Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Săptămâna trecută am fost invitat să ţin un discurs de 15 minute la evenimentul Top Talents. Tema era provocatoare: “Cea mai importantă lecţie din viaţa mea”. Cerinţa organizatorilor (Catalyst), era ca cei prezenţi în sală – cam 200 de tineri la început de carieră – să înveţe ceva din lecţiile de viaţă ale vorbitorilor (înaintea mea au mai susţinut discursuri Silviu Hotăran şi Radu Georgescu).

Când m-am gândit cum să abordez cerinţa organizatorilor, mi-a venit în minte un dicton celebru: “Nu poţi învăţa pe nimeni nimic. Poţi doar ajuta oamenii să se descopere.” Dacă e să-i dau crezare, şi deocamdată îi dau, e imposibil să înveţi pe cineva ceva cu lecţiile tale; dându-i lecţii despre tine. Cum s-ar putea descoperi cineva pe sine prin lecţiile altuia? Ar trebui să-i dai lectii despre el, ca să se descopere în ele. Şi cum să dai unui om lecţii despre el? E totală utopie. Din perspectiva asta, cea mai importantă lecţie ar fi să nu dau lecţii.

Dacă, aşadar, nu poate nimeni învăţa nimic din lecţiile mele, din ce anume, ce e al meu, poate învăţa totuşi altcineva? Cred că din ceea ce a ramas în mine din lecţiile mele.
Pot ajuta pe cineva să se descopere, descoperindu-mă în faţa lui, cu urmele pe care lecţiile mele le-au lasat în mine. Dacă sunt bine alese, ca să fie relevante pentru el, acestea pot fi urme pe care cineva poate dori să mearga un timp, întru propria descoperire şi devenire. Nu lecţii, nu experienţe, ci rezultatele lor.

Iar rezultatele lecţiilor de viaţă iau, în mine cel putin, îndeosebi două forme. Prima e aceea a înţelesurilor noi. Înţeleg nişte lucruri care mă ajută să mă pătrund mai bine, să mi-i explic mai bine pe cei din jur şi să pricep mai bine ce trăim împreună. A doua formă e aceea a comportamentelor. Pentru că înţeleg mai bine ce trăiesc, la un moment dat aleg drumul greu prin care mă străduiesc să-mi schimb anumite comportamente.

Rezultatele lecţiilor care mi s-au părut relevante pentru experienţa de la Top Talents au fost dorinţa de a pune întrebări, disponibilitatea de a mă pune în locul celuilalt şi obiceiul de a nu mă lua prea în serios.

Despre astfel de urme am ales să le vorbesc oamenilor în cele 15 minute şi am avut mult noroc. Am avut parte de cel mai bun auditoriu în faţa căruia am vorbit până acum. Viu, inteligent, provocator, participativ, atent, interesat, cu simţul umorului şi al măsurii. Nu ştiu cum au fost aleşi, dar rezultatul a lăsat în mine o urmă de zâmbet şi bucurie.