva venit dintr-o cultură a observaţiei critice, mereu intransigentă cu altul, mereu indulgentă cu sine.
Nu ştiu cât mai rezistă în Amsterdam din stilul de viaţă tradiţional olandez şi cât au preluat emigranţii din el, însă am văzut un obicei pe care l-a adoptat marea majoritate – mersul pe bicicletă. A fost prima dată când am experimentat o “rush hour” pe biciclete, la finalul zilei de lucru. Venind dintr-o capitală în care trebuie să te fereşti de maşini şi de noroi, nu mi-a fost uşor să mă feresc de biciclete. Dincolo însă de inadecvarea mea la el, peisajul e reconfortant.
Cel puţin la fel de reconfortant e şi traiul într-o societate care nu e obsedată de status. Multele biciclete, ca şi mai puţinele maşini, sunt mai degrabă modeste, funcţionale, decente. E probabil şi unul dintre motivele pentru care oamenii care merg cu ele îţi zâmbesc când îţi întâlnesc privirea. N-au nimic de demonstrat şi de apărat. Vor doar să circule şi să trăiască civilizat. Mi-a plăcut atât de mult încât sunt din ce în ce mai aproape să risc mersul pe o bicicletă olandeză şi la Bucureşti.
Da, sa mergem pe biciclete si sa ne salutam pe strada si sa ne zambim!
Anul trecut am locuit 3 luni de zile in Olanda, intr-un orasel din mijlocul tarii, absolut superb. Mergeam peste tot cu bicicleta si mai mult eram considerata un participant la trafic egal cu o masina. De cand m-am intors am incercat sa fac acelasi lucru in orasul in care locuiesc, care are piste proaspete pentru biciclisti(Brasov). Imi este insa imposibil- pe stada mi-e frica datorita soferilor grabiti, care de cele mai multe ori te claxoneaza insistent; pe trotuar, asa zisele piste sunt ocupate de pietoni, pe care nu indraznesti sa ii atentionezi. Poate daca am merge mai mult pe bicicleta am fi mai fericiti! Cu siguranta am fi mai putin stresati!